Simona Diana ȚÎRU: Poesis

Speranțe sinucise

 

A fost o zi în care s-au întrecut talazuri,

Izbindu-se de țărmul singurătății mele,

O liniște sprințară părea să facă nazuri

Într-un canar de aur ascuns după zăbrele.

 

Venise cireșarul de la cules cireșe

Cu jertfa lui de sânge vărsată în ceaune,

Din pânzele de ploaie, croind în taină breșe,

Curgeau inadvertente fâșii de soare-apune.

 

Se-amestecau cu verde petalele-n câmpie,

Picturi retrocedate din timpuri mai boeme,

Îți căutam privirea prin zarea albăstrie

Și-ți așteptam cuvântul din raiuri să mă cheme.

 

A fost o zi în care mi-am regăsit oftatul

Pe care îl pierdusem în nerostite vise,

Imensitatea nopții, de-a lungul și de-a latul,

Ținea între canaturi speranțe sinucise…

 

 

Sonet escaladat

 

Te chem grăbit când glasul meu ridică

O rugăciune goală de răspuns,

Deșarta mea trufie mi-a străpuns

Și sufletul, și liniștea, de frică.

 

Bucata mea de cer, cu miruri uns,

Sclipește lângă Tine, chiar de-i mică.

Părinte înțelept, mă-ndupleci: „Fiică,

Întoarce-te-n cuprinsul nepătruns.”

 

Și eu mă-ntorc zâmbind cu mulțumire

Din ochii-n care freamătă culori.

În satul Tău pictează nemurire

 

Arhangheli mici, ca văzul de ușori,

Escaladând pe culmea cea subțire

Făptura Ta de soare și de nori.

 

 

Pașii noștri

 

Șerpi cu solzi de-aramă și rugini

Își înalță în spirală torsul,

Pașii mei spre tine, arși de vii,

Exersează printre ploi întorsul.

 

Pe-un crâmpei de verde ostoit

A căzut un fulg sfios din fire,

Pașii tăi spre mine au grăbit

Cânturi noi în frunza cea subțire.

 

Printre fagii codrului, răriți,

Vântul face jirul de ocară,

Pașii noștri veșnic ne’ntâlniți

Nu știu cum să dea și cum să ceară.

–––––––––––

Simona Diana ȚÎRU

Lasă un răspuns