Galina MARTEA: Moralitatea umană prezentă în Basarabia eminesciană, de Theodor Codreanu

Volumul „Basarabia eminesciană”, de Theodor Codreanu, editat la Editura Ideea Europeană, 2018, pagini 422, este opera literară de o valoare excepțională dedicată marelui eveniment Centenarul Marii Uniri. După cum se cunoaște, sărbătorind 100 de ani de la Marea Unire în anul 2018 (27 martie 1918-27 martie 2018 – unirea Basarabiei cu România; 28 noiembrie 1918-28 noiembrie 2018 – unirea Bucovinei cu România; 1 decembrie 1918-1 decembrie 2018 – unirea Transilvaniei cu România), acțiune culturală de o pondere aparte pentru istoria națiunii române, lucrarea „Basarabia eminesciană”, scrisă de renumitul scriitor și eminescolog Theodor Codreanu (critic și istoric literar, prozator, eminescolog, aforist, filosof al culturii și civilizației române, membru al USR; distincții din partea Academiei Române, Academiei de Știință a R.Moldova și Președinția României etc.), vine la momentul oportun în contextul acestor evenimente istorice care se încadrează benefic în societatea română și nu numai, și, nu în ultimul rând, în existența românilor de pretutindeni. Clasificată în Colecția „Istoria mentalităților”, dar și în categoria „istorie și politică”, lucrarea în cauză este și un elogiu închinat distinsului Eminescu, – unul dintre cei mai renumiți și cunoscuți scriitori români de nivel mondial, cea mai onorabilă personalitate literară a neamului românesc, unde prin intermediul operelor și ideilor sale originale a fost promovată acea realitate care a desemnat tot ceea ce există efectiv în existența ființei umane, astfel fiind promovată în mod intens și cultura neamului românesc în diverse ipostaze, aceasta devenind în timp parte componentă și a culturii universale.

Astfel, personalitatea, identitatea și opera eminesciană reprezintă punctul de reper în notabilul volum „Basarabia eminesciană”, lucrare care însumează în sine viziunea scriitoricească a marelui Eminescu privind destinul istoric al Basarabiei, – provincie românească ruptă din sânul patriei-mamă. Titlul cărții, așa cum se exprimă însuși autorul, Theodor Codreanu, s-a format prin „…trecerea dincolo de referinţa strict exegetică, urmărind spiritul abordării eminesciene la destinul ulterior al provinciei imposibil de rupt de cel al României posteminesciene” (pag.5, În loc de argument). Deci, prin opera eminesciană s-a întemeiat și s-a pus în lumină o nouă lucrare de o mare valoare, o lucrare inedită cu implicații filozofice de înaltă tinută, modelul autentic aparținând domnului Theodor Codreanu, aceasta definind problemele reale cu care se confruntă poporul român basarabean de-a lungul timpului, 1812 – prezent, aspectele fiind centrate pe existența și identitatea Basarabiei în perioada țaristă și în bolșevism, pe războiul antiromânesc al Sovietelor, pe cinismul imperial și anii comunismului sovietic; despre lupta imperiului rus pentru dominația poporului român basarabean și teritoriul acestuia (în pagina 335 autorul spunând: „Centrul imperial îşi revendică întotdeauna marginea, în conformitate cu cinismul napoleonian: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt, avem”); despre teroarea foametei din anii 1946-1947 și efectele crimelor comise de regimul sovietic, despre deportările și represiunile politice din anii 1940-1953 din Basarabia și Bucovina de Nord; despre schimbul de regimuri și despre posibila reunire a Basarabiei cu România (în pagina 341 autorul scrie: „Dacă Basarabia şi‑ar fi dobândit libertatea odată cu Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, iar România odată cu 22 decembrie 1989, reunificarea s‑ar fi produs imediat, cu atât mai mult, cu cât de la Washington se dăduse undă verde…”. Dar nu: ambele părţi au constatat, chiar de a doua zi, că independenţa şi schimbările de regim de la Bucureşti şi Chişinău au fost simple ficţiuni istorice. Tot ce a urmat a însemnat instaurarea nu a democraţiei şi a libertăţii, ci a unui regim ficţional, cleptocratic, pe ambele maluri ale Prutului, menit să reprime, mai departe, centrele de lumină”); despre Pactul Ribbentrop‑Molotov, semnat în 23 august 1939, unde Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord au fost rupte de la statul român; despre cultura istoriei și limba română din Basarabia, precum și din alte ținuturi românești; despre distinșii scriitori și personalități basarabene precum Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Mircea Druc, Ion Ungureanu etc., care au luptat mereu pentru valorile naționale românești și au gândit în spirit eminescian (pag.338); despre cultura religiei și sistemul de credințe, procese care în mod normal ar urma să se centreze pe sentimentul divinității, în acest context autorul face o remarcă: „Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care‑i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere” (pag. 166); despre presa și primul ziar fondat în Basarabia, aici autorul cărții difuzând informații prețioase, pagina 192: „În scrisoarea târzie, din 1930, către bătrânul Ion Codreanu, fostul membru al Sfatului Ţării, Stere aprecia: „Basarabia de sub stăpânirea ţaristă a fost parcă mai îndepărtată şi mai străină de Regat decât oricare colonie europeană din Africa sau Asia. / Nimeni mai bine ca d‑ta, Moş Ioane, nu poate şti cu ce greutăţi a trebuit să luptăm ca să putem întemeia primul ziar românesc la Chişinău, să punem începuturile unei acţiuni naţionale în Basarabia şi să formăm măcar un grup de tineri adăpaţi la izvoarele culturii naţionale – pregătiţi pentru misiunea de apostoli în sânul norodului basarabean.”. Aşa s‑a ajuns că până şi cei ştiutori de carte nu auziseră vreodată de existenţa lui Eminescu, a lui Alecsandri, nemaivorbind de Creangă, Caragiale sau Coşbuc: singurii robi din lume, care nu au voie nici să citească o carte în limba lor, cum vă spune Take Ionescu”; despre istoria și cultura neamului românesc, cât și despre sentimentul de afecțiune al românilor basarabeni redat prin dragostea pentru țara și glia strămoșească română; dar și despre marea credință în valorile naționale românești, în valorile spirituale prin intermediul cărora se poate înlătura răul și ura, aspecte ce afectează destul de grav omul în dezvoltare și existență, cauza fiind nedreptățile și neajunsurile sociale, lupta pentru putere.

Cel mai dureros aspect abordat în lucrare este despre adevărul istoric, fenomen denaturat și falsificat constant la direct și indirect doar pentru a fi în contradicție cu realitatea, la acest capitol Theodor Codreanu comentează astfel: „Întreaga istorie a Basarabiei de sub ocupaţie rusească stă sub semnul raţiunii cinice, cu distincţia făcută de filosoful german Peter Sloterdijk între kynism şi cinism, între modul de a filosofa al lui Diogene şi cel al Marelui Inchizitor dostoievskian. Probabil nu întâmplător legenda Marelui Inchizitor s‑a născut în spaţiul rusesc, prin geniul lui Dostoievski. Cinismul, ca denaturare a kynismului antic, s‑a ivit ca distorsiune imperială în sânul creştinismului catolic medieval, când Biserica a creat instituţia paralelă a Inchiziţiei, care, prin ororile ei, a trădat dogma Sfintei Treimi (temelie a iubirii creştine), ducând la ruptura dintre ştiinţă şi filosofie, pe de o parte, şi teologie, pe de alta. Încă Schopenhauer a înţeles că cinismul înseamnă o gravă încălcare a principiilor care fundează adevărul. Eminescu face un pas mai departe, vorbind despre falsificarea cântarului adevărului, chiar în legătură cu cinismul imperial ţarist faţă de Basarabia (vezi cap. Basarabia dreptului). În istoria creştinismului ortodox, numai Rusia ţaristă a concurat Inchiziţia catolică. Dostoievski şi Tolstoi au înţeles asta”. „Cinismul este o gândire în dublu referenţial: una spui şi alta gândeşti. (pagina 21-22, Cinismul imperial). Anume prin noțiunea cinismului, atitudine care sfidează regulile morale ale omului, Theodor Codreanu descrie tabloul real cum a fost realizată vânzarea Basarabiei în 1812, astfel fiind înfăptuită divizarea Moldovei: „Ruptura în două a Moldovei a produs o adevărată tragedie naţională, oglindită în literatura cultă şi în folclor. Simbolul acestei tăieturi istorice va deveni Prutul. Sate întregi au trecut râul blestemat de spaima „eliberatorilor”, încât până şi generalul Pavel Kiseleff va scrie că „Locuitorii fugeau din Basarabia, preferând ocârmuirea turcească, grea pentru ei celei a noastre”. Scriitorul Constantin Stamati (1786‑1869), care a rămas, în 1812, la Chişinău, scria îndurerat, privind spre Prut: Mâhnit şi pe gânduri stau posomorât/ Cu dor nespus/ Şi’ntristat şi dornic, trăind amărât/ Mă uit spre apus…/ Acolo‑i viaţa!/ Acolo‑i speranţa!” (pag.33-34).

Theodor Codreanu în contextul Basarabiei eminesciene realizează concomitent și analiza literară a poemelor și compunerilor despre Basarabia și poporul român basarabean, scrise de Mihai Eminescu, corespunzător referindu-se: „Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, precum ale Moruzeştilor, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de‑a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco‑dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină: „Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul,”) şi n‑au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într‑un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într‑un fel, moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhe‑mioritic s‑au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s‑a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti, care nici ele n‑au cuprins întreaga românitate din juru‑le. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi‑au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă e rezonantă, izbitor, cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale, mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)” (pag.38-39, Răul dinlăuntru). Relatări de o înaltă apreciere, discursul literar fiind centrat pe procesele vitale ale unui popor, simultan întruchipând în mod concret fenomenele esențiale ale existenței umane formată într-o colectivitate – totul fiind o legătură indispensabilă cu existența sa istorică, având în relief aspectul suferinței morale, al dezbinării naționale, al neunirii de neam etc. Sub raportul acestor înfățișări se distinge sentimentul moral-uman în relațiile dintre oameni și popoare, în cazul dat se intuiește relația dominantă din partea imperiului țarist slavon și supusul popor român din Basarabia. Continue reading „Galina MARTEA: Moralitatea umană prezentă în Basarabia eminesciană, de Theodor Codreanu” →

Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…

Să ne gândim.

Ce mirare suntem noi, oamenii…! Ținem viața de un capăt, și-l vedem pe Dumnezeu cum o ține de la alt capăt, trăgând de ea… Și noi îi spunem lui Dumnezeu: „nu așa, Doamne, ții de la capătul sucit…!” Și tragem de capătul nostru, căci așa avem un Dumnezeu. Sucit.

Dar dacă am apuca viața altfel, de la „capătul” lui Dumnezeu…? Dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne spună, zâmbind: „Nu așa, dragul meu / draga mea, apuca viața de la capătul pe care îl țin Eu. Apucă de la moarte…”.

Căci pe noi, iată, ne cuprinde angoasa la cea mai mică aluzie a morții… Pentru că, de la capătul de unde ținem viața, de la capătul „vieții”, moartea ne apare ca sfârșitul a toate: copii pe care n-apucăm sa-i vedem însurați, nepoți pe care n-apucăm să-i ținem în brațe, lucruri și iubiri și năzuințe care se opresc… Pentru că progresia vieții ne învață că trebuie să privim „înainte”, la „viitor”, și acest viitor cuprinde neapărat și angoasa sfârșitului. Până și veșnicia e o altă angoasă a acestui viitor, a acestei vieți „înainte”. Și se pare că n-am învățat nimic din creștinism dacă eshatologia și existența noastră le privim ca speranțe și neliniști ale vieții „înainte”… Oricât de teologice.

Și de ce toate astea? Pentru că am apucat viața de la capătul ei cel fără sens, care ne închide înțelesurile în buclă, ca o tautologie. Am apucat viața de la capătul… vieții. Și moartea, în acest parcurs, nu poate fi decât „oprirea” și deznodământul poveștii.

Dar pentru Dumnezeu, care ne iubește și ne zâmbește și se uită la noi în clipa aceasta, asta e cea mai mare ciudățenie… El se întreabă: „Cum puteți fi fericiți trăind așa…? Cum ați fi putut fi fericiți vreodată, trăind așa, căci nu am pus niciodată povara vieții pe voi…?”

Și-atunci, ce paradox al Fericirii! Dacă am părăsi părerea noastră cea slabă despre viață, și am îmbrățișa „părerea cea tare” a lui Dumnezeu…? Dacă L-am crede pe Dumnezeu și am apuca viața de la capătul morții? Al unei Fericiri noi și neînțelese…?

Atunci, ce uimire…!

Căci mintea noastră ar primi un gând extraordinar. Gândul „sucit” al lui Dumnezeu. Ar înțelege că moartea, Moartea, nu ne oprește de la nimic…. Ci, într-un fel frumos și minunat, viața e cea care ne ține pe loc!

Și cum adică ne ține pe loc?… Pot eu să fac cozonaci, să-mi duc copiii la școală, să-mi termin proiectul la calculator, sa-mi iubesc soțul/soția cu gândul că… viața mă ţine pe loc!? Ce nebunie. Da. Ca mintea lui Dumnezeu. Pot să fac toate astea cu o fericită încredințare că oamenii și lucrurile și iubirile mele sunt ținute „pe loc” de viață, ca și cum o Fericire, din afară, mă caută dar este mărginită de ceva… Pot să le țin ca și cum încă nu le-as avea, zâmbind că tocmai „perdeaua” vieții mă oprește să le am. Pot să stau în fața lor cu gândul dezmărginit al lui Nichita Stănescu, care el, ca un fericit, le-a apucat pe toate de la capătul celălalt: „Îmi pare rău, Doamne, de trup… Nu aveam nevoie de el ca să mor!”. Și în asta, parcă stă în fața noastră – e drept, cu un pahar în mână – Sfântul Apostol Pavel. Un gând dumnezeiesc, profund ortodox, dar exprimat ca un banchet al cunoașterii…

Căci Nichita a spus o dată că vorbirea e o „fericită părere de rău a cunoașterii”. Și în acest gând sublim, putem spune cu „părere de rău” lui Dumnezeu: „Doamne, nu aveam nevoie de soție și copiii ca sa-i iubesc. Nu aveam nevoie de viața lor”. Căci capătul minunat de la care apucă Dumnezeu viața, capătul morții, ne face să simțim nu ca i-am iubit 30 sau 40 sau 50 de ani pe cei dragi… Ci că, într-un fel dumnezeiesc, ceva ne-a „ținut pe loc” să-i iubim vreme de 40 sau 50 de ani…! Și acel ceva acum, iată, s-a înlăturat.

Și oare de ce ne refuzăm noi experiența de a-i iubi pe oameni prin moarte, intr-un fel tainic murind ei pentru noi deja, ca și cum ar fi murit, ca viața lor să nu-i mai „țină pe loc” pentru noi…!? Fiindcă așa dobândim acea inimă universală, sa-i iubim ca pe niște oameni care aparțin deja lumii întregi a lui Dumnezeu, pe care rudenia nu-i mai ţine pe loc. De aceea e aşa de frumoasă Taina Călugăriei. Pentru că-i apucă pe oameni și-i iubește ca și cum ar fi murit, în tot ceea ce-i ținea exclusiv pentru noi, legați de noi, înlătură „viața” lor care ne împiedica să-i iubim dezmărginit, ca Continue reading „Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…” →

Corneliu NEAGU: Destine

DESTINE

Vorbiți în gura mare,

ne arătați destine,

cu prea multă emfază

vă dați învățători,

ieșiți pe sticlă seara,

vorbiți fără rușine,

ne explicați ce-i viața,

cum trebuie să mori.

Aveți păreri vetuste,

culese pe-apucate,

le exersați cu alții,

zicând că-s de la voi,

însă o știm cu toții,

cândva au fost furate,

servindu-le patetic,

pretindeți că sunt noi.

Din vorba voastră seacă

se nasc idei absurde,

iar proștii le adoptă

și le susțin cu sârg,

în mintea lor săracă

sunt libere să zburde,

le-auzi când mergi la piață

sau de te plimbi în târg.

Idei fără valoare

din minți împotmolite

în mlaștini de prostie,

din care zilnic cresc,

aduse pe ecrane

pentru a fi servite

ca să ascundă jalnic

ce-i simplu și firesc.

Iar cei care încearcă

lumină să aprindă

în sufletele voastre,

târâte în noroi,

cu argumente false

sortiți sunt la osândă,

prostia să triumfe

și bezna peste voi.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE” →

Daniela PÂRVU DORIN: Inima din cuvinte (poeme)

Inima din cuvinte-

Motto: “Strig să se știe: dragostea e

singura pasăre pe care Dumnezeu

o eliberează cu tot cu colivie!”(C.Stancu)

Nu prea știu cum se trăiește iluzia celuilalt

sau unui alt Mâine,

și eu mi-am aruncat păpușa de cârpă în cer

și nu am mai văzut-o de atunci…

până azi, mi-am tot ferit sufletul de căderea în gol

peste ruine…

(toți poeții iubesc pasările cu aripi de lapte

mai apoi le repară cuiburile ce se țin într-un fir)

(și eu la fel! ) până mi se relevă, -ntr-o zi, o nouă liniște

geamănă cu propria libertate…de acum…

inima mea, chiar negociază când iubește

când nu (se ascunde)sub frunza din care picură mir

dar până-ntr-o zi

când mai pregătită sunt s-o iau de la capăt

(să schimb ceva) peste cele ale vieții, știute și neștiute…

cu inima din cuvinte, ce fac!cu tine, inimă grea!

sortită să rămâi în om,

ca un mănunchi de chei pierdute…

De ce tot spui

că viața te-a călcat în picioare-n detalii

până când nici sufletul

nu mai știa să se destăinuie?

(la școală, du-te și azi și-n fiecare zi

să nu-ți pierzi romantismul)

eu pentru tine sunt femeia din icoană

și partea-ți cea mai studiată,

în fiecare rugăciune de mă pierzi

avem de repurtat alte victorii…

sunt aici!

viața încearcă cu noi altceva!

nu in doi se bea apă din clopote mici!?

…în două ape

Îmi clătesc viața în două ape ( apoi)

Iau de la timp tot ce i-am dat să uite

și puțIn din tot ce-am iubit…

de ai ști cum îmi bate inima-n piept

developându-mi toți anii

într-un discurs liric abia deslușit…

dar eu continui să-nnod eșarfe

târâind după mine norul

salvându-mă din visul în care mă preumblu

văd umbre pe pereți îmbrățișându-se

în picioarele goale-

acum înțeleg de ce pe obraji

zdrențuite stau lacrimile

cu gust de migdale…

În acest început repetat

Poate de aceea nu-mi găsesc locul

uimită de atâta sens dat începuturilor

stau sprijinit în noul toiag,

în voia gândurilor intuindu-mi jocul

Nu mai sunt însetat

îmi a înzestra cu suflet, Sufletul…

cât mai cred cu candoare

în acest început repetat…

‘’trebuie stinși tăciunii rămași’’

îmi spun, repetându-mi …în van

simt cum bucăți din mine se rup

sau iar se vor pierde

în Povestea noului an…

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

***

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Inima din cuvinte (poeme)” →

Ionuț ȚENE: ”Petru I al Serbiei”, un film despre eroismul tragic al armatei sârbe din primul război mondial!

Cum la televizor nu prea ai la ce te uita, în afară de certuri politice sterile și propagandă pro/anti-vaccin, prefer să vizionez filme istorice pe internet. Un film care a fost o frumoasă surpriză pentru mine este ”Petru I al Serbiei” realizat de Republica Serbia în anul 2018 și dedicat eroismului tragic al armatei sârbe în lupta cu austro-ungarii și nemții din primul război mondial. Serbia a fost în stare la centenarul Marelui Război să realizeze un film istoric sub formă de mega-producție despre marea retragere a armatei sârbe prin munții înzăpeziți ai Albaiei spre Marea Adriatică. Din păcate, cinematografia românească nu a mai fost în stare să realizeze o producție istorică de anvergură, nici măcar la o sută de ani de la Marea Unire. Ministerul Culturii este prea ocupat de poneii roz în expozițiile internaționale, de diluarea valorilor cultural-identitare sau cu eliminarea istoriei și geografiei din învățământ. Filmul ”Petru I al Serbiei” este excepțional realizat, cu fonduri substanțiale și în regia unui monstru sacru al filmului sârbesc: Petar Ristovski, care a scris și scenariul. Rolul regelui sârb Petru I este jucat magistral de actorul Lazar Ritovski, care îl interpretează pe bătrânul suveran ca un domnitor țăran ce trăia într-o casă modestă la țară ca un fermier. Petru I este surprins de regizor ca un fel de Moise al vremurilor noastre care își conduce armata și poporul sârb, cu un băț de lemn în mână, în retragerea dramatică prin Munții Albaniei spre insula Corfu unde vasele Aliaților îi aștepta să-i îmbarce. Petru Karadjordjevic a fost exilat din Serbia când era copil, de dinastia rivală Obrenovic. I-a fost negat rolul care îi aparține și i-a fost negată ocazia de a crea o legătură durabilă cu țara unde s-a născut, cu oamenii al căror rege ar fi putut fi. În circumstanțe istorice, el se întoarce în Serbia, stabilește o democrație parlamentară și începe să reconstruiască țara. Dar progresul Serbiei este oprit de izbucnirea Primului Război Mondial, precedat de asasinatul de la Sarajevo. Imperiul Austro-Ungar dorește pedepsirea poporului sârb. Pe 24 iulie 1914 armata austro-ungaria atacă Serbia. După luptele eroice de la Cer și Kolubara, guvernul sârb anunță că retragerea este singura opțiune. Din păcate, Aliații nu au trimis armamentul necesar. Regizorul sârb surprinde cu ironie un transport de obuze și arme franceze, pe care aliații sârbi trebuie să-l garanteze cu foarte mult aur. Armata sârbă, decimată și înfometată, trebuie să se retragă spre Corfu, Grecia, prin munții înzăpeziți din Albania. Filmul surprinde epocal drama unei armate în retragere printr-o țară ostilă în plină iarnă. Regatul Bulgariei a declarat război Serbiei. Cu trupele sale depășite numeric și ca armament, mareșalul sârb Radomir Putnik a ordonat o retragere completă a armatei sârbe în sud și vest prin Regatul Muntenegrului și în, pe atunci, neutrul Principat al Albaniei pe 25 noiembrie 1915. Vremea a fost groaznică, drumurile erau proaste și armata a încercat să-i ajute pe zecile de mii de civili care s-au retras împreună cu soldații și care aveau puține sau niciun bun sau aliment. Dar vremea rea și drumurile proaste au reprezentat și un avantaj pentru sârbi, deoarece germanii și bulgari nu au putut trece de munții albanezi. Astfel, mii de sârbi care au fugit din patria lor au reușit să scape de capturare. Cu toate acestea, sute de mii de oameni au pierit din cauza foametei, a bolilor, de sete, hipotermie, și din cauza atacurilor făcute de către forțele inamice și a bandelor tribale albaneze, ca răzbunare pentru conflictele militare dintre armata sârbă și gherilele separatiste albaneze petrecute între anii 1912-1913. Lupii care urlau lugubru atacau în haite soldații rătăciți. Peisajul surprins de regizor este apocaliptic. Singurul care oferă încredere și umanist este regele sârb. Albanezii îi ucideau pe soldații sârbi care rămâneau bolnavi în urmă ca să-i jefuiască. Regizorul surprinde povestea unui tânăr soldat sârb și experiențele sale dramatice în luptă și retragere, dar și despărțirea de mama sa care revenea să-l caute pe front ca să-i aducă ciorapi groși și haine de iarnă, în urma scrisorilor trimise acasă. Trama filmului ține în priză privitorul. Prietenia dintre soldatul sârb, care moare la un moment dat înghețat în munții Albaniei, cu un băiat de trupă căruia nemții i-au ucis mama, tata și cei șapte frați este înduioșătoare. Jertfa soldatului sârb care nu-l lasă pe băiatul bolnav să moară în pădurile înghețate ale Albaniei este dramatică până la lacrimi. Copilul de trupă devine simbolul supraviețuirii trupelor sârbești înfometate și zdrențuite în retragerea lor dezastruoasă ce seamăna cu fuga Marii Armate a lui Napoleon din Rusia anului 1812.

În timpul retragerii sârbilor înfometați, bolnavi și hărțuiți, aproximativ 200.000 au pierit în munții albanezi și mai multe mii au murit odată ce au ajuns pe insula grecească Corfu. Din cauza pierderilor masive de vieți omenești, retragerea armatei sârbe prin Albania este considerată de către sârbi a fi una dintre cele mai mari tragedii în istoria națiuni. Regizorul surpinde epuizarea militarilor sârbi ajunși pe plaja Adriaticii, care pur și simplu mor cu miile pe nisip datorită epuizării. Regele Petru I merge printre muribunzi pe o mare plajă devenită un vast cimitir de cruci. Încearcă să-i îmbărbăteze în ultimele clipe pe soldații fericiți că vorbesc cu Regele lor. Circa 5000 de soldați sârbi morți sunt legați cu bolovani și aruncați din bărci în mare. Marea a devenit cunoscută drept Cimitirul Albastru (Plava Grobnica). Ea se află în apropiere de insula greacă Vido. Soldatul poet sârb Milutin Bojić a scris un poem numit Plava Grobnica sau pentru a-și comemora camarazii căzuți. Poemul de paisprezece strofe, Bojić exprimă soarta tragică a Serbiei, a cărei armată a trecut prin Muntenegru și Albania în insulele grecești Corfu și Vido, câteva mii de soldați sârbi aflați pe ultima dintre acestea fiind îngropați în mare. „Clopotele bisericii noastre anunță totalul morților în loc de ora exactă”. Azi, în Corfu este un muzeu al dramei sârbești, iar în insula Vido un frumos memorial pe versurile poetului sârb.

Filmul se încheie dramatic cu imaginea regelui bătrân Petru I vâslind într-o barcă de lemn spre cuirasatele englezești și franceze și cântând o veche doină sârbească de un tragism balcanic. După război Petru I marcat de tragicele evenimente moare de inimă rea. Paradoxal, a fost regele care a cerut guvernului și statului major sârb să accepte condițiile rușinoase ale Austriei impuse în iulie 1914 pentru a se preveni războiul, știind că acesta va crea multă suferință și moarte. Petru I a luptat în 1870 la Sedan apoi împotriva turcilor în Bosnia, unde și-a văzut camarazii uciși de obuze. În urma primului război mondial Serbia a pierdut o treime din populație, cea mai mare pierdere a unei națiuni în acei ani grei. Petru I considera că ceea ce este azi rușinos poate fi mâine considerat salvator de către opinia publică. Vizionați filmul istoric ”Petru I al Serbiei”, este un film cum numai sârbii, polonezii, francezii sau rușii pot să facă, din păcate, noi, românii se pare că nu mai primim, din păcate, liber la filme despre trecutul nostru glorios sau dramatic. Filmul este o lecție de istorie, că numai prin eroism se cimentează o mare națiune dârză. Azi, Regele Petru I este considerat erou național al Serbiei, având monumente în marile orașe sârbești.

–––––––––

Ionuț Țene

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: În cochilii îmi caut lăcașul (poeme)

MAREA

Mi-e gândul azi învolburat

ca apa marii după o furtună.

Pe nisipul cel rece mă aflu

și-mi caut în pietre tăria,

puterea de a rezista ispitei

ce îmi rezervă viața,

ispitei de a te avea.

În cochilii îmi caut lăcașul

Ca scoicile, pe fundul mării aș vrea să stau.

Să nu cunosc nicicând ce-i dragostea.

Să uit de lună și de soare,

Să uit de păsări zburătoare.

Mă duc spre apă…

m-arunc în valuri,

dar mă izbesc de mal.

Îmi refuză corpul,

Căci eu sunt pământean.

AGONIE

De ce te-am cunoscut oare pe tine

Baiete cu ochi de smarald

Să-mi tulburi privirea și gândul

În jar să mă lași ca să ard.

De ce te-am iubit eu pe tine

Nu voi afla niciodată

Zadarnic îmi caut tăcerea

n-o voi găsi niciodată.

În somn te visez doar pe tine

Și inima-mi tremură-n mine

Aș vrea să-ți simt răsuflarea aproape

Să mă-nvelești cu–amețitoare șoapte

Dar cum un vis , durează doar o clipă

Eu mă trezesc în camera golită

Stingheră pe un pat.

Ce îmi rămâne de făcut?

Să râd?

Să plâng?

…………

Adorm și-am să uit.

CUM O SĂ FI?

Te-am așteptat o viață să apari

M-am tot gândit cum o să fi

Cu părul negru, lung și ondulat,

Un trup subțire, blând și fermecat…?

Din negură în noapte ți-ai făcut prezența

Într-un târziu, aproape nemaiașteptat

Doar zâmbetul suav și inocența

M-au cucerit, m-au fermecat.

De trupul meu fierbinte, al tău trup s-a lipit

Și- cu a mea ființa tu te-ai contopit

Și-mi spune-ai în șoaptă, în întunecime:

Pe tine te iubesc…numai pe tine.

CE VREI SĂ FACI?

De câte ori în păr ți-am prins o floare,

De-atâtea ori iubirea mi-ai trădat,

De câte ori pe buze eu te-am sărutat,

Deatâtea ori m-ai înșelat.

Aș vrea să știu de ce mă chinuiești,

De ce mereu mă amăgești,

Eu sunt un om ce te dorește

Și-o inimă ce mult te mai iubește.

De ce când valul despărțirii e aproape

În loc în pace să mă lași

Tu mai aproape de tine mă atragi.

Ce vrei să faci?

ÎNTUNECAT

De ani de zile caut un drum să ies din labirint

Un drum pe care niciodată n-am pășit.

Mă întâlnesc cu oameni care îmi spun:

N-ai nici un drum…

Totul e întunecat și totul e în fum.

Nimeni nu caută un alt drum.

Totul e pierdut în fața ta,

Ceea ce simți e doar deznădejdea.

AȘ VREA

Aș vrea să-ți distrug privirea ce mă arde…și

Aș vrea să zbor în paradis

Să fiu departe …

De orașe , de sate, de munți și de ape

Să fiu un hoinar,

Pe stele să sar

Să-mi caut lăcașul

Ce-mi este scris.

ÎNTÂMPLĂTOR

Te-am cunoscut întâmplător,

Și n-am crezut să te iubesc.

A fost un vis frumos, îmbietor,

Ce m-a făcut să mă gândesc.

Apoi cu fața spre tine m-am întors

Și am văzut că n-are rost

Să mă prefac fără folos.

Am văzut chipul ce la el mă cheamă

Și mă iubește fără teamă.

Dar m-am trezit

Din gânduri sumbre

Că s-ar putea ca el

Să mă și uite.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: În cochilii îmi caut lăcașul (poeme)” →

Vavila POPOVICI: Poporul nu doarme!

„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.”

– Sf. Apostol Pavel în epistola către Efeseni, cap.6.

Dacă solidaritatea și simpatia diverselor părți ale eului nostru constituie prima treaptă a emoției estetice, solidaritatea socială și simpatia universală ne apare ca principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte, latura socială a frumuseții și binelui mergând, crescând și sfârșind prin a domina totul.

Inteligența omului urmărește o direcție, își propune un scop, făcând o sforțare pentru a ajunge la el, îndepărtând obstacolele, folosind în cele din urmă voința, o voință umană, pentru ca scopul, să triumfe într-o acțiune. Și lupta pe care se duce devine ceva pasional, de realizat printr-o succesiune de raționamente, de acțiuni ce duc la un adevăr descoperit și răspândit printre oameni.

Dar inteligența necesită o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, fără de care Pascal, de exemplu, nu și-ar fi putut uita durerea de dinți, atunci când construia cele mai frumoase figuri geometrice.

Este nevoie de rațiune, care poate trezi din amorțeală un întreg popor. A raționa este a merge, a urca, a cuceri. Filozoful și poetul francez Jean Marie Guyau (1854-1888) spunea că un peisaj, pentru a-l gusta trebuie să poți să te armonizezi cu tine însuți, apoi să te armonizezi cu el, adică să devină uman, căci peisajul este „o stare a sufletului”. Peisajul poate fi perspectiva viitorului unei țări, care ți se relevă în fața ochilor, așa cum pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; cu raza de lună să tremuri în umbra serii etc.

Aici intervine sensibilitatea, dezvoltată prin instinctul ereditar de sociabilitate și prin elanul însuși al imaginației, al cunoștințelor acumulate. Sensibilitatea caută o persoană, un mare suflet de care să se poată atașa, căreia să se poată confia; caută o gândire pe care să o poată accepta, iubi, urma. Nu simțim la bucurie nevoia de a binecuvânta pe cineva, în nenorocire de a ne plânge cuiva, de a ne revolta, chiar de a blestema?

Emoția morală, constituită din rațiune și sensibilitate are întotdeauna un scop pe care îl urmărește și îl impune voinței; este sentimentul unei solidarități, este o armonie simțită, simpatia socială, răsunetul în noi al vieții colective. Binele moral este frumosul și utilul de realizat în societate. Este domnia legii. Este domnia legii, în primul rând.

Puterea vieții și acțiunea ei pot să rezolve, măcar în parte, în cea mai importantă parte, problemele pe care și le pune gândirea, înțelegerea. Scepticii se dau, de obicei, la o parte (nu mai vorbim de trădători!); ei cred că lumea se înșală, și că umanitatea se va înșela întotdeauna. Iar adversarii luptă pentru puterea de a domina și slugărnici poporul. Cinismul unora ajunși la putere este o manifestare a cruzimii, este „una dintre cele mai vechi desfătări ale umanității, pentru că procură cea mai înaltă voluptate a sentimentului puterii”, afirma Nietzsche. Dar este și lipsa iubirii de semeni, egoismul, degeaba se ascund sub false lozinci. Fățărnicia e caracteristică politicienilor și, de multe ori și ziariștilor: „… păziți-vă de aluatul fariseilor…” le-a spus Iisus ucenicilor.

Un teolog, filozof protestant din secolul XVIII spunea că religia trebuie să ne călăuzească în tot ceea ce facem și esența ei constă în sentimentul pe care îl avem toți, cel al dependenței noastre de absolut; fără a ne simți însă slăbiciunea, să dorim să ne mărim puterea asupra noastră, asupra lucrurilor care ne stau în cale, dar cu judecată.

Viața omului este un motor în mișcare care trebuie să producă energie într-un mod oarecare. Dar nu orice fel de mișcare, ci activitate îndreptată spre un scop util și creator. Lene, furt, înșelătorie, sau hărnicie, cinste – fiind două stări în care omul se poate încadra. Prin lene, furt și înșelătorie – atitudini necinstite – energia sufletească se scurge ca printr-un robinet, trece în degradare morală ce vizează atât viața materială cât și cea spirituală, și care, în același timp tensionează relațiile cu cei din jur. Omul harnic și cinstit are o dispoziție pentru muncă – condiția existenței, dovadă a sănătății fizice și sufletești. Chiar dacă munca pretinde efort și sudoare, ea nu constituie o povară a vieții, ci angajează spre un ideal care, pe măsura împlinirii, aduce sufletului satisfacția deplină; ne face viața mai frumoasă, cu rezultate care bucură pe fiecare om și bucuria se însumează, ajutând întreaga societate. Condiția esențială a vieții fiind, munca este sfântă ca viața însăși. Americanul știe aceasta, el este învățat să muncească și iubește munca. După învățătura creștină „Munca este izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele”. Și să nu uităm că „pasărea este mai în siguranță când zboară, iar omul când muncește”.

Viața înseamnă muncă, strădanie, jertfă. Adevărata bucurie a vieții o simt numai cei ce pot aduna și folosi bunurile vieții prin munca lor cinstită, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viața celor din jur, așa cum orice instrument dintr-o orchestră intră în armonie cu celelalte.
Să fii un om serios și cinstit, trebuie în primul rând să fii călăuzit de principii și valori. Cinstea nu este o vocație, este o opțiune, spunea un poet; ea e dobândită prin educație, prin voință și poporul american a beneficiat de aceste valori. „Cinstea e o floare rară”, am dat titlul unui eseu cândva. Adevărat! Ar trebui să fie mult dorită, mult căutată! Omul cinstit nu minte, nu înșală pe nimeni, nu umblă cu șiretlicuri, nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândește și ceea ce nu distruge pe celălalt, el nu vrea să aibă decât ceea ce este al lui și ceea ce a dobândit pe drept. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea”, spunea William Shakespeare.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Poporul nu doarme!” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 436(16 –31 Decembrie)

Dragii mei enoriași!

Slăvitul Praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos și celelalte Sărbători să vă aducă binecuvântare în tot lucrul cel bun, spor duhovnicesc, bucurie în suflet, iar Anul Nou care vine să ne găsească în pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! La mulți ani!

Primăvara de la Prut. După un an de necazuri, tensiune, temeri, după un an în care am auzit vorbindu-se zilnic de mii de infectați, de morți, de izolați și carantinați, în Decembrie parcă a răsărit soarele. Am trăit momente de mare bucurie, văzând câteva evenimente ce s-au petrecut peste Prut. La un moment dat am avut senzația că Unirea dintre cele două maluri ale Prutului este mai aproape ca oricând.

În primul rând a fost alegerea Doamnei Maia Sandu ca președinte al Republicii Moldova. Noul președinte este un om școlit la mari universități ale Apusului, cu state de plată în instituții europene de prestigiu, cu mentalitate proeuropeană și cu un mare suflet de român. A avut o largă susținere din partea tineretului, din partea moldovenilor plecați în străinătate, în țările europene.

Este un pas uriaș pe care l-a făcut Moldova. După 1989, un val de tineri au plecat în școlile din România și nu numai. Au învățat istoria și geografia și altfel decât în școlile moldovenești, au văzut lumea și au înțeles realitățile și altfel decât le spunea ideologia prorusă de peste Prut. Atât tinerii elevi și studenți, cât și tinerii muncitori moldoveni din țările europene au văzut ce înseamnă libertatea și democrația, au avut posibilitatea să compare, să înțeleagă adevărul și realitatea și au decis în consecință. Mulți și-au luat cetățenie dublă, româno-moldovenească, mulți s-au angajat în instituții românești, s-au căsătorit și au rămas definitiv în România sau în alte țări europene. Cei care s-au întors în Moldova au fost altfel de oameni. Gustaseră libertatea și democrația și aveau capacitatea de a filtra știrile, propaganda. Altfel înțelegeau lucrurile. Așa cum mai spuneam și altădată, acești tineri moldoveni școliți în România și în statele europene semănau cu generația pașoptistă românească, cea care a produs Revoluția de la 1848 și a schimbat o orânduire socială, dând Principatelor Române o altă orientare, un alt ideal.

Alta era mentalitatea moldovenilor în 1990, spre exemplu. Am fost în Republica Moldova atunci. Pe drumul dintre Albița și Chișinău, prin codrii aceia seculari, era undeva un izvor de apă. Îl știa șoferul nostru și a oprit acolo. Am coborât cei peste 50 de pasageri să bem apă și să umplem sticlele. A trecut un camion pe șosea. A oprit. Din el au coborât 3-4 tineri. Ne-au împins cu brutalitate, gata să ne pocnească, deși se vedea bine că suntem călători de departe. Au băut ei apă, și-au umplut sticlele și s-au dus la camionul lor. Înainte de a pleca, au început să ne înjure birjărește și să ne spună, printre altele: ,,- Duceți-vă în România voastră! N-aveți ce căuta în Moldova noastră!” Mda! În magazine și hotel se vorbea rusește. Dacă încropeai câteva cuvinte rusești, erai servit imediat cu amabilitate. Dacă vorbeai românește, târziu erai auzit, parcă aveau vată în urechi. Cu toate acestea, la Radio Chișinău toată noaptea se transmitea ,,muzică moldovinească”, dar era muzică populară din Moldova, din Oltenia, din Banat, din Ardeal, din Maramureș. Toată era ,,moldovinească”. Noaptea am dat telefon de la Hotel ,,Strugurel” la Radiodifuziunea din Chișinău și le-am cerut permisiunea să cântăm și noi la postul lor. Și au fost de acord. Dimineața, la ora 8, eram în fața Radiodifuziunii. Am fost primiți cu bunăvoința cu care primești niște neamuri pe care nu le-ai văzut demult. Doamna redactor-șef Tamara Dorogan ne-a permis să cântăm cântece de pe la noi. Și am cântat cântece populare, patriotice, colinde. Aveam în grupul nostru cântăreți de muzică populară, instrumentiști, dar toți eram români și simțeam românește. În fața microfonului de acolo am vorbit cum nu știu să fi vorbit mai frumos vreodată. Să mai adaug la această lucrare a intelectualilor de la Radio-Chișinău lucrarea mare ce-o făceau scriitorii și poeții prin ,,Literatură și artă”, prin cărțile ce răsăreau la tot pasul. Schimbarea mentalității a fost lucrarea grea și îndelungată a intelectualității moldovenești. Cinste acelor eroi și oameni de suflet!

Am avut elevi din Republica Moldova la Liceul Economic din Tr. Severin vreo doi ani. Cred că au fost cei mai buni elevi pe care i-am avut în cei aproape treizeci de ani cât am slujit catedra. Veniseră, ce-i drept, prin concurs, dar m-au uimit câtă sete de cunoaștere, câtă disciplină, cât bun-simț și bună-cuviință manifestau. Mereu găseau prilejuri să aniverseze câte ceva. Veneau în cancelarie și dădeau câte o mică reprezentație, cu muzică și versuri adecvate momentului.

Alt episod înălțător s-a derulat pe 29 decembrie, când Domnul Președinte Iohannis a vizitat Republica Moldova. A fost întâmpinat de Doamna Maia Sandu. Am mai avut prilejul să văd la televizor și alte doamne din protipendada politică făcând vizite în străinătate sau primind oaspeți străini, dar diferența era izbitoare. Doamna Maia Sandu se manifesta ca un om cult, elegant, cu mișcări calculate, sigură pe sine. Strada era plină de cetățeni cu steaguri, care scandau ,,Unire, Unire, Unire!” sau ,,Moldova e România!” sau alte slogane similare, care priveau realizarea din nou a României Mari. Discursurile celor doi șefi de state au fost bine structurate, cu multă încărcătură diplomatică, discursuri care priveau întărirea relațiilor frățești dintre cele două state, ajutorarea Moldovei să adere la spațiul euroatlantic.

Priveam reportajul vizitei președintelui Iohannis la Chișinău și mă gândeam dacă nu cumva dânsul este omul providențial, care să marcheze încă o zi astrală din istoria românilor. Cu o sută de ani în urmă, la 1 decembrie 1918, un alt neamț, regele Ferdinand, consfințea realizarea României Mari, prin unirea tuturor provinciilor românești. De ce n-ar putea să fie Domnul Iohannis omul destinat de Providență să facă un alt pas istoric similar în acest secol?

Dă, Doamne, ca anul 2021 să fie anul refacerii României Mari! Doamne ajută!

Sfaturi duhovnicești. Cităm din opera Sfântului Ioan Gură de Aur câteva cuvinte privind pe ei care vorbesc în biserică. Cred că sunt foarte actuale și azi, chiar și la noi! Iată-le:

,,În ceasul în care-ți vorbește Dumnezeu, tu, în loc să te rogi, ai început cu cel de lângă tine o discuție în șoaptă, despre lucruri nefolositoare: aceasta e de ajuns pentru a pierde mântuirea. Să nu crezi că e o greșeală mică. Să presupunem că discuți cu o persoană oficială sau cu un prieten bun al tău. Și, în timp ce acesta îți vorbește, tu întorci capul cu nepăsare și începi să discuți cu altcineva. Cel cu care vorbești nu va fi jicnit oare de această necuviință a ta? Dumnezeu însă este jicnit în fiecare zi nu numai de doi-trei oameni, ci aproape de toți și ne îngăduie cu multă răbdare!”

Colinde. Redăm mai jos două colinde. Prima, O, ce veste minunată! este foarte cunoscută în folclorul românesc, cât și în repertoriul a numeroase coruri și numeroși interpreți de colinde. A doua, Slavă ție, stea curată! a fost la origine colindă din folclorul german. A fost prelucrată de poetul german Schiller și introdusă în Simfonia a IX de Beethowen cu titlul Oda Bucuriei. Azi este imnul Europei.

O, ce veste minunată

O, ce veste minunată,
În Viflaim se arată!
Cerul strălucea, îngerii veneau
Pe-o raza curată.

Cerul strălucea, îngerii veneau
Pe-o raza curata!

Mergând Iosif cu Maria
În Viflaim să se-nscrie,
Într-un mic sălaș, lâng-acel oraș,
S-a născut Mesia.
Într-un mic sălaș, lâng-acel ora,
S-a născut Mesia.

Vrut-au să călătorească,
Ora i-a sosit să nască
Pe-al său Fiu Sfânt nouă pe pământ
Sa ne mântuiască.
Pe-al său Fiu Sfânt nouă pe pământ
Sa ne mântuiască.

Slavă ție, stea curată!

Slavă ţie, stea curată,

Voie bună pe pământ!

Astăzi te simţim aproape,

Sol din Rai cu soare sfânt.

Vraja ta aduce iară

Pe popor lângă popor ,

Toţi pe lume fraţi noi suntem,

Când apari uşor în zbor.

Cine a avut norocul

De prieteni buni să dea,

Cine ştie ce-i iubirea

Lângă noi cântând să stea.

Fericit un suflet drag

Te poate face pe pământ;

Cine n-a simţit iubirea

Plece dintre noi plângând.

Milioane strângeţi rânduri

Tot mai sus urcând spre cer, urcând spre cer!

Starea parohiei(I). La sfârșit de an, fiecare om și fiecare instituție își fac bilanțul. Își analizează fiecare succesele și poticnirile, trage concluziile necesare și încearcă să privească spre viitor cu speranță de mai bine. Așa se întâmplă și în viața unei parohii. Așa am procedat în fiecare an, având grijă să nu lăsăm ,,corabia” să se lovească de stânci, să nu se scufunde, ci să plutească mai departe, împlinindu-și astfel rostul.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 436(16 –31 Decembrie)” →

Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri

La începutul anului am primit de la scriitorul năsăudean Ioan Mititean o interesantă carte, intitulată”De Crăciun pe Valea Ilvelor- Festivalul ilvean de colinde și obiceiuri de iarnă-25 “, apărută la Editura Napoca Star, 2020, cu următoarea dedicație: “27 decembrie 2020, Pentru scriitorii Alex, Fl.Țene și Titina, pilde vii de slujire a culturii, o carte ce revarsă binecuvântare, ca o taină de comuniune la originele noastre. La mulți ani! ss.Ioan Mititean. “

Cartea apărut în condiții tipografice, estetice și grafice deosebite, se deschide cu o prefață semnată de Valer Avram, primarul comunei Măgura Ilvei, în cadrul căreia, subliniază că autorul acestei cărți a publicat, până acum 25 de cărți, sub genericul “În vârful peniței “ , că este iubitor de oameni, și în scrierile sale oglindește frumusețile Țării Năsăudului cu deschidere spre frumoasa Vale a Ilvelor, la care adaug eu este membru al Ligii Scriitorilor Români.

După această prefață intitulată “ Istorie, Leagăn, Destin“, distinsul istoric prof.Ioan Seni, președintele de Onoare al Desp. ASTRA Năsăud, redă amănunțit, cele 25 de festivaluri Ilvean de colijnde, obiceiuri de iarnă și port popular (1994-2020) , text ce se constituie într-un amplu reportaj, însoțit de fotografii sugestive, color.

Citind acest fotoreportaj mi-a dat imbold să fac o analiză a fenomenului globalizării. „În Biblie capitolul Geneza 22:18 se consfințește: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”. În această lumenă al acestui verset voi dezbate problema fenomenului globalizării, prin faptul că după ce-l de-al Doilea Război Mondial s-a observat că acest fenomen a devenit în zilele noastre o realitate (Napoleon POP)…

Globalizarea a devenit un fenomen studiat de economiști și sociologi din întreaga lume, fiind dictonul principal al specialiătilor în management, lozinca jurnaliștilor și politicienilor din întreaga lume. Globalizarea desemnează o gamă largă de schimbări și interdependențe economice, ideologice, tehnologice și culturale. Schimbările economice se referă în principal la internaționalizarea producției, creterea rapidă a mobilității capitalului, dezvoltarea corporațiilor transnaționale, precum și adâncirea și intensificarea interdependențelor economice la nivel mondial. Manifestările economice ale globalizării includ reorganizarea spațială a producției, dezvoltarea piețelor financiare, distribuirea de bunuri de consum fungibile în diverse țări și mișcări masive de populație. În concepția anglo – saxonă, globalizarea reflectă tendința întreprinderilor de a-i stabili unități de producție în întreaga lume, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de a se dezvolta. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăstura de bază a globalizrii rezidă în faptul că bunurile, serviciile, capitalul, munca, ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul întreprinderilor. În concepția continentală, globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale, în condițiile nivelării trebuințelor consumatorilor, standardizării produselor și dezvoltării firmelor, al comunicațiilor și al mass-mediei. Firmele interesate de fenomenul globalizrii sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și un conținut tehnologic înalt. Concurența acerbă de pe piață le pune în situația reexaminării frecvente a planurilor lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piață. Fără îndoială globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor și la fluxurile lor comerciale. Ea include și la globalizarea financiară, care a provocat schimbări semnificative în structura economiei mondiale.

Însă globalizarea este un fenomen care extompează sau anulează unele tradiții ale neamurilor, reduce folosirea limbilor vorbite până în prezent, predominând engleza, franceza și germană, limbi impuse populațiilor din teritoriile cucerite și făcute colonii. Apoi aceste limbii s-au impus prin literatură, educație și acum folosite în comunicațiile internaționale..

În acest proces, paradoxal, imigranții încearcă să-și impună religia și tradițiile populației majoritare. Nicidecum nu sunt asimilate. Avem exemplul romilor în România, a bulgarilor de la noi și a lipovenilor (ruși ), a turcilor din Germania etc. Migrația este abordată ca un proces care trebuie gestionat și nu ca o problemă care trebuie rezolvată, obiectivul principal fiind acela de a maximiza efectele pozitive și a limita efectele negative ale acestui fenomen. Migrația poate contribui semnificativ la schimbul cultural, dezvoltarea economică și progres. Integrarea imigranților din state terțe constituie una dintre cele mai importante provocări la care Europa și, deci și România, trebuie să ofere răspunsuri eficiente întrucât, existența unor politici imigraționiste de succes este imposibilă în lipsa politicilor de integrare ale imigranților. Prin urmare, integrarea reprezintă un punct central al unei politici comprehensive de gestionare a fenomenului imigrației.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Fenomenul globalizării poate fi încetinit și cu cărți despre tradiții și obiceiuri” →