Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia

Ți-a îngălbenit surâsul pe hârtie. Privirea ta senină mă mângâie, bătând in cenușiul din perete. Fragmente deșirate de carpete se leagănă în curentul dintre ușă și geamul înnegrit de la cenușă.

Stau lângă tine chipuri neștiute. În ie și în fotă, o fetiță, poate sunt eu, poate altcineva. E mult prea veche și uzată poza. Pot spera că totuși eu sunt, mititica ta!

Ea, fetița cu privirile semețe, își ține o mânuță prinsă în bete iar alta o păstrează într-un căuș din palma ta călduță. Ascuns, în spate, undeva îndepărtat, îi văd imaginea unui băiat. Cu părul creț, inele castanii și cu priviri ghidușe. Cine-o fi?

Poate băiatul tău cel mai micuț, acel pe care-atât l-ai îngrijit! Acel ce ți-a lăsat cu-a lui plecare, o aprigă durere! Te mai doare?

Doar o privire de cunoscător mai poate să descifreze chipurile toate. Al tău se recunoaște și așa, cu vălul timpului pus peste ea. Fotografia e atât de veche de parcă din alt ev e în perete!

Așa-i de ștearsă poza! Dar din ea, răzbate viața, viața mea, a ta, a lui și-a celorlalți ce îndepărtați, obiectivul totuși ia aflat.

Un plaț cu pomii îmbrăcați în verde crud, se vede în orizontul acelui timp și fragmentat, șindrila unei case, un zid ce pare că acuma cade și se mai vede o lumină caldă, pe fața ta și-a celorlalți. E vară! Fotografia verii pot să-i spun! Parcă și simt parfumul florilor ce împung cartonul colorat în alb și gri. Răzbate vara în ochii celor vii dintr-o hârtie ruptă! Unde-o fi acel ce-a reușit să mai păstreze un strop de viață într-o poză veche?! A prins în ea zâmbind copilăria și dulce, duioșia ta, năzdrăvănia băiatului din poză ce ține în brațe un cățel. Ce poză!

Toți cei din poză astăzi au plecat. Doar eu…eu dintre toți mai sunt și azi…

Fotografia asta valorează cât toată vara, cât o viață întreagă! Un colț de cer senin, verdele tot, fragment dintr-o copilărie magică și șters, se vede bătătura largă gloduroasă. Și într-un colț de poză, vechea casă…căsuța mea micuță cu minuni umbrită de lăstarii de aluni, de vrejul de bostani crescut înalt și de porumbul ce-l prășeam cu Dan…

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Scrisori pentru mama – Fotografia”

Vasile COCARCEA: Versuri

POVESTEA CELOR PATRU LUMÂNĂRI

 

Patru lumânări, în plină seară,

Discutau, arzând, într-o cămară.

 

Prima zise: ” Liniștea  mă cheamă.

După câte văd și îmi dau seamă,

Chiar și dac-ar fi și fără voie,

Oamenii de mine n-au nevoie,

Cât de greu le-a fost și nu le-ar fi,

Ei și fără mine ar trăi!”

 

Apoi cea de-a doua le vorbește:

”Sunt Credința.Lumea mă iubește,

Însă știu că astăzi fără mine

Oamenii nu vor trăi mai bine !”

 

” Sunt iubirea”, cea de-a treia spune,

Și să știți că astăzi mi-i rușine:

Nu m-ai am putere să mai ard,

Ca și visul unui tânăr bard!”.

 

Atunci cea de-a patra lumânare

Celor trei surori le spuse tare:

”Nu uitați, surorilor pierdute,

Că Speranța-i ultima redută.

Dacă eu exist, voi. ca urmare,

Veți putea să ardeți bine iară!”

 

 

ELECTORALA DIN ORHEI

20 octombrie 2019

 

Noi de la mare  pân’ la mic,

N-am înțeles încă nimic:

În cap avem alte ”valori”-

”Tușonkă”, hrișcă, cârnăciori,

Și pentru nimeni  nu-i păcat,

Char dacă banul e furat !

 

Avem în țară mulți mancurți,

Cu minte slabă și desculți,

Ce vor spectacole și pâine,

Și duc un trai de azi pe mâine,

De aceea hoții fac ce vor,

Având ca reazem votul lor.

 

Da, am votat și am cules,

Însă cu ce noi ne-am ales ?

Cu mâna noastră ne băgăm

În sărăcie, vrem nu vrem,

Iar hoții stau în capul mesei,

Cum stau la nunți miri și mirese!

 

Ciudat, dar și de astă dată,

Din nou noi am făcut-o lată,

Am dovedit cu pietate,

Că n-avem pic de demnitate,

Încât și hoții râd de noi,

Că-i facem peste nopți eroi!

 

Noi am târât lupii de mână

Și i-am făcut stăpâni la stână,

Ca să ne dea câte-o bucată

Din orice oaie devorată,

S-avem și noi ceva mâncare

Măcar în zi de sărbătoare!

 

Ne facem neamul de ocară,

Iar hoții își bat joc de țară,

Ne vindem cinstea pe argint

Și nu avem nimica sfânt!

Ce poate fi mai rușinos:

Ne-am coborât atât de jos!

 

 

ZAMOLXE (ZALMOXIS)

 

O legendă veche ne divulgă,

Că i-a fost lui Pitagora slugă,

Și-a venit de-acolo om bogat,

Mult mai înțelept și învățat.

 

Devenind profet reformator,

I-a făcut pe daci nemuritori:

Ei râdeau de moarte cu mândrie,

Când plecau în marea bătălie.

 

Într-o bună zi, cu bună seamă,

Dispăruse într-o subterană,

Dacii, însă, vreo trei ani l-au plâns,

Tot cu jale și cu dor nestins.

 

Când s-a reîntors nevătămat,

Toți crezură că a înviat.

Astfel tuturor el dovedise,

Că și moartea poate fi învinsă.

 

Că deși murim în suferință,

Ne schimbăm doar numai locuința:

Trupul se întoace în țărână,

Sufletul se- ntoarce spre Lumină,

Continue reading „Vasile COCARCEA: Versuri”

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Grădini trădate

GRĂDINI TRĂDATE

 

s-a stins lumina din fereastra lumii

și s-au tras obloanele la toate speranțele

dincolo de spațiul acela obscur

până și clopotele își trimiteau sunetul

pe altarele unde rugăciunile rostite în taină

își așteptau întristate instanțele

 

pădurile se întețeau în liane legate

de norii târâți printre frunzișuri uscate

și șerpii ispitirii căutau în cuiburi de șoim

cele din urmă fărâme de vis

cele dintâi roade din grădina luminii

în care mai dormita lutul în om

 

și dintr-o dată s-a deschis o poartă

ca lacătul greu de pe luntrea din styx

care ținea legate țărâmurile unor lumi bănuite

și-n care luntrașul își aștepta orții

să poată naviga pe itinerare spre acropole

undeva în apropiere de eryx

 

acolo dansau fecioarele cu felinarele stinse

pentru că uleiul îl risipiseră demult

și din dansul lor toate uitările au căzut veștejite

peste itinerarele șarpelui

dar drumurile s-au ascuns în smochini blestemați

și din beția dansului cădeau istovite

 

ca un munte de foc din pompeiul pierit

s-a rupt o statuie ce-împărățea peste lume

și-n flăcările negre un plâns înăbușit

se ridica deasupra arzând vechi cutume

luminile-n oameni s-au crucificat

iar undeva

dintr-un colț de lună uitat

izbăvirea cânta psalmi răgușit

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
August 2020

 

Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)

Sărutul, primul vis. Mi-aduc aminte că de câte ori veneau musafiri din alte părți ale țării, noi, tinerii ne adunam în casa unuia dintre noi și sărbătoream evenimentul. Dansam, jucam cărți și remi sau boabe, spuneam glume și ghicitori sau întrebări din istorie la care, dacă nu știai răspunsul, primeai pedepse. Eram înghesuiți unul în altul. Nu ne era frică de viruși. Singurul virus era iubirea. Eram băieți și fete între 14 și 18 ani și ne jucam jocul sticlei, pe care o învârteam pe podea și în dreptul căruia dintre noi se oprea gâtul sticlei, ieșea afară din cameră, pe coridor unde era întuneric și nu ne vedea nimeni și ne sărutam. Cel care conducea jocul îți punea întrebări și în funcție de răspuns primeam ca premiu un număr de săruturi cu cine aveam norocul dat de sticlă. Un sărut fermecat nu se termina ușor. Emoția naturală a sufletelor făcea noi conecții, declanșau noi senzori în trupul tânăr. Sărutul minunat e ca și cum a-i îndulci laptele cu miere, însă dacă nu se potrivește e ca și cum a-i amesteca apa cu uleiul sau chiar mai rău. Multe perechi dacă nu se plăceau se conformau cu jocul ieșind afară, dar nu se sărutau.

După ce am terminat școala profesională din Bocșa, am primit o lădiță cu scule pentru că eram de acum muncitor calificat și aveam în ea un ciocan, patent, cheie franceză, mox, șurubelnițe, chei fixe și reglabile, un șubler, micrometru, o ruletă, riglă etc. Toate acestea erau instrumente care aveau rolul să mă servească, să mă ajute să-mi îndeplinesc în bune condiții meseria, cu succes până la adânci bătrâneți. Am înțeles că fiecare sculă își are meritul ei și că toate sunt acolo spre beneficiul meu, să mă servească, „toate” în mod egal în evoluția muncii mele. La fel precum natura însăși s-a echilibrat și perfecționat, în evoluția sa cu respect pentru fiecare specie, plantă, insectă, microorganism sau elefant, la rândul lor participând la buna funcționare a creației, a legilor fizice și a echilibrului ecologic al acestei lumi. Le-am iubit pe toate la fel, fără discriminare pentru că le-am înțeles unicitatea și importanța de neînlocuit a fiecăreia dintre ele.

Omul s-a inspirat din natură și s-a perfecționat în existența sa spre fericire și bunăstare, învățând să creeze de la însăși Creația Domnului, pentru a funcționa în armonie cu ea. Noi, ca civilizație am evoluat și ne-am adaptat în sistemele noastre omenești, cu succes până la un moment dat, și totul a mers bine până când unul dintre noi a început să trișeze și să umble după „căi scurte”, și în lăcomia sa a început să fure, să trișeze etc. A ajuns să exploateze/excrocheze și să rănească echilibrul vieții. Așa s-a creat societatea imorală. La căderea blocului comunist, America a avut o mare șansă de a deveni eroul frumos și admirat al lumii, dar oare a făcut-o?

Putem să ne schimbăm, să reparăm condiția în care ne aflăm – radical? Să ne transformăm în ceva complet diferit de ce suntem acum? Să ne reparăm/ schimbăm conștiința? Cine e de vină? Economia, Politica, Ignoranța, Egoismul, Sufletul… ? Criza e în noi înșine. Singurul pericol care există împotriva omului e Omul, și tot el se poate apăra/repara.

Populația se unește pentru că a început să înțeleagă și să conecteze firele problemei. Atâta suferință a căzut peste Orientul Mijlociu și nimeni de la războiul din Irak, ocazie în care George Bush junior a avut grijă ca jurnaliștii adevărați să fie înlocuiți cu agenți secreți și mercenari care să fie folosiți pentru promovarea democrației vestului prin avion, tanc și bombe. Aceasta a fost calea aleasă de americani: să pornească repede cu parul prin lume și să însămânțeze teroare și frică. Ei se cred de admirat, însă nu realizează că sunt priviți cu ură și dispreț. Trei cetățeni dețin aceeași bogație cât restul țării la un loc, spun economiștii și dacă dau faliment, țara face foame.

Imperiul economic și militar a reușit să infecteze sub acest pretext toate statele lumii. America s-a întins prin cele peste 800 de baze militare (vezi datele expuse de specialiștii). America are peste 4800 de unități militare peste tot în lume, incluzind USA. Trebuie luat în considerare dezechilibrul dintre sărăcie și militarism, ecologie și economie, și în mod special trebuie luată în considerare și supremația celui 1% de bogătași de pe suprafața pământului care lucrează mână în mână – Corporațiile și Băncile. Trump este legat de Pentagon, Wall Street și industria militară, a votat pentru crearea pușcăriilor ca locuri de muncă. Țara cu cel mai mare procent de închiși pe locuitori. Asta-i democrație cu oameni fericiți? Spun asta pentru că ei bat toba că au cel mai înalt nivel de trai din lume.

Inegalitatea claselor societății e în creștere și nu poate fi controlată. La fel și nivelul de corupție. America e un „imperiu bolnav”, spun mai toți filozofii și acest „un procent” îl trage tot mai adânc în prăpastie. Armatele lumii nu ar fi excelat dacă nu ar fi fost stimulate/amenințate/instigate de evoluția militarismului american. America îi forțează pe toți să investească în industria de război. Contrabanda cu arme crește. Vedem tot mai mult gangsterizarea lumii mișcându-se spre neofascism. Este incredibil cum cei care aprobă și generează războiul și distrugerea în masă își certifică în gura mare inocența. Ei sunt victimele, cică!! Oare? Folosind misterul, miracolul, autoritatea în magie, în raționalul legalizării și mistificării, ca să justifice actul tiraniei și a despotismului, a activităților antidemocratice pentru a subjuga/subordona populația. Ei se cred fără de preț, iar restul suntem gunoaie, consumabile, carne de tun fără diferență de rasă sau culoare.

Terra este pământul nostru, casa noastră, cu o climă balansată natural, iar omul este parte din ea. Păianjenul vieții îl are pe om înăuntrul lui. Un păianjen artificial. Trebuie să formăm o solidaritate internațională de observat și amendat în numele moralității și echității lumii, în numele respectării vieții pe pământ. Noi nu pretindem că suntem solidari doar în sărăcie, doar cu cei suferinzi, ci suntem și împotriva prădătorilor capitaliști, a homofobiei, transfobiei oricărei forme de supremație, orice forme de patriarhie, orice formă de ideologie, de dominare care uită că suntem suflete umane, creștine și creație divină. Libertatea și curajul individual vine de la știința că există un Dumnezeu care ne-a creat. Fără credința în Dumnezeu, devenim animale fără curaj și supuse robiei.

Civilizația de azi are legi bine definite pentru controlul și exploatarea omului în direcții nedorite și neaprobate. Cărțile scrise azi, sunt interpretări ale unor scriitori care nu se potrivesc cu realitatea (2% au totul, iar 98% sărăcia). Ei îi reprezintă pe cei ce îi plătesc și le promovează ideologia. Oxfordul civilizației de azi este avansul omenirii spre întuneric, spre un viitor schilod. Nu doar primitiv, ci morbid, mecanic și mlăștinos. Eroii filmelor ștințifico-fantastice pe care îi admirăm și dorim să fim ca ei, nu au suflet, ei sunt roboți, iar noi îi putem admira pentru că suntem umani, avem emoții și suflet, iubim și urâm. Dacă vom deveni ca ei, vom fi roboți, lipsiți de emoții. Ei, nu ne spun asta.  Fasciștii sunt experți în manipularea maselor: Musolini, Hitler, Franco etc. și aceștia de azi folosesc noi forme și interpretări de fascism care urmează aceleași texte ca inspirație. Au grijă să-și păcălească zilnic cetățenii. Pentru că în sărăcie și suferință ei sunt mai vulnerabili. „Flămânzește-i și faci ce vrei cu ei!”, spunea rânjind Stalin. Ei au studiat continuu cum să pătrundă în interiorul mecanismului de gândire al clasei muncitoare ca aceasta să nu-și întoarcă durerea și suferința împotriva exploatatorului – ci să-i facă doar bine (reinterpretarea biblică: el dă cu piatra, tu îi răspunzi cu pâine). Ca, în final să-și autoreproducă asuprirea – să se asuprească între ei. Adică ne batem între noi, în timp ce ei stau sus și se hlizesc. Ei au grijă să ne rătăcească în fiecare zi ca să nu ne trezim. Toți suporterii acestor instituții fasciste suferă de această boală, însă ei știu să se ascundă cu dibăcie în spatele formulelor de pedofilie, homosexualism, lesbianism sau a altor forme de dezbinare: negri, arabi, musulmani, emigranți, mexicani, sirieni, teroriști etc., în loc să-i confrunte pe cei 1%, pe cei bogați din stăpânire. O mână de boșorogi bogați și obraznici își leagănă fălcile căzute de ani și ca să ne dea o lecție, arată omenirii întregi cât de proastă e, cât de proști suntem, cât de fragilă ne este independența și libertatea. În frunte cu toți academicii, judecătorii, polițiștii, doctorii, oamenii de știinșă, politicenii etc. am fost îngenunchiați, trași în piept și dresați ca niște căței, cu o bucată de ciolan, cu dependența noastră de bani și de bunuri materiale ne-au făcut să uităm de lup. De la revoluție noi dăm înapoi ca racul.

În grup omul produce multe, dar și distruge. Cine a dat omului tehnologia? Focul, electricitatea, radioul, racheta, praful de pușcă… Bomba atomică a devenit parte din civilizație. S-a uitat de Ilene Cosânzene și Feți Frumoși… Suntem conduși de un sistem de control elaborat, bazat pe „speriat omul”, care se folosește de energia generată de frica omului. De când ne naștem suntem conditionați, ni se spune cum să observăm și  cum să ne comportăm în societate. Totul începe în familie, apoi în școală, unde suntem intens modelați, unde devierea de la disciplină nu e tolerată și se continuă mai departe în Biserică și la locul de muncă. Suntem îndoctrinați să înțelegem că succesul nostru în viață depinde de respectarea regulilor date de sistem. Suntem de la începuturi educați să lucrăm ca sclavi, să depindem de bani și prețul pe care îl plătim este însăși viața noastră. La început am crezut că trăiesc starea aceasta doar în comunismul din România, însă ajuns în vest, mi s-a comfirmat că e globală starea. Că acesta e mecanismul folosit care conduce civilizația umană. Ce vis sinistru? Acesta e motivul pentru care marii artiști, marii cineaști ai vremurilor de azi nu mai au voie să mai facă filme înțelepte pentru a nu trezi națiunea așa cum o făceau cei din era comunistă. Aceste mecanisme perfecționate au fost adaptate azi de capitaliști în scopurile manipulării subliminale. Ei au reușit să ne strivească dintr-o dată pe întreaga suprafață a pământului pentru că suntem oameni condiționați să fim cinstiți și ascultători, să credem în instituții. Ne-au lovit. Acum sunt închis în casă la blocul B, apartamentul 5 din Ciudanovița.

E o zi fără soare. Camera e plină cu apă până la nivelul ferestrelor. E foarte clară și dulce ca temperatură. Spun dulce, pentru că asta e starea pe care mi-o dă când înot prin ea liber ca un delfin. Așa am fost destinat din pântecele mamei. Nu simt nici un efort, fac piruete și simt o stare de iubire și în această liniște apare un grup de fete și băieți care se așează pe dormeza de lângă peretele camerei din dreapta ușii care duce în balcon, opusă celei de la intrare. Oamenii fruntași primeau apartamente cu balcon pe vremea comunismului. Suntem cu toții sub nivelul suprafeței apei. Fetele râd și chicotesc cu băieții în mijlocul dormezii așezați în cerc, cu spatele la mine. Nu le văd fețele. Continui zborul subacvatic într-o alunecare constantă. E o stare de bine și o dorință de îmbrățișare, de contopire, de completare, de împlinire. O simt prin tot trupul. Din înfierbântarea mea, jos pe podea, întinsă cu fața în jos e o balerină, o tânără. Are o aparență obișnuită, însă deodată curbele devin halucinante. E foarte atrăgătoare și simt o stare de înălțare. Aș vrea s-o îmbrățișez. O apuc de brațul drept și o întorc gentil cu fața spre mine întrebând dacă dorește să o învăț să înoate. Nu are chip. Asta nu schimbă starea. E un fel de a ne apropia unul de celălalt, de a ne cunoaște. De a te cunoaște cu cineva care nu este. „Nu! Că râde lumea”, îmi răspunde și mirat îmi ridic privirea întrebând „care lume?”. Spre mirarea mea, în partea opusă a balconului în cameră era acum un taraf de lăutari în picioare pe o altă dormeză. I-am recunoscut. Era trupa de la Continue reading „Ben TODICĂ: Tehnologia sau Dumnezei (SF 6)”

Alice PUIU: Iluzie a formei (poeme)

Umbre desculțe

 

Crești ca o tăcere din abisurile nopții

curgând fantomatic printre ziduri

ce-n arborescente glasuri ale plecării

despletesc coridoare dintr-un labirint

în care timpul rămâne doar un minotaur

sfârtecând povara dintr-un mit,

printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,

printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea

în ciulinii înghețați dintr-un psalm

când înserarea din noi e-un țărm respirând

ultimul zvâcnet din corăbii abandonate

ne întâlnim umbrele umblând desculțe

într-o duminică ciobită de-o ninsoare

ce-n lutul aspru al zeului din noi

scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.

 

 

Mirarea orei

 

ceva s-a pierdut printre primăveri

și-i aud culoarea crudă rătăcind

printr-un frunziș de lumină

ceva izbucnește-n umărul meu drept

ca o întoarcere într-o nebănuită clipă

în care plecarea din mine

arde-n altar uitări din alt tărâm

ceva-mi străpunge umărul stâng

ca un arbore ce-și face loc să iasă

din văzduhul cuvintelor

răstignindu-mă de primăvară

tăceri  pătrund în sângele literei

și-aud arsura mugurilor cum izbucnește

în tâmpla unui înger ce m-a-nnodat

de-o enigmatică reînviere

odaia își dilată pupila

și mă absoarbe-n acest vârtej de spații

ce-și caută drum prin geamul atârnat

de galopul ierbii lacome

și-n necuprinsa sete de lumină

când mă întorc în zborul dintr-o floare

când mă pierd respirație într-un lan de stele

se-aude mirarea orei

în care primăvara e-un copil

care mă întreabă

ce e moartea …

 

 

Cerșetor de vise

 

Din rugăciunea unui amurg

încremenit în frunza oarbă

a unui cerșetor de vise

cresc primăveri descolăcite

de fumul îngânând pe deal

tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea

și-n curgerea letargică din miezul verde

ce dezvelește-n ramuri

durerea unui cer în căutarea formei

din pâinea de lut atinsă de cuvinte

se-aud pașii tăi rătăcind

printre atomii viscoliți

de oboseala materiei arse,

Continue reading „Alice PUIU: Iluzie a formei (poeme)”

Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv

Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit  „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice  ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este  ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste  stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu,  în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii  antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală,  de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI,  aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte,  blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu  muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul  sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare,  devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Dacă primele 7 capitole pot fi considerate „călătoria” în trecut, în copilărie, tinereţe şi maturitate, din care autoarea a selectat momentele faste, binecuvântate ale trecerii ei prin viaţă, cu afirmarea explicită a „darurilor” morale primite de la oameni dragi şi de la Bunul Dumnezeu, partea a 2-a a volumului constituie un jurnal de călătorie, al „călătoriei” în spaţiul românesc, într-un trecut apropiat şi în prezent. Dar nu un simplu jurnal, cu impresii fugare de turist, ci o formă elaborată şi programată de jurnal-ghid, întrucât autoarea are formaţie de bibliograf, de cercetător, care transpare din bogăţia de date documentare, de detalii istorice, de încadrare semnificativă în spaţiul cultural românesc  a locurilor vizitate.

Locuri pitoreşti din diverse colţuri ale ţării devin memorabile graţie calităţilor autoarei de fin şi sensibil observator al naturii, de individualizare printr-o legendă, întâmplare definitorie. Sunt multe exemple, aş  aminti numai remarcabila descriere a „Cascadei cailor”.

Mărturiile de adoraţie pentru NEAM şi CREDINȚĂ continuă şi sporesc şi în aceste ultime capitole prin setea de cunoaştere a locurilor încărcate de istorie şi de sfinţenie  (este impresionantă lista obiectivelor turistice și mai ales a mănăstirilor din toate regiunile vizitate),  prin truda detectării datelor mai greu accesibile călătorului sau pelerinului obişnuit, prin generozitatea dăruirii lor cititorului, care,  răsfoind această carte se îmbogăţeşte spiritual şi care, uneori, chiar pornește la drum pe aceste „poteci de suflet”.

Aflăm fapte şi evenimente din istoria seculară a  acestor ctitorii de credinţă care întăresc convingerea că forţa trecerii neamului românesc peste vremuri grele s-a aflat în credinţa şi spiritul de jertfă al unor slujitori de ţară şi de biserică.

Continue reading „Georgeta PETRE: „Simple Adorații…” – un crescendo confesiv”

Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului

Primind mai multe volume de poeme și micropoeme, având ca generic “Sapienticele” de la filozoful Augustin Ostace, din Germania, m-am aplecat asupra acestora cu gândul să le înțeleg sensurile și rostul în lumea aceasta grăbită spre dispariție.Cunoscând faptul că sensulul cuvântului sapiens este substantivul latin homō (genitiv hominis) înseamnă „om, ființă umană” iar participiul sapiēns înseamnă „discernământ, înțelept, rațional”, mi-am pus întrebarea ce este poezia?  Este creație literară în versuri, în general de întindere (mai) redusă, o modalitate artistică ce exprimă, prin multitudinea de sensuri și valori sugestive ale cuvântului, prin limbaj concentrat, metaforic, o cunoaștere specifică, afectivă a esențelor lumii reale.

Volumele primite nr.30, 31, 43, 44 și 45 cuprind micropoeme numerotate,pe care autorul încearcă să le explice în “Precuvânt proto- poetic “ printr-o întrebare, la care tot el răspunde. Un fenomen complex extins în spațiu și timp de la apariția universului, a omului și a ideilor filozofice.Recunoscând că poezia nu poate descoperii în ea însăși principiul coerenței sale, întreaga lume și cuprinsul ne cuprins al universului, cu poezia însăși, fiindcă autorul poetic este subiectivitatea însăși, cum spune autorul, sensibilitatea emotivă fiind, personalizarea în sine.

Volumul 30 se deschide cu un poem, ale cărui strofe, informe, sunt numerotate, ce conturează o autobiografie care începe de pe o străduță oarecare. Poemul intitulat “Poet de sapiens “, în traducere profană, fiind  ființă umană înțeleaptă ce se exprimă prin valorile sugestive ale cuvântului.Călătoria spiritual-poetică continua din “sătucul cu trei tinde de fum “ajungând alături de  “piramide, faraoni, temple, religii, alfabet,/ “ la stadiul de Poet al imperiului.Cele 333 de versete include o istorie poetizată a evoluției omului de-alungul sitoriei sale milenare.Catrenele sunt reci, fără metafore, dar, transmit informații etapizate ale evoluției Poetului prin Timp.

Volumul 32 se deschide cu “Poezia poeziilor “, un poem amplu ce cuprinde o discuție dintre Poet și Zeul zmerit.Este un poem paradoxal, o discuție a sensurilor cuvintelor cu o modalitate de exprimare.Apoi poetul Augustin Ostace pătrunde în vechea Eladă: “ Nemărginit apeiron, în trans-sensibil ascuns/Străbătând streine cununi hos filosofeon.“, continuând călătoria alături de “Homer în cârja oarbă “, unde sunt “Ziduri de neputințe/ Aprinse în răstimpuri…

În călătoria sa Poetul cunoaște pe Pythagora care îl întâmpină cu “Materia e formată din număr zeitat/ Hipotenuză-n suflet, ascetul la pătrar “ apoi pe Kavafis care dorește “ prestigiul postum“. În numeroase versete, începând cu cel ce poartă numărul 48,  poetul abordează datini, dar își pune și întrebări “răvășit ca eliptic “, cunoscând pe “Horațiu cel Elin”, pe bucolicul Vergilius, Ovidius “]n Tomis `ngândurat “, pe Dante, da Vincii, toate mințile care au luminat veacurile.Volumul se încheie cu catrenul 333 ce esențializează întreaga sa călătorie: “Visat-am înnăspriți/ De-a-mpătimirii trib/ Văzut-am în lucire/ Trăiri și amăgire…

Discuția poetică începută în celelalte volume, continuă și în volumul 43, din marele ciclul Filozofia Literaturii, deschzându-se cu  cu o “Față, prefață și interfață “ unde autorul este obsedat de întrebarea pe care și-o pune întotdeauna: “va supraviețui Sapiensul nostru pe atâtea barricade, unele din ele în succesiuni scurte, în respirații tăiate și întretăiate, iar altele chiar în desfășurări și înfruntări paralele? “

Tot volumul cuprinde versete cu întrebarea: “De unde vii, tu? “la care poetul răspunde cu complexul de fenomene, sentimente, conflicte, gânduri, dar niciodată definitoriu.Numai la sfârșit în poemul VIII.43.222, răsunde sapietisal: “Un lucru este sigur!/O asemenea Specie/ apare o data la 14 miliarde de ani… “

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia sapiensis sau întrebări despre iluminările omului”

Alexandrina TULICS: Sufletu-mi tânjește veșnicii (versuri)

Repetiție de nuntă

                                         (Album: Colț stelar)

 

Când plâng și norii îmi sunt pleoape

Iar sufletu-mi tânjește veșnicii,

Du-mă Isuse să fiu tot mai aproape,

De locu-nalt pe care-L știi.

Când văd în șir cocori spre zări ascunse,

Cum își jelesc -n același cânt plecarea,

Mă trec fiori și mă întreb ;

-‘Nncotro își vor plimba strigătul,jalea?!

Mă uit la flori …se vestejesc

Și iarba parcă și-a uitat verdeața ,

Mă uit în zori spre cerul Tău

‘N răcoarea toamnei,dimineața.

Și-n Duh pornesc dincol ‘de nori,

Cu nerăbdare sfântă să Te-implor

Să vii, cobori, să repetam ;

Cântarea pentru albă-nuntă .

 

 

Ridică-te să ne vedem!

                                          (Album: Splendori)

 

Mă odihnesc în albul de mărgăritar,

Lumina lui cerească

Ce mă întreabă;unde ești,

te regăsesti pe drumul ce te-aduce Acasă?

În ce culori ți-e sufletul dar inima mă mai iubește?

În dimineața ce ți-am dăruit te-ai îmbrăcat cerește?

Mai stai in zori să mă aștepți ca-n zilele senine

Când șoaptele-ți erau miresmi;

-Eu vreau să fiu,trăiesc doar pentru Tine ?

Unde-nnoptezi,pe ce cărări cu lacrima ce sufletul îl frige?

Mai ești la geam să mă aștepti ca-n serile senine ,

Când înlăcrimate aduceai iubiri peceți ,

Din inima-ți ce dragostea îmi ține?

Mai esti în har și-n bucurii cum erai altă dată?

Pe ce drumeag împovarat ți-e inima-nnoptată?

Ridică-te să ne vedem !

În zorii așteptați de suflet, de diminețile-nsorite,

Să lumineze-al vietii umblet… de potecile -ncâlcite!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Sufletu-mi tânjește veșnicii (versuri)”

Prof. dr. Pavel TOMA: Vasilica Grigoraş – Portret de scriitor

În perioada 15-16 august 2020, Primăria Municipiului, în colaborare cu instituțiile și oamenii de cultură ai urbei au organizat Zilelor culturale ale Vasluiului. Sincere FELICITĂRI dlui primar, ing. Vasile Pavăl și tuturor colaboratorilor!

La Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” s-au desfășurat mai multe activități. Sâmbătă, 15 august, orele 10.00 a avut loc prezentarea „Portret de scriitor – Vasilica Grigoraș” și „Sărbătoriții lunii august – autori vasluieni, prof. Ioan Baban și dr. Valeriu Lupu.

Deosebit de onorată, mulțumesc d-lui prof. Gelu Voicu Bichineț, directorul Bibliotecii Județene, d-lui prof. dr. Pavel Toma, bibliotecarei Liliana Moga și tuturor colegilor din bibliotecă implicați în organizarea acestei activități.

***

       Când mi s-a propus să realizez un portret literar d-nei Vasilica Grigoraș, am rămas surprins și puțin descumpănit. Discreția domniei sale nu-mi oferea prea multe surse documentare, deși, cu siguranță, pașii ni s-au intersectat la diferitele manifestări culturale generate de Biblioteca Județeană sau de alte instituții de cultură, fără a fi avut însă un dialog direct. Am avut la dispoziție un bogat material informativ oferit de Biblioteca Județeană – volume aflate în depozitul instituției, dar și un CV literar, care mi-au dezvăluit fațetele unei opere nebănuite. Mă aflam, asemenea unui copil, în fața unui tort desăvârșit, frumos ornat, apetisant, fără a ști de unde să tai prima felie.

         Am înțeles că în universul literar vasluian/ regional/ românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, abordând treptat cele mai diverse genuri și specii literare, având un suport cultural bine fundamentat în perioada  activității ca bibliotecar (aprox. 30 de ani), experiențe culturale pe care şi le-a interiorizat şi cărora le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare.

         Este membră a numeroase uniuni și asociații: Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR), membru asociat al Asociaţiei Canadiane a Scriitorilor Români (A.C.S.R.) și al Asociației Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN), membru al Cercului literar de la Cluj, membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română (USLR), membru al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), membru fondator al Asociației Județene „Sportul pentru toți” Vaslui.

         Opera integrală acoperă un registru extrem de divers: poezie, proză, biografii, critică, impresii de călătorie, interviuri, în calitate de autor sau de coautor.

         Cărţi personale publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Oscar Print, 2001; Eudoxiu Hurmuzachi şi Colecţia Hurmuzachi, Vaslui, 2007; Petre Iosub – Un destin exemplar, Vaslui, Thalia, 2008; ediţia a doua 2011;  Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Thalia, 2011 (coautor); Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Raze de soare pentru Sara: versuri pentru copii, Bucureşti, Oscar Print, 2012; Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Thalia, 2015; Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015, ediţia a doua 2019; Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni şi cărţi, Iaşi, PIM, 2016; Doar cu pana inimi – Only with the pen of the soul: tanka (ediţie bilingvă), Iaşi PIM, 2016; Starea vremii azi: senryu, Iaşi, PIM, 2016; Ninge pe-oglinda lunii: haiku, Iaşi, PIM, 2017;  Ochi în ochi cu luna: tanka şi pentastihuri – Looking the moon in the eye: Tanka and pentastiches, (ediţie bilingvă), Napier (Noua Zeelandă), Scripta manent, 2017; O corabie la timp potrivit: versuri, Iaşi, PIM, 2018; Pui de pasăre măiastră: versuri pentru copii, Iaşi, PIM, 2018; Seninul din inima cărţilor: critică literară, Iaşi, PIM, 2019; Respiro pe tâmpla timpului, Note de călătorii, haibun-uri, Iaşi, PIM, 2019; Stropi de toamnă verde: versuri,  Iaşi, PIM, 2020; Simple adorații: Impresii de călătorii, Haibun-uri, Iaşi, PIM, 2020; Zâmbete în silabe: senryu, Iaşi, PIM, 2020.

         Volume colective: Promovarea valorilor culturale româneşti în contextul globalizării, PIM, Iaşi, 2009; In memoriam – Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Bucureşti, Carpathia Press, 2009; Ben Todică – Ambasador onorific al Românismului: volum aniversar, Roman, Muşatinia, 2012; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei, Editura Fundaţiei pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici”;  Editura Eurostampa, 2013; Chemarea cocorilor, Anul VII, Iaşi, PIM, 2014; Poetical Bridges – Poduri lirice, Napier (New Zealand), Scripta manent Publishing House, 2016; Dansul cocorilor, Anul VIII, Iaşi, PIM, 2016; Pană de cocor, Anul IX, Iaşi, PIM, 2016; Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet, Roman, Editura Muşatinia, 2017; Printre gânduri, printre rânduri, printre oameni..., Târgovişte, Editura Singur, 2017; Gânduri de recunoştinţă, Iaşi, PIM, 2017; Numărând cocorii, Anul X, Iaşi, PIM, 2017; Antologie ASCIOR pentru civilizația creștină: Literatură, 2017, Buzău, Editura Teocora, 2017; Daruri divine – Dhurata hyjnore, Ediţie bilingvă română-albaneză, Bucureşti, Amanda Edit Verlag, 2019; Taina scrisului: 100 de scriitori, Eseuri de motivație literară, 2 vol., (vol 1) București, Editura ANAMAROL, 2019; Prispa cu greieri, Anul XI, PIM, 2019; Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret, București, Editura Tritonic, 2019; Concert de greieri, Anul XII, PIM, 2020; Vis cu Nichita: Antologie de texte literare, Festivalul Internațional de poezie Nichita Stănescu”, Vol. 4, 2020, Editura Rocart,  2020 (Antologiile Apollon) .

         Cărţi în pregătire: Polenul cuvântului scris, critică literară; Ploaie de licurici, haiku; Fulgurații de stihuri, gogyohka; Constelația de gânduri, eseuri; Mănunchi / Buchet de confesiuni, interviuri.

         Activitate de presă: între 2002-2016 – a făcut parte din colectivul de redacție al revistei „Bibliotecă-Educație-Cultură”, Vaslui, ISSN: 1582-9081; din 2004, redactor la revista „Milesciana”, Vaslui, ISSN: 1841-4133; din 2020 redactor la ziarul „Informația de Strehaia”, Strehaia, jud. Mehedinți, ISBN:2537-3609, ISBN-L: 2537-3609; colaborator la revista „Destine literare”, Montreal, Canada.

         A publicat articole, eseuri, poezii, impresii de călătorie, medalioane, interviuri, poezii și povestiri pentru copii,  poeme de sorginte niponă, (haiku, senryu, tanka, gogyohka, haibun) în reviste și ziare pe suport hârtie:

         În ţară: Milesciana Junior (Vaslui), Ecouri literare (Vaslui), Acta moldaviae meridionalis (Vaslui), Fii activ, fii performant (Vaslui), Monitorul (Vaslui), Meridianul (Iaşi, Vaslui, Bacău), Elanul (Găgești, Vaslui), Lohanul, (Huși, Vaslui), Meridianul Cultural Românesc (Vaslui), BAAADUL literar (Bârlad), Academia Bârlădeană (Bârlad), Viața liberă (Galați), Scârţ (Iaşi), Melidonium (Roman), Singur (Târgoviște), Discobolul (Alba Iulia), Izvoare Codrene şi Chiorene (Alba Iulia), Convorbiri literare (Iași), Armonii culturale (Adjud),  Argument (București), Constelaţii diamantine (Craiova), Climate literare (Târgovişte), Plumb (Bacău), Actualiteatea botoșăneană (Botoșani), Banchetul (Petroșani), Argeș (Pitești), Leviathan (București), Arena literară (București), Surâsul Bucovinei (Vama, Suceava), Moldova literară (Iași), Luceafărul (Botoșani), Orizonturile bucuriei (Buzău), Întrezăriri (Buzău), Sintagme literare (Dudeștii noi, jud. Timiș), Rotonda valahă (Râmnicu Vâlcea), Cultura vâlceană cu suplimentul Forum vîlcean (Râmnicu Vâlcea), ROKU (București), Sharpening the green pencil (București), publicațiile ARP…

         În străinătate: Clipa (SUA), Armonia-Saltmin Media (SUA), Gândacul de Colorado (SUA), Radio Metafora (S.U.A.), Mioriţa USALumină lină (SUA), Observatorul (Canada),  Destine literare (Canada), Agero (Germania),  Revista ProLitera, (Germania), Revista Australiana (Australia),  Revista Iosif Vulcan (Australia), Aşii Români (Agenţie de presă)…

Publicații, grupuri, site-uri, bloguri de cultură, literatură și spiritualitate în format electronic. Administrator, editor blog: https://gradinaculecturi.wordpress.com/

Inclusă în „101 vasluieni pentru 100 de ani: Valori identitare” de Dumitru V.  Marin.

         Cel mai frumos portret de scriitor i-l face Simion Bogdănescu, cu titlul Înseninată de frumos, 25 Decembrie 2019: „Un chip ușor sidefat, cu tăiere caldă de priviri, sugerat strânse și ascunse după rama unor ochelari invizibili aproape, mă prinde într-o suavă reverie de pe coperta unei cărți. Pare o niponă albă fugărită de un vifor încet de floare de cireș. Este Vasilica Grigoraș, preoteasă de bibliotecă precum Pythia de oracol, poetă înseninată de frumos, haijină ce se înalță în contemplație, îngrijându-se de sfințenie ca o netulburată biserică, să înfieze flori în trepte.”

 

Aparițiile anului 2020

 

1.Stropi de toamnă verde– poezie. Mărturia autoarei de la începutul cărții poate fi considerată o artă poetică, având greutatea unui crez artistic: „Poezia este emanația unei cerințe interioare, este rezultatul unor lungi meditații, reacții spontane, controverse interioare, interogări intime, analize și observații care s-au cristalizat în eul interior. Revelația dă formă și grai tuturor acestora.”

         Volumul acoperă o tematică vastă: natura Violet autumnal, Lumina dimineții: „ca o spumă incandescentă/ pe coloana sonoră a răsăritului/ lumina dimineții/ molcom filtrată de rămurișul înalt/ al arborilor împliniți; iubirea de la amintire Zodia seniorilor îndrăgostiți: „sub cupola anilor/ țiuie liniștea pustiului/ colorată miraculos/ cu crâmpeie de amintiri/ din dragostea feroce/ a tinereții trecătoare”, la tumultul adolescentin din Candoare feciorelnică: „fire reținută și neîncrezătoare/ nu știa cum să reacționeze/ la chemarea iubirii/ ce-o lovise ca un trăsnet”; credința, de la îndemnul curat din Doar un gând: „Să deschidem Domnului/ ușa inimii noastre,/ să-l rugăm cu irișii plini/ de roua începutului/ să ne dea putere/ pentru a coborî Cerul pe pământ”, la ruga fierbinte a psalmistului Seceta din mine: „nicio nădejde/ nu-mi umezește buzele/ uscate în vremea/ secetei cumplite/ rostuită fără chibzuială/ până nu strig din întreaga mea ființă:/ Doamne, trimite-mi/ ploaia ta de credință/ și ajută-mă/ pe mine păcătoasa!”; împlinirea prin scris Carte curcubeu, Zbenguiala literelor: „târziu în noapte/ interpretez rolul  principal/ într-un scenariu literar-ludic// scot din joben/ un număr considerabil de litere/ le las să se zbenguie/ precum vrăbiile guralive/ pe paginile pline de omăt”;  aspecte sociale, cu accent pe mesaj, după modelul avangardist: Demon-crație: „Avariție, amăgire, aberație, agonie…// zavistie, zgomot, zdruncin, zbucium…// Toate acestea, de la A la Z/ Scrise cu litere mari, de tipar/ Și cu multe puncte de suspensie/ Reprezintă starea de fapt/ A lumii de azi,/ Implicit a României/ și poartă numele de/ DEMON-CRAȚIE”. Continue reading „Prof. dr. Pavel TOMA: Vasilica Grigoraş – Portret de scriitor”

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (8)

Motto:

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:

„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.

Cum poate el să simtă în zori uimirea firii

Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

                                                                  (Omar Khayyam)

 

Omar Kayyam (18 mai 1048 – 4 decembrie 1131) a fost o personalitate persană proeminentă: poet, matematician, filosof și astronom. Și-a petrecut copilăria în orașul Balhi (în nordul Afghanistanului de azi), unde a studiat îndrumat de învățații Șeic Mohamed Mansuri și Imam Mowaffaq de Nișapur. A scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut legat de mistica islamică, adică de sufism. Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayyam „…dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.

 

AMURG

 

Se scurge fără rost această vară,

tu încă mai visezi că suntem amândoi,

dar amintirile încep să moară

pe malul râului, sub plopii tot mai goi.

Rafalele de vânt, dezlănțuite,

alungă frunzele căzute din castani

sub băncile-ncărcate cu ispite,

rămase-n neuitarea scrisă peste ani.

 

În parc cânta fanfara militară,

parcă aud și-acum fligoarnele urcând,

la cumpăna dintre amurg și seară,

când apăreau târziu amantele plângând.

Le consolam cu întâlniri discrete

în mica mea mansardă, sub acoperiș,

unde-ajungeau cu anemone-n plete

pe treptele urcate noaptea pe furiș.

 

Când zorii se iveau lângă fereastră,

le-mbrățișam în prag, cu ultimul sărut,

plângeau de dor garoafele în glastră,

din colțul său, privea motanul abătut.

Plecarea ta a fost atunci grăbită –

de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi?

Nu căuta-n trecut vreo ispită –

în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

 

Tatiana Doina Popovici: Titlul cred că este metafora bătrâneții, când amintirile „încep să moară”. În noianul amintirilor apari „tu (ce) încă mai visezi că suntem amândoi”.  Primele trei strofe se referă la schimbarea anotimpurilor „Se scurge fără rost aceasta vară”, Eul liric simțind „Rafalele de vânt dezlănțuie”. „Frunzele căzute din castani” ca și „băncile-ncărcate cu ispite” rămân în „neuitarea scrisă peste ani”. Tonul nostalgic este înviorat în strofa a treia de fanfara militară, mai ales de fligoarnele care emit sunete înalte și vesele, „la cumpănă dintre amurg și seară.” Acesta este momentul apariției „amantelor plângând”. La umbra întunericului, Eul liric le primește „pe furiș”, în mica mansardă de „sub acoperiș”. Strofele a treia și a patra se referă la aceste întâlniri pasagere care durează până „când zorii se iveau lângă fereastră”. Despărțirile, privite de  „motanul abătut”, devin dramatice: „plângeau de dor garoafe în glastră”.

Eul liric se adresează iubitei a cărei plecare „a fost grăbită”: „de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi”, câtă vreme „în suflete ne plâng copacii, tot mai goi”?.  Cred că „Amurg” este o meditație asupra timpului care rotește anotimpuri, dar schimbă și relații sau mentalități. „Băncile-ncărcate cu ispite” rămân „în neuitarea scrisă peste ani”. Memoria păstrează acele jocuri tinerești, dar amurgul (bătrânețea) aduce înțelepciune și renunțarea la ispite.

Câteva personificări: „amintirile încep sa moară”, „Rafalele… alungă…”, „plângeau de dor garoafe în glastră”, „în suflete ne plâng copacii goi” sugerează trecerea timpului care nu iartă.  „Amurg” este o poezie care se referă la bătrânețe (Jocul și iubirea  mea e înțelepciunea!), dar care pune în fața cititorului aspecte ale unei tinereți trăite din plin în parcuri, cu fanfara militară, clădiri cu mansarde sub acoperiș etc. La o citire atentă, prin fața cititorului defilează o lume apusă dominată de sentimente puternice.

 

Corneliu Neagu: Poemul AMURG a fost publicat prima dată în volumul de versuri TIMP ȘI DESTIN. Ed. MATRIXROM, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare.

Este un poem de dragoste, brodat cu amintiri puternice în care natura are un rol important. Începutul poemului evocă un sfârșit de vară, când iubirea începe să se destrame pe malul unui râu „sub plopii tot mai goi”. La durerea despărțirii celor doi îndrăgostiți se pare că participă chiar natura, cu manifestări specifice toamnei care se apropie tot mai mult: „Rafalele de vânt, dezlănțuite,/ alungă frunzele căzute din castani/ sub băncile-ncărcate cu ispite,/ rămase-n neuitarea scrisă peste ani”.

La începutul strofei a doua se poate deduce că despărțirea se consumase deja, iar discursul liric capătă o altă turnură. Se aude o fanfară militară în parc, iar la cumpăna dintre amurg și seară „apar amante plângând”, probabil că fiecare dintre ele în căutarea consolării în brațele altui bărbat, după ce au fost părăsite la sfârșitul vacanței de vară. Eul liric, aflat și el în criză după plecarea iubitei, le oferea consolare „în mica mea mansardă, sub acoperiș”. Pentru a păstra aparența bunelor moravuri, aceste fete în căutare de aventuri (amantele) ajungeau în mansardă „noaptea pe furiș”.

Odată cu începutul strofei a treia aflăm că amantele plecau „când zorii se iveau lângă fereastră” (probabil pentru a păstra secretul aventurii lor). În prag primeau neprețuitul sărut al poetului, care participa la despărțire împreună cu „garoafele din glastră” și motanul său care „privea abătut”. Ultimele patru versuri aduc o schimbare de direcție a discursului liric, întrucât apare, pe neașteptate, chiar femeia din prima strofă. Să fi fost chiar una dintre amantele poetului? Poate cea favorită și în același timp muza Eului liric? Ca în orice poezie bine concepută, cititorul va găsi propria sa interpretare. Oricum se pare că ruptura a fost grăbită și definitivă: „Plecarea ta a fost atunci grăbită –/ de ce ai vrea s-aducem timpul înapoi? /Nu căuta-n trecut vreo ispită –/ în suflete ne plâng copacii, tot mai goi!

De-a lungul timpului poemul AMURG a fost publicat în mai multe reviste on-line și distribuit pe facebook, primind foarte multe comentarii favorabile.

 

LA MARGINI DE VIS

 

Mă-ntorc peste vreme cu gându-napoi

și zeci de-amintiri m-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

 

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin fereastra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

 

Cad frunze uscate-n fereastră, pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

pe calea îngustă ce duce spre scară.

 

Sau poate-i doar vântul sosit din trecut

la ușa închisă cândva într-o toamnă

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă.

 

Te-aștept la fereastră să vii din neant,

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că nu-o să mai pleci niciodată.

 

Tatiana Doina Popovici: Eul liric, aflat între vis și realitate (la margini de vis), este asaltat „de zeci de amintiri” care păstrează „mii de regrete vorbind despre noi/ în triste romanțe, pe-o harpă stricată”. Ajunse dintr-un vechi labirint, romanțele „evoca licornul cu frâu de argint” venit din mitologie „să Te-aducă agale”. În toamna târzie, Eul liric „aude licornul sosind nechezând”. Aflat în stare halucinatorie, Eul liric nu mai știe dacă aude licornul sau vântul „sosit din trecut la ușa închisă… c-un singur zăvor dintr-un dor neștiut”, care închide uitarea. În strofa a cincea, Eul liric se adresează iubitei plecate în neant: „Te-aștept la fereastra să vii din neant”. Înainte de a se termina visul așteaptă ca harpa să-i spună pe „un ultim acord consonant” că iubita sa n-o sa mai plece „niciodată”.

Amestec de realitate, mit și visare, „La margini de vis” aparține curentului expresionist-oniric, deoarece spiritul Eului creator dă lucrurilor expresia unei noi raportări la absolut, cu un acut patos subiectiv. Expresionismul se caracterizează prin tensiune extatică cu accente halucinatorii,  ceea ce se observă și în acest text în care visul, licornul, neantul sunt elemente specifice. Alternanța real-fantastic-vis este sugerată de gânduri, amintiri, regrete, toamnă, licorn, dor, uitare, neant, margini de vis etc. Mărcile Eului liric: mă, aștept, să cad etc. arată implicarea afectivă a poetului.  Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișată, „La margini de vis” dovedește încă odată ca tensiunea interioară transcende lucrul. În acest sens, Corneliu Neagu se dovedește un artizan al introducerii acestui curent în lirica contemporană.

 

Corneliu Neagu: LA MARGINI DE VIS este un poem de dragoste în care realul și fantasticul se amestecă necontenit, prezentul și trecutul se întrepătrund, conducându-l pe cititor prin meandrele întortocheate ale visării. Prima dată a fost publicat în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rima încrucișată, măsura 11-12-11-12.

În primele două strofe predomină amintirile și regretele care vin „în triste romanțe pe-o harpă stricată”, vorbind despre Eul liric dual, marcat de pronumele personal noi („vorbind despre noi”). „Romanțele ajung dintr-un vechi labirint/ trecând prin fereastra cu geamuri ovale”, evocând „licornul cu frâu de argint” care-i  aduce Eului liric, pe cărările visului, iubita dintr-un trecut nedefinit.

Trecând la strofa a treia, aflăm că afară este „toamnă târzie”, cu frunze uscate ce cad sub fereastră. În această atmosferă, propice visării, „se-aude licornul sosind nechezând/ pe calea îngustă ce duce spre scară”. Totuși această sosire este pur ipotetică, întrucât la începutul strofei a patra apare alternativa vântului întors din trecut „la ușa închisă cândva într-o toamnă/ cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut/ lăsat pe uitarea ce-avea să se-aștearnă”. Ușa zăvorâtă cu-n dor neștiut este o metaforă cu un puternic impact emoțional, o figură de stil de o frumusețe neobișnuită.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (8)”