Moto: Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm
Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii (ed. Ganesha 2020, peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.
Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria:
„În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul “Balta Popii”. Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pes-cuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sa-cră a unui sanctuar de 7000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de al-tar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip “calapod” perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”
De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.
Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.
Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limite ori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.
Aşadar, Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.
Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.
Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.
Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Enigmele de sub tălpile noastre”
În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…
Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Ipoteşti, ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. A studiat la Cernăuți în limba germană, atunci oraș sub ocupație habsburgică, iar primul său debut literar ca elev a semnat cu numele Mihail Eminovici. În ianuarie 1866, elevul Mihail Eminovici a debutat cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, închinată memoriei profesorului său şi apărută în broşura scoasă la moartea acestuia, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnăziaşti den Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul”. Totuși, adevăratul său debut literar se leagă de revista ”Famila” a lui Iosif Vulcan, care apărea la Pesta, în Ungaria. În luna iunie a anului 1865, intelectualul greco-catolic Iosif Vulcan întemeiază revista ”Familia” la Pesta, al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania. Lui Iosif Vulcan, deși avea studii de Drept nu prea i-a plăcut avocatura și s-a îndreptat spre literatură. Așa a dorit destinul ca să-l debuteze pe cel mai mare poet român și să îi fie naș literar. În iarna anului 1866, Iosif Vulcan primea la redacţia revistei „Familia”, aflată la primele apariţii (fiind editată la Pesta doar din iunie 1865), o scrisoare însoţită de câteva poezii ale unui elev din Cernăuţi. Tânărul autor, care se numea Mihail Eminovici şi se recomandase ca fiind elev „privatist” la gimnaziul din oraş, ruga a i se publica în revistă primele sale încercări poetice. Iosif Vulcan își amintea mai târziu despre frumoasa întâmplare a acestui botez literar a marelui poet național: “înainte cu douazeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, redactiunea noastra primi o epistola din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihail Eminovici. Comitiva poeziilor ne mai spunea ca autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne indica un talent adevarat, care avea un viitor frumos în literatura română. De aceea publicarăm cu placere acele inspirațiuni juvenile, prima aparu în nr. 6 al Familiei din anul acela. Redactorul insa isi permise o mica schimbare. Numele Eminovici nu-i suna bine… româniza dară numele, modificând terminațiunea și astfel poeziile acele apărură în foaia noastră sub numele E m i n e s c u. Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuși acest nume și semna apoi așa toate poeziile și scrierile sale în viitor. Astfel fu introdus numele E m i n e s c u în literatura noastră, scriitorul acestor șire i-a fost nașul…”
Iosif Vulcan peste câțiva ani, la 1879, mută sediul redacției ”Familiei” la Oradea, care își continuă neîntrerupt activitatea până în zilele noastre, când administrația județeană a desființat-o ca personalitate juridică. Primele întâlniri dintre Iosif Vulcan și tânărul Eminescu, care bătea Ardealul cu o trupă de teatru condusă de Pascaly, nu a lăsat urme în amintirile patronului ”Familiei”, deși noi poezii ale lui Eminescu văd aici lumina tiparului. „Din străinatate” (nr. 21 din 17/29 iulie 1866), „La Bucovina” (nr. 25 din 14/26 august 1866), „Speranţa” (nr. 29 din 11/23 septembrie 1866) şi „Misterele nopţii” (nr. 34 din 16/28 octombrie 1866). În paginile reviste mai apar „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (nr. 14 din 2/14 aprilie 1867) şi „La Heliade” (nr. 25 din 18/30 iunie 1867). Iosif Vulcan e primit în Academia Română și reia colaborarea cu Mihai Eminescu după 1871. Iosif Vulcan este zguduit de situaţia grea prin care trecea Eminescu, începând din 1883, când e făcut nebun de autoritățile complice cu agenții austrieci, datorită naționalismului din societatea secretă Dacia. Iosif Vulcan îi trimite, ca drept de autor, primul şi ultimul onorariu (un mandat de 100 de lei) pe care acesta l-a primit vreodată pentru poeziile sale, „o avere pentru săraci”. Mihai Eminescu emoționat îi scrie: „Mult stimate domnule și amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viaţă. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?” Debutul și botezul literar al lui Mihai Eminescu este legat de Iosif Vulcan și a sa revistă ”Familia”.
,,Și ce-ar fi dacă, /Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții / Deodată ?
Dacă poporul român dispare de pe fața pământului și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii.” – Mircea Eliade
