De câțiva ani eram deja vânător cu acte, aveam iubita mea armă de vânătoare cu două țevi lungi ”cât o zi de post” după cum mă ironizau camarazii mai vechi însă, mica lor răutate chiar nu mă deranja absolut deloc fiindcă știam cât de mult îmi admirau pușculița, așa cum era ea gătită din naștere cu țevile alea lungi ale ei care făceau adevărate minuni datorită grupajului reușit al alicelor.
După ce m-am învățat cu pușculița mea, întâmplarea a făcut ca să mă aflu pe undeva ceva mai sus de zona Băleanca, acolo unde era fierbere mare printre oameni, unii fiind vânători iar alții străduindu-se ca, în puținul timp rămas până la sosirea lui Maurer, musai trebuiau să recruteze suficienți gonaci pentru vânătoarea de a doua zi la mistreți iar dacă nu, potrivit unei soluții similare mai vechi, golurile din trupa gonacilor erau completate de îndată cu vânători localnici care, având sau nu chef de plimbare prin pădure, o făceau fără să crâcnească.
A doua zi, ca un adevărat boier cum se considera, premierul Maurer a sosit cu o întreagă caravană de mașini de toate felurile iar, după ce și-a săltat pălăria vânătorească salutându-ne astfel roată pe toți ne-a întors spatele și fiind însoțit de cei doi maiștri de vânătoare ai lui, au luat imediat calea pădurii fiind urmați de departe de liota noastră care însă a fost urgent stopată de cei câțiva milițieni aduși de pe la posturile comunelor din jur:
– Ce-i bă, ori aveți mâncărici pe la tălpi ? – ne-a stopat unul dintre șefii de post străduindu-se ca să se încrunte spre noi – Rămâneți pe loc și să nu dea dracul ca să văd pe vreunul mai încolo că, … jar va mânca !! M-ați înțeles ?! – după care, a aruncat pe jos chiștocul țigării scuipându-l cu precizie printre frunze și s-a pierdut și el rapid printre copaci.
Ca urmare, supravegheați încontinuu de cei câțiva milițieni rămași care se așezaseră pe buturugi ori direct pe frunzele de pe jos, ne-am cuibărit și noi care pe unde și-a descoperit un loc potrivit după care, având urechile ciulite în așteptarea împușcăturilor ne-am pus pe așteptat.
Nu după prea mult timp au izbucnit deodată fluierăturile, strigătele și chiar urletele celor racolați pentru asigurarea goanei iar un fior de emoție ne-a străbătut urgent și nouă trupurile în așteptarea împușcăturilor care n-au întârziat să reorganizeze tihna pădurii :
– I-auziți bă, a început paranghelia ! – a izbucnit într-un hohot de râs unul mai în vârstă pe care-l știam că-i vânător și care astfel, cunoștea bine zona de vânătoare – După cum se cam bate pe loc în zona bolovanilor înțeleg că i-au încolțit la masă – a mormăit vânătorul rânjind satisfăcut apoi, s-a adresat unui alt localnic făcându-i cu ochiul satisfăcut – Bine că n-am cărat degeaba sacii cu dovleci și cartofi ..
– Eh, noi le-am cărat și desertul ..
– Adică, ce vrei să spui ?
– Păi, nu le-am adus pepeni ?
– Ori te-ai țăcănit ? Chiar le-ați dus pepenii ăia cărați de la Buzău?
– Eh, … nu chiar pe toți, … o parte, mai bine spus, doar cojile care ne-au mai rămas că toată noaptea asta am făcut.
– Adică, ați ronțăit pepenii aduși pentru nădirea mistreților ?
– Normat ! Păi, ce-oi fi vrut să le cumpărăm și frișcă ?
Iar ca la un semnal, o răpăială de împușcături care le-a acoperit vocile a dat semnalul începerii vânătorii. După vacarmul primelor împușcături au mai urmat altele disparate iar aproape imediat s-a instalat o liniște apăsătoare perturbată din când în când de câte vreun fluierat ori vreun strigăt iar brusc, din adâncul pădurii au țâșnit câțiva mistreți înfuriați care grohăiau amenințător printre noi după care au dispărut în galop prin pădurea din spatele nostru:
– Ce naiba a fost asta, mă ?! – a întrebat la întâmplare localnicul alb la față de sperietură.
– Hm, … păi ce să fie altceva decât porci împușcați ! – i-a replicat prompt vânătorul rânjind amuzat. Păi tu n-ai văzut că erau morți, ăștia or fi fost ăia împușcați care acum au fugit la mașini ca să se instaleze și să nu stea în picioare până la palatele boierilor care au tras în ei.
In timp ce i-a pufnit râsul pe amândoi, din direcția de unde s-au auzit focurile au apărut doi vânători localnici și unul necunoscut, sosit cu premierul iar vânătorul localnic i-a întrebat prompt:
– Ce făcură-ți ? Împușcară-ți ceva ?
– Hm ! …- mormăi îmbufnat unul dintre ei – Când am ajuns dimineață acolo erau strânși la masă pe puțin cincizeci ori chiar șaizeci de mistreți care mâncau de zor claie peste grămadă iar când au început ca să tragă care cum i-a venit mai bine, s-au împrăștiat ca iepurii prin pădure iar jos, n-au rămas decât vrei doi-trei și ăia doar răniți.
In liniștea grea care s-a lăsat, vânătorul a slobozit un scuipat zdravăn în spre cei doi vânători apoi a pornit la vale pe poteca pe care urcaserăm noi iar eu aflându-mă tăcut în spatele Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare de mistreți ceva mai specială”
După instaurarea comunismului şi desfiinţarea partidelor istorice, marele patriot şi om politic făuritor al României Mari, Iuliu Maniu a fost închis la închisoarea din Sighet, pe malul Tisei, care era graniţa cu URSS, în ideea că, dacă se încearcă să fie eliberat de un comando englez, miliţienii să-l poată duce repede peste graniţă în soviete. După o grea suferinţă, Iuliu Maniu moare singur în celula sa din temuta puşcărie comunistă, pe un ger năprasnic, în data de 5 februarie 1953. Un grup de temniceri, cu o căruţă de lemn având tot roţi de lemn, scot trupul lui Iuliu Maniu împreună cu alte cadavre pe poarta temniţei să fie dus la Cimitirul săracilor, care era undeva departe atunci, în afara oraşului spre malul Tisei. Azi, Cimitirul săracilor este în oraşul Sighet. Acum intevine dilema. Nici până astăzi nu se ştie unde a fost înmormântat marele participant de la 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, şi liderul PNŢ, un democrat favorabil puterilor liberale occidentale. Pe la începutul anilor ’70, Securitatea comunistă a încercat să-i inducă în eroare pe urmaşii lui Iuliu Maniu şi i-a informat despre faptul că s-au găsit osemintele lui din Cimitirul săracilor şi urmează să fie reînhumate în satul natal, cum afirma în presă Matei Boilă, unul dintre strănepoţii Sfinxului de la Bădăcin. Măsura a venit după un demers la nivel înalt al Clarei Boilă, nepoata lui Maniu, care i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu o scrisoare în care îi cerea să i se indice locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu „pentru a putea îngriji mormântul“, cerând permisiunea să-l îngroape la Bădăcin, alături de părinţii săi. Nimeni din familie nu a fost lăsat să participe la această exhumare, iar când delegatul le-a spus cum a fost identificat, urmaşii şi-au dat seama că totul este o farsă sinsitră. Minciuna a culminat cu întocmirea unui certificat medico-legal fals. Familiei i s-a spus că Iuliu Maniu a fost îngropat în sicriu, dar deţinuţii politic erau aruncaţi direct în groapă goi, fără sicriu, că în momentul în care au săpat avea mâinile încrucişate pe piept, ceea ce, ţinând seama că era vorba de oseminte cu totul descarnate, după trecerea a douăzeci de ani de la înmormântare, era de-a dreptul imposibil aşa ceva. O mare greşeală a celor ce au întocmit certificatul medico-legal a fost faptul că au trecut faptul că decedatul prezenta o fractură la cubitus, în condiţiile în care Iuliu Maniu avea fractura la tibie. Fostul secretar al lui Iuliu Maniu, Seniorul Corneliu Coposu nu a crezut minciuna Securităţii şi a spus familiei Boilă că nu crede în povestea regimului.Fostul director al închisorii din Sighet, care a fost ţăranul din Vişeul de Jos, Ciolpan Vasile moare în 2004 ducând secretul înhumării lui Iuliu Maniu cu el în mormânt. După 1990, abia în 2007, Marius Oprea şi istoricul clujean Gheorghe Petrov de la IICCMR au început săpături în Cimitirul săracilor ca să dea de rămăşiţele lui Iuliu Maniu. Fără succes. Anul trecut, clujeanul Gheorghe Petrov, de la Muzeul de istorie din Cluj-Napoca, a revenit cu alte săpături extinse pe malul Izei, după ce un domn a susţinut că tatăl său, care a fost deţinut de drept comun la Sighet, ar fi fost implicat în luarea cadavrului lui Iuliu Maniu şi transportarea lui cu o căruţă şi reînhumarea sa pe malul râului. Cercetare însă fără succes.
Pe de altă parte mai există o nouă legendă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un fost localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. Acesta mi-a spus că imediat după 1990, un fost temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din 5 februarie 1953 a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până la sfârşitul anilor 1980, în iernile grele, lupii puteau fi văzuţi la marginea oraşului. Temnicerul comunist a lăsat mărturie unui tânăr, după 1990, legenda dispariţiei lui Iuliu Maniu mâncat de lupi în noaptea îngheţată din iarna lui 1953.
De aceea, probabil nici securitatea lui Ceauşescu şi nici după 1990 nimeni nu mai găseşte cadavrul marelui om politic, făuritor al Marii Uniri şi democraţiei interbelice? E ciudat că Ciolpan, directorul închisorii a trăit până în 2004 şi nu a spus la nimeni unde este înmormântat Iuliu Maniu. Nici nu a fost întrebat de parchet? De ce? E paradoxal că Securitatea la ordinul lui Nicolae Ceauşescu nu a găsit locul de înhumare al marelui om politic, deşi atunci trăiau numeroşi funcţionari din aparatul de represiune al închisorii. Legendea trupului lui Iuliu Maniu lăsat să fie mâncat de o haită de lupi într-o râpă de pe malul Tisei pare să fie o altă intoxicare post-comunistă a fostei Securităţi!?
Tablou de LEE Tsuen-Chi, Taiwan
Încă o carte document adusă în faţa iubitorilor de cultură maramureşeni şi nu numai de către distinsa învăţătoare, profesoară de limba şi literatura română şi italiană, Olimpia Mureşan, o personalitate formată la şcoala clujană între anii 1966 – 1971, ani de referinţă pentru generaţiile formate la Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, prin calitatea şi competenţele greu de gândit în zilele noastre. OLIMPIA MUREŞAN (născută Cioica) 1946 în localitatea Câţcău – Cluj. Scriitoare din nordul transilvan, eseistă şi critic literar, membră a L.S.R -filiala Maramureş, a urmat Şcoala Pedagogică din Cluj absolvind în 1966, iar în 1971 a încheiat studiile universitare la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii clujene ,,Babeş-Bolyai” specialitatea Limba şi literatura română –italiană: a lucrat în învăţământ 43 de ani ca profesor de limba română, dar şi ca învăţătoare.
În anul 1925, pe 21 octombrie, se năştea în comuna Solovăstru (la 7 km de Reghin) o fetiţă care a fost botezată… Virginia. Oare bănuia cineva că acea fetiţă de la țară va deveni cea mai mare și cea mai frumoasă soprană a Planetei? Aşa a fost să fie, şi pentru România, este o mândrie naţională. Mă consider un mare norocos că, acum vreo 20 de ani, am avut şansa să cunosc aşa personalitate de talie mondială şi chiar să ne împrietenim. Anul acesta, pandemia m-a împiedicat să mai merg în Florida la căldură şi la prietenii mei dragi – Virginia Zeani, Netuța Matasa, Ted Herrmann (dentist foarte cunoscut şi apreciat în Miami) și la Costel Răuță (om de știință la NASA și… condamnat la moarte în RSR), care m-a invitat să locuiesc la el acasă, în Hallandale, pe malul lacului ce comunică spre Ocean.
„Faptele lui îl pomenesc pe Omul 
Cuvine-se o călduroasă urare, „LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE ȘI MULTE ÎMPLINIRI”, domnului ADRIAN ERBICEANU, pentru sărbătorirea, la 6 ianuarie, a celor 80 de ani ai vieții închinați înaltelor valori morale ca om, iar, ca poet, creației sale de valoare deosebită, ce-l situează în rândul celor mai reprezentativi poeți contemporani ai țării noastre.