Gheorghe Giurgiu: 15 Ianuarie 2021 la Dej

În dimineața zilei de 15 Ianuarie 2021 am citit cu multă plăcere ediția specială Al. Florin Țene din ”Confluențe literare” : ”Poeziile lui Eminescu – izvor de inspirație pentru compozitori”. Un articol foarte bine documentat și binevenit, această temă fiind puțin abordată. Sunt necesare aceste raze de lumină de Ziua Culturii Naționale, mai ales că această sărbătoare nu se desfășoară sub cele mai favorabile auspicii. Pe lângă pandemie, se manifestă unele atitudini răuvoitoare, atât față de ”poetul nepereche”, Mihai Eminescu, cât și față de specificul național românesc în cultură, față de națiune și cultură, în general.

Despre Eminescu, George Călinescu spunea că este ”cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”, iar noi trebuie să prețuim atât pe Eminescu, cât și cultura și națiunea română. Românii trebuie să participe la dialogul între națiuni prin identitatea lor națională și culturală.

Azi, 15 Ianuarie 2021, în condiții de pandemie, la Dej a avut loc o festivitate la bustul lui Mihai Eminescu, creație a sculptorului Ion Lucian Murnu și dezvelit în 14 ianuarie 1993.

În 15 mai 1996 am participat la dezvelirea unei plăci comemorative cu efigie Eminescu, realizată de sculptorul clujean Vasile Rus-Batin, pe peretele Școlii Nr. 3, Dej, azi Școala Gimnazială ” Mihai Eminescu”, Dej. Pe această placă se află o inscripție cu următorul conținut: ”În drumul său de la Cernăuți la Blaj, ”făcându-și pelerinajul românesc cu bățul în mână”,Mihai Eminescu a poposit la Dej în mai 1866”.

O altă bucurie pe care mi-a adus-o ediția specială Al. Florin Țene din ” Confluențe literare” este referirea la compozitorul dejean Guilelm Șorban. Spun dejean, întrucât Guilelm Șorban s-a născut la 10 februarie 1876 la Arad, dar cea mai rodnică perioadă a vieții a trăit-o la Dej: din 11 octombrie 1901, până la 7 iulie 1923, când a decedat, fiind înmormântat în Cimitirul Dealul Florilor din Dej.

Casa compozitorului, dr. Guilelm Șorban s-a aflat în Dej, pe strada Mihail Kogălniceanu, nr. 49, dar a fost demolată în iulie 1986 , odată cu casele altor personalități dejene, de către autoritățile comuniste, pe locul lor ridicându-se blocurile din Cartierul 1 Mai. Înainte de demolare, de pe casă s-a recuperat placa comemorativă din bronz, cu efigie, creație a sculptorului Vasile Rus-Batin, pusă în 1976 și care avea următorul conținut: ”În această casă a locuit compozitorul ardelean G. Șorban, autorul cântecului ” Mai am un singur dor”, care a fost cântat de toate neamurile pământului”. Emil Lazăr, în cartea ”Someșeni uniți în spiritul Eminescu”, Editura ASTRA, Dej, 1999, la pagina 298 precizează că o placă comemorativă cu același conținut a existat pe această casă, dar a fost distrusă în timpul ocupației hortyste a Ardealului de Nord. După demolarea casei, placa comemorativă pusă în 1976 a fost reașezată pe o altă casă a familiei Șorban din satul Stoiana, comuna Cornești, județul Cluj, prin grija fiului compozitorului, prof. univ. dr. docent Raoul Șorban.

Cine se plimbă în Pracul Mare din Dej poate admira bustul compozitorului Guilelm Șorban, dezvelit la 26 iunie 1971. Autorul bustului este tot sculptorul Vasile Rus- Batin.

Un alt monument ”G. Șorban”, numit ”Lira”, realizare a aceluiași sculptor, Vsile Rus-Batin , soclul fiind conceput de arhitectul dejean Dorin Munteanu, a fost dezvelit în zona fostei case demolate, cu ocazia comemorării a 75 de ani de la moartea compozitorului , la 7 iulie 1998, din inițiativa ASTRA Dej, Despărțământul ”Dr. Teodor Mihali”.

Dejul și dejenii au organizat foarte bine, în februarie 1976 Centenarul nașterii compozitorului Guilelm Șorban, care a compus muzica unor cântece pe versurile lui Mihai Eminescu, a lui George Coșbuc, dar și a altor poeți. Cântecele ”Mai am un singur dor”, ”Pe lângă plopii fără soț”,”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”Pe umăr pletele-i curg râu”,”Dorurile mele”, ”De-aș avea”, ”Nu mai sunt pe luncă flori…”,”Eu mă duc, codrul rămâne…”,”Cine n-are dor pe vale”,”Cucuruz cu frunza-n sus”, vor dăinui de-a lungul generațiilor. Pe melodia cântecului ”Cucuruz cu frunza-n sus” se cântă Imnul Statului Izrael.

Dintre comunicările prezentate la sesiunea organizată în cadrul Centenarului , amintim:”Locul lui G. Șorban în cultura muzicală românească din Transilvania” (prof. Zeno Vancea), ”Guilelm Șorban-omul și artistul” (George Sbârcea), ”Personalitatea lui G. Șorban exprimată prin compozițiile sale pentru pian” (conf. univ. Enea Borza), ”Compozitorul G. Șorban-om de adsministrație și cetățean patriot” (prof. Emil Lazăr).

Dr.Guilelm Șorban a fost, după Marea Unire, primul subprefect român al fostului județ Someș (Comitatul Solnoc-Dăbâca), prefect fiind tribunul național, dr. Teodor Mihali. A fost și prefect al județului Someș între 1 și 28 ianuarie 1922.

În cadrul Centenarului nașterii compozitorului a urmat un concert cu piese din creația lui G. Șorban, sub conducerea muzicală a profesorilor Teodor Sechei și Tiberiu Morariu.

Creația compozitorului Guilelm Șorban a fost cunoscută și în afara granițelor României. În 1896 apar la Leipzig, iar în 1900 la Viena, ”caietul” cu ”Zece cântări poporali româneșci” și ” Albumul de compoziții românești”. Tot la Leipzig apare și cartea poștală cu liedul ”Mai am un singur dor”. Continue reading „Gheorghe Giurgiu: 15 Ianuarie 2021 la Dej” →

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!

1. „Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! DAR CE FEL DE ROMÂN? Român care vrea a-şi însuşi monopolul patriei, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. NAŢIONALITATEA trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori! Hebreii (evreii) cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! IUBESC POPORUL ROMÂNESC FĂRĂ A IUBI SEMIDOCŢII ŞI SUPERFICIALITĂŢILE SALE!”.

+ + +

„OMUL” e cel mai înaltă și mai nobilă operă de artă a naturii; într-un sens și mai nobil el ar trebui să fie și cel mai frumos „op” de artă al artei, al propriei sale puteri creatoare, libere, conștiente și morale.

+ + +

„DUMNEZEU E UN ATOM, UN PUNCT MATEMATIC, PUNCTUL COMUN UNDE SE LOVESC TOATE PUTERILE PĂMÂNTULUI SPRE A CONSTITUI ORGANISMUL DE LEGI, SISTEMA COSMICĂ”.

+ + +

„Cine neagă astăzi pe Dumnezeu neagă ordinea morală a universului. Dar e dovedit că oricine neagă ordinea morală este pierdut, fie ca individ, fie ca neam pe acest pământ- căci degenerează fizic și degenerează moralicește”.

+ + +

„LEGILE UNUI POPOR, DREPTURILE sale nu pot purcede decât prin el însuși. Civilizația poporului nostru consistă nu în adoptarea cu deridicata (forța) de legi, forme, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăți ale sale. Un popor – oricum ar fi el are dreptul de a-și legiu (face) trebuințele și tranzacțiunile (afacerile) ce rezultă din necesitatea și trebuințele caracteristice poporului său”.

+ + +

„DE CE CRISTOS E AŞA DE MARE? PENTRU CĂ PRIN IUBIRE A FĂCUT CA CEARTA ÎNTRE VOINŢE (OAMENI) SĂ FIE IMPOSIBILĂ. CÂND IUBIREA ESTE, – ŞI EA ESTE NUMAI CÂND E RECIPROCĂ – ŞI RECIPROCĂ ABSOLUT VA SĂ ZICĂ UNIVESALĂ; CÂND IUBIREA E, CEARTA E CU NEPUTINŢĂ, ŞI DE E CU PUTINŢĂ, EA NU E DECÂT CAUZA UNEI IUBIRI PREÎNNOITE Ş MAI ADÂNCI DE CUM FUSE-NAINTE”.

+ + +

„CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE, / ȚARA MEA DE GLORII, / ȚARA MEA DE DOR? BRAȚELE NERVOASE, / ARME DE TĂRIE, / LA TRECUTU-ȚI MARE, MARE VIITOR!”.

+ + +

„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă / Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! Atunci când după moarte răsplată nu v- aşteaptă, / Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare şi SĂ TRĂIM CA FRAŢI!”.

Continue reading „PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE – Deșteaptă-te, Române, cu „Geniul” României!” →

Ionuț ȚENE: Regizorul Costa Gavras cu filmul ”Adults in the Room” demască cinismul finanțiștilor și supunerea U.E. intereselor germane!

Cred că orice european ar trebui să vadă filmul lui Costa Gavras din 2019 ”Adults in the room”, care developează conducerea Uniunii Europene ca o prelungire a intereselor germane și a unor bancheri cinici preocupați doar de bani și numere. Filmul este o radiografie despre criza creditelor din Grecia anului 2015, când partidul de stânga, cu nuanțe radicale, Syriza, condus de Alexis Tsipras, încearcă să renegocieze statutul țării cu Comisia Europeană de la Bruxelles. Regizorul Costa Gavra surprinde genial psihologia unor politicieni greci naivi veniți, prin votul popular de stânga la putere, în Atena, care au crezut că pot negocia cu eurobirocrații de la Bruxelles o refinanțare a băncilor elene și o iertare sau restructurare a datoriilor istorice. Costa Gavra reușește cu o distribuție de excepție să dea viață liderilor guvernului grec, care în anul 2015 au luat drumul Bruxellului, ca să renegocieze datoria istorică a țării, lovindu-se aici de cinismul unor birocrați numiți, care erau marionetele guvernului de la Berlin și a bancherilor care controlează financiar Uniunea Europeană. Actorii principali Christos Loulis, Alexandros Bourdoumis, Ulrich Tukur, Daan Schuurmans, Christos Stergioglou interpretează realist o epopee a unei țări umilite de birocrați cinici, care își văd doar propriile interese sau ale guvernului german, care conduce de facto Europa. Filmul demască artistic o U.E., ca o prelungire a intereselor Germaniei. Regizorul franco-elen Costa-Gavras a fost premiat pentru „contribuţia sa deosebit de originală la inovarea cinematografiei contemporane” la Festivalul de Film de la Veneţia, unde renumitul cineast, câştigător al unui premiu Oscar, a prezentat noul său film, un lungmetraj dedicat crizei datoriei externe a Greciei. Prezent la Veneţia în 2019, cineastul a prezentat filmul „Adults in the Room”, adaptat după cartea omonimă publicată de Yanis Varoufakis, fost ministru de Finanţe al Greciei, ce descrie negocierile purtate de Grecia în 2015 pentru reeşalonarea datoriei sale externe. „Există o politică foarte confuză în Europa, care trebuie să se cureţe de acest lucru într-o bună zi, dar nu în maniera în care s-a curăţat pe parcursul ultimilor ani”, a declarat Costa-Gavras. „Sper că toate aceste lucruri se vor schimba”. Jean Claude Juncker, șeful UE, este creionat de regizor ca o parodie, un politician fără putere reală, un executant pus pe glume.

Filmul spune adevărul cu un curaj nedisimulat despre cinismul exprimat din birourile Comisiei Europene. Yanis Varoufakis a fost liderul uneia dintre cele mai controversate și impresionate lupte din istoria politică recentă când, ca ministru de finanțe al Greciei într-un guvern radical, el a încercat să renegocieze relația țării lui cu Uniunea Europeană, provocând furia elitei politice și financiare a Europei. Dar adevărata poveste despre ceea ce s-a întâmplat este aproape necunoscută deoarece cele mai multe afaceri ale Europei se întâmplă în spatele ușilor închise. În cartea lui Varoufakis, Costa-Gavras a găsit subiectul filmului său – o poveste despre o Europă guvernată de un grup de oameni cinici deconectați de problemele politice, culturale și umane, obsedați doar de numere și bani. Filmul este o poveste despre o tragedie, despre un outsider din politică, un bărbat care a luptat pentru o cauză pierdută și care nu a fost indiferent în fața suferinței oamenilor. Alexis Tsipras i se plânge lui Yanis că Comisia Europeană îl ține ca un pește prins în firul cu cârlig al undiței, care îl ridică la suprafață apoi îl lasă în apă până va obosi și va semna Memorandumul impus de Troica financiară: FMI, Comisia Europeană și BCE, care de fapt controlează cu o mână de fier politica continentului și a Greciei. Angela Merkel îi cere lui Alexis Tsipras, primit prin învăluire ca un rege într-o vizită la Berlin, să-l dea afară pe tânărul finanțist elen care făcea politică doar de patru luni și care era siderat de cinismul birocraților de la Bruxelles, care ascultau doar de Berlin și bancheri. Pentru ei, Grecia era o suma de numere. Yanis se revoltă în fața acestor patru sau cinci birocrați controlați din umbră de păpușari necunoscuți și le spune franc în față că pentru ei votul poporului elen care nu vrea austeritate nu contează. ”De ce să mai facem alegeri dacă pentru voi nu contează, atunci?” Regizorul Costa Gavras descrie personajele europene ca niște roboți fără spiorit sau suflet. Liderii eleni nu știau cu cine negociază de fapt: cu marionetele sau păpușarii. Cine stătea în umbră? Până la urmă Tsipras care se întâlnește cu cancelarul german Angela Merkel și realizează că Berlinul conduce de facto Europa ca pe o colonie. Aceasta îi cere ferm demiterea lui Yanis, care ca ministru de finanțe dorea renegocierea Memorandumului care impunea Greciei o dictatură finanțistă ce sărăcea și mai mult poporul, cu circa 70 la sută din venituri. În spatele ușilor închise sau la mese intime din hotelurile Bruxellului birocrații germani îi cer lui Yanis să vândă porturile grecești unor firme germane, cu bani luați tot de la băncile grecești. Costa Gavras surprinde cinismul politicienilor germani care vor să preia toate activele de stat ale poporului grec cu banii băncilor Greciei, dar datoriile să le plătească tot poporul grec.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Regizorul Costa Gavras cu filmul ”Adults in the Room” demască cinismul finanțiștilor și supunerea U.E. intereselor germane!” →

Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici

Există o vorbă ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.

Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.

Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.

La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.

Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici a avut şase copii.
Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.

In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.

Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.

Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”

Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.

In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici” →

Cristian Petru BĂLAN: Preacursorii și urmașii (lirică evolutivă)

Arhitecții de cuvinte, de verb-scris compozitori,

Sculptori de splendori în fraze, ce le zicem scriitori,

Ingineri ce modelează sufletele omenești,

S-au născut, trimiși de ceruri, și pe plaiuri românești.

Prima scriere-n română e-a lui NEACȘU; alta nu-i.

I-o trimise lui Hans Benkner, judele Brașovului.

Anul scrierii e vechi, dar e-un mare act: Străbunul!

Era-un an cu cifra cinșpe și sfârșea cu douășunu…

„Dau știre Domniei tale cum că eu am auzit

Că-mpăratul turc și Mehmet din Sofia au pornit…”

Așa scrise NEACȘU LUPU într-o limbă foarte clară,

Semn că și mai vechi sunt texte românești care-o s-apară.

Iar de-atunci un val de scrieri, de mari cronici, de noi cărți,

Apărură-n largul țării, cât poți urmări pe hărți.

Știm din școli de codici sfinte, de psaltiri, precum SCHEIANĂ,

De cea a lui HURMUZACHI ori de ce VORONEȚEANĂ.

Toate sunt rotacizante, cu grai maramureșean

Cam greu de-nțeles; de-aceea un brav om sud-dunărean,

Zis și DIACONUL CORESI, nouă cărți ne-a tipărit –

Liturghiere și cazanii cu-n grai limpede gândit.

Tot pe-atunci, de mare cinste, altă carte-a fost să fie:

Un Vechi Testament ce-i zice „PALIA DE LA ORĂȘTIE”.,

Nu era tot Testamentul, netraduse părți rămân,

Dar spre prima oară-acolo-apare numele „român”…

Biblia cu psalmi măreți l-a atras cu har sfințit

Pe călugărul Barilă ce-a ajuns mitropolit.

E primul poet al nostru, mare maestru-n condei.

Ca mitropolit își luase numele de DOSOFTEI.

El a scris „PSALTIREA-N VERSURI”, cum dorise și VARLAAM,

Iar un vodă-i luase pilda: CANTACUZINO ȘERBAN,

Care-a editat Scriptura cu o limbă ca-n povești,

Monument al limbii noastre, „BIBLIA DE LA BUCUREȘTI”.

Stilul ei toți cronicarii, cu parfum de limbă veche,

L-au luat și-au scos istorii: NĂSTUREL, COSTIN, URECHE.

Meșteri mari au fost NECULCE, MILESCU și IVIREANUL.

Ale lor letopisețe le-am citit cu tot aleanul.

Pe NEAGOE și POPESCU, cronicari munteni, i-admir,

Dar, din toți, un mare geniu e DIMITRIE CANTEMIR,

Folclorist, savant, istoric, filosof și academic,

Nemții, rușii, chiar și turcii, îl văd combatant polemic,

Căci ce scrie domnitorul, inspirase pe VOLTAIRE,

Pe HUGO ca și pe BYRON, pentru ei izvor prosper.

Opera lăsată-n urmă este-o bogăție rară:

„DIVANUL” – este-o lucrare de gândire exemplară.

La fel este și romanul alegoric și-ieroglific,

Precum și cel în latină cu Imperiul cel terific,

Ori „DESCRIPTIO MOLDAVIE” și „HRISOVUL MOLDO-VLAHIC”,

Ca și alte cărți de seamă din tot spațiul padișahic.

IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, harnic bard în plăsmuire,

Lăsă pentru toți urmașii „sfânta Patriei cinstire”,

După cum BUDAI-DELEANU, fiul ȘCOLII ARDELENE,

Ne-a lăsat „ȚIGANIADA”, spre a ne feri de lene…

Astăzi DINICU GOLESCU ni-i model de cum se scrie

„ÎNSEMNĂRI” din mari voiaje, ca-n a lui „Călătorie…”.

ANTON PANN, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” –

Ne-a compus și imnul nostru, lăudând al Țării Herb.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Preacursorii și urmașii (lirică evolutivă)” →

Gheorghe PĂUN: Ceasornicar de curcubee

Ceasornicar de curcubee

Poruncă am, de la-nceputuri,

Din zodii niciodată-ntoarse,

Să preatrudesc, cu gene arse,

Ca să repar aripi de fluturi.

Îmi port povara dumnezee

Ca un monah, curbat de spate,

Și meșteresc aripi pudrate –

Ceasornicar de curcubee.

Gheorghe Păun (România)

Din volumul ”De trecere și petrecere”,
Editura Tiparg, Pitești 2013

Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?” →

Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier

Domnului Primar FLORIN BIRTA,

Spre știință – CONSILIUL LOCAL ORADEA,

Direcția Patrimoniu Imobiliar

Subsemnatul prof. univ. Dr. Cornel T. DURGHEU – artist plastic, specializarea sculptură, Membru TITULAR al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Oradea, prin prezenta, provocat de manifestele incertitudini ale Direcției de Patrimoniu Imobiliar al Administrației Locale, cu reală reținere și îndoială fac acest DEMERS, prin care reînnoiesc CEREREA MEA justificată, de-a mi-se atribui prin „Contract de Închiriere” spațiul de ATELIER de CREAȚIE ARTISTICĂ deținut financiar în ultimii 3 ani prin generozitatea unei Fundații Culturale, pe str. Clujului nr. 70. Acest spațiu – ATELIER de CREAȚIE are in INVENTARUL SĂU ÎNSEMNATE valori patrimoniale și artistice, materiale și spiritual-culturale, utilaje, etc., proprietate privată, fiind un SPAȚIU de UTILITATE PUBLICĂ, protejat de legislația românească. În sensul atribuirii spațiului am făcut DEMERSURILE NECESARE din timp, DIRECȚIEI de PATRIMONIU IMOBILIAR din cadrul PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI ORADEA.

De subliniat faptul că respectivul spațiu a fost până în luna noiembrie 2020, când a expirat termenul contractual, atribuit de către Primăria Oradea, Direcția Patrimoniu Imobiliar unei Fundații Culturale (Fundația „Cetate Durgheu”), ca ATELIER de CREAȚIE a subsemnatului. Numita Fundație a fost protectoare a activității subsemnatului, și al altor artiști, membrii ai Fundației, prin achitarea chiriei semnificative, stabilită prin decizia Consiliului Local din anul 2016, pentru Atelierele de Creație Artistică, în condițiile în care Administrațiile Locale din Oradea NU AU CONTRIBUIT în ultimii ani, în nici un fel, pentru ajutorarea materială sau financiară a creatorilor din domeniul ARTELOR VIZUALE, cu toate că aveau aceste OBLIGAȚII legale, cu toate că aveau diferitele modalități și posibilități practice la îndemână.

Menționez și vă reamintesc că în anul 2009 am fost nevoit să eliberez în CONDIȚII SPECIALE, spațiul deținut, un spațíu cât de cât ADECVAT UNUI ATELIER de CREAȚIE pentru sculptură MONUMENTALĂ și pentru PICTURĂ MONUMENTALĂ, în CETATEA Oradea, str, Independenței nr. 39, Pavilion G. Spațiu atribuit de către Primăria Oradea în anul 1994 în nume PROPRIU.

Din momentul anului 2009, nu mi s-a atribuit un alt spațiu adecvat specific activității de creație. Am înțeles că în acel context administrativ-organizatoric al CETĂȚII MEDIEVALE se impunea firesc eliberarea spațiilor pentru RESTAURARE dar, cu obligativitatea pentru Administrația Locală de a oferi altă locație potrivită cu scopul activității de studiu, cercetare și CREAȚIE ARTISTICĂ.

PS: Amintesc de ATELIER de CREAȚIE ADECVAT, necesar unui anumit gen de creație artistică Onorată Administrație Locală – nu numai pentru mine și urmașii mei în DOMENIU, caz special în orașul Oradea – ci pentru FERICITUL CAZ a posibilei existențe a vreunui ARTIST CREATOR de asemenea MARCĂ (anvergură) în URBEA LOR. Oameni care fac CINSTE comunității de care aparțin!

De ce credeți D-voastră că mulți creatori de gen, personalități remarcabile, au părăsit de-a lungul vremurilor și din păcate și astăzi ROMÂNIA? Pentru că au fost neglijați, NU AU FOST ÎNȚELEȘI, sau nu s-a vrut a fi înțeleși, conform cu necesitățile obiective, sprijinul necesar a fi acordat muncii și împlinirilor lor în mediul în care s-au născut. Din nefericire izbindu-se de-o atitudine a Administrațiilor Locale izvorâtă din EGOISM, PROSTIE, REA CREDINȚĂ, lipsă de CIVILIZAȚIE și EDUCAȚIE CULTURALĂ. Un FENOMEN URÂT care iată mai persistă în România și astăzi, dar din păcate și în FRUMOASA noastră ORADEA, cu toate ca DUMNEZEU a binecuvântat-o cu oameni speciali, cu intelectuali valoroși, cu ȘCOLI ÎNALTE și chiar o ACADEMIE DE ARTE VIZUALE care LICENȚIAZĂ veritabile talente. O școală pe care nu o știm ONORA, FOLOSI și APRECIA la JUSTA EI VALOARE, pierzând astfel MOMENTE FAVORABILE.

În acest sens „domnilor” (eram tentat să scriu cu majuscule) s-a derulat BĂTĂLIA MEA de BIHOREAN get-beget, în decursul zecilor de ani, cu neglijența, prostia și limitele educaționale în ORAȘUL de pe CRIȘUL meu REPEDE! Sper că m-am făcut bine ÎNȚELES, regretele sunt TARDIVE!

Continue reading „Cornel T DURGHEU: Scrisoare deschisă – Sculptor fără atelier” →

Lavinia Elena NICULICEA: Floare albastră (Omagiu)

Floare albastră

Eminescu mi-a pus în lacrimi

Stropi de nostalgie şi iubire,

Mi-a dat fiorul unei inimi

Ce prin vers cunoaşte nemurire.

E un tainic demiurg de stele

Luceafăr în galaxia de poeme.

Cu rime nepereche mi-a atins visele,

Să pot dezlega ale timpului dileme.

Cuvântu-i sânge ce aleargă prin artere,

Un foc nestins în pieptul de român,

Poezia sa prin sita vremurilor trece.

Criticii se duc, îngerii lui cu noi rămân.

A deschis c-un dor fereastra lumii,

Să răsară-n inimi floarea cea albastră.

Să-i ocrotim lumina în căuşul vremii,

Ochii să-i vadă întinderea măiastră.

Autor: Lavinia Elena NICULICEA

15 ianuarie 2017

Nelu BARBU: Doina… (Lui Eminescu)

Motivul Doinei în literatura română coboară la origini. Doina populară: Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud nu m-aş mai duce… a fost apreciată de Vasile Alecsandri. Doina lui Mihai Eminescu constituie vârful curbei lui Gauss, pe această temă, în estetica romantică. Doina lui Coşbuc de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nuanţează tema, iar în creaţia lui Şt. O. Iosif, motivul este filtrat prin sita ab-ignitio a simbolismului românesc.

A sărbători Marea Unire fără a recunoaşte rolul lui Mihai Eminescu în naşterea conştiinţei naţionale De la Nistru pân’ la Tisa, ar fi mai mult decât o greşeală, ar fi o ingratitudine (Nicolae Ioniţă, Eminescu, ziaristul, Karta Graphic, Ploieşti, 2016, p.3). Această poezie nu a mai putut fi depăşită şi nici limitată. Deschizi paginile cu cele opt variante tipărite de către scriitorul Tudor Nedelcea (Doina de Mihai Eminescu, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Ausrom, Craiova, 1998) şi, marea simfonie a odei care a sublimat toate lacrimile noastre, a început…

Misiunea unui scriitor este verificată, de posteritate, printre alte lucruri, de două dimensiuni: de conştiinţa şi filozofia umanităţii şi de credinţa şi vizionarismul istoric. Prima deviză presupune vigoarea şi autenticitatea creeării valorilor, iar a doua dimensiune ţine de puterea prin care autorul reuşeşte să transmită generaţiilor viitoare continuitatea tradiţiilor şi conştiinţa identitară.

Mihai Eminescu a înţeles conotaţia acestor dimensiuni, încât ele au devenit coordonata stării sale existenţiale pe tema ideii de unire şi de continuitate la români. Aşa cum Fichte a înţeles să sugereze organizarea durerii poporului german şi Eminescu în Doina, prin cele opt variante, face acelaşi lucru, transfigurând suferinţa românilor. De aceea structura motivică a elegiei se deschide cu motivul plânsului pe tema unirii. Avea conştinţa personalizării conceptului în spaţiul românesc, exprimată prin metafora strigătului de durere pentru soarta neamului. Vizionarismul său din Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie! era periclitat.

Pesimismul eminescian este justificat chiar prin geneza Doinei la care a lucrat cinci ani, între 1878-1883. Eminescu era profund revoltat că după Războiul de Independenţă din 1877-1878, am trecut de sub tutela otomană sub cea rusească. De aceea el n-a scris nimic despre acest război, coborând la Mircea cel Bătrân prin Scrisoarea III. Prin Tratatul de la Berlin am pierdut Basarabia.

Cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în prezenţa regelui Carol I, din 5/17 iunie 1883, din partea ziarului Timpul, Eminescu intenţiona să citească Doina. Atmosfera însă îl dezgustă. În loc să elogieze sacrificiile apărătorului creştinătăţii la porţile Europei, nulităţile se lustruiau pe ele, sub razele numelui domnitorului. Într-o şedinţă a Junimii, ţinută ad-hoc în casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu a citit poezia, cu glasul grav şi muzical, întristat… în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă (George Călinescu). A fost ultima lectură a poetului. Pe 28 iunie 1883 este internat la ospiciu.

Filozoful Petre Ţuţea recunoştea meritul poetului de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român, nu numai prin operă, ci şi prin civismul său. La 24 ianuarie 1882 participa la fondarea societăţii secrete Carpaţii care milita pentru unirea tuturor românilor în hotarele Daciei Mari. A fost unul dintre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii de unire în politica poporului nostru. Activitatea sa de redactor este dedicată ideii luptei de independenţă. A fost un membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: Românismul, Orientul, România jună. A rămas unul dintre cele mai importante repere ale românismului, un simbol major în toate spaţiile locuite de români.

Doina reprezintă momentul iluminării, al înţelepţirii, cel puţin în două direcţii. Mai întâi că noi trebuie să cultivăm travaliul artistic al unui geniu şi, în al doilea rând, să cercetăm variantele poeziei aflată la interferenţa speciilor genului liric: odă şi elegie, satiră şi pamflet, rugăciune şi blestem, metitaţie lirică şi imn, nu în ultimul rând, doină cultă.

Perfecţiunea formei şi idealitatea fondului Doinei se realizează pe tablouri şi părţi expresive asimetrice. Varianta I, cuprinde 33 de versuri accentuând sentimentul înstrăinării. Poetul sugerează permanentizarea conştiinţei trecutului în jurul lui Ştefan cel Mare. Respingerea hoardelor tătare şi calmuce constituie o necesitate, altfel riscăm să dispărem din istorie. Pentru motivul jidanului poetul a fost acuzat de antisemitism. Aspectul trebuie privit însă nuanţat şi judecat în contextul timpului. El se referă la aspecte care ţin de tipologia caracterologică şi de mentalităţi socio-culturale ale timpului, aşa cum problematica apare şi în creaţiile lui Creangă şi Caragiale.

Motivul hristic al înălţării din mormânt al lui Ştefan cel Mare presupune

responsabilitate şi demnitate pentru a nu ne pleca în faţa invadatorilor. Ideea unităţii românilor este sugerată printr-un alt motiv – cel al cornului, din legenda Vrâncioaiei, nelipsit din toate variantele. Varianta I se încheie cu motivul cruzimii ungureşti din Ardeal: Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane! Poetul a utilizat toate registrele stilistice, motivele poetice având mai mult un sens ironic.

Varianta a II- a conţine 57 de versuri, reia motivele amintite insistând pe cel al rugăciunii către Ştefan cel Mare. Sunt introduse unele inedite, precum motivul spinului: Numai umbra spinului/ La uşa românului, motivul codrului care geme şi se pleacă şi al izvorului care seacă. Ideea iluminării este sugerată prin versurile: Frăţioare românaş/ Cum nu vezi şi cum te laşi?. Este îndemnat să nu mai semene grâu, să-şi hrănească duşmanii, ci mai bine cânepioară pentru spânzurători. Motivul străinătăţii din prima variantă este extins: Din Hotin şi pân la Mare/ Din Braşov pân la Abrud/ De la Turnu’ în Dorohoiu/ Curg străinii în puhoiu. Cum ţara s-a modernizat, vin cu drum de fier. Urmarea: toate cântecele pier. Sunt utilizate rimele în iu şi scurtarea cuvintelor prin haprologie: O să-i mânce ciorile/ Şi spâzurătorile. Poezia sună folcloric, dar sunt prezente şi expresiile livreşti.

Ştefan cel Mare este rugat să părăsească Cetatea Putnei lăsând-o în grija Arhimandritului şi popilor. Caracterul ironic creşte în intensitate: Clopotele să le tragă/ Şi să cânte ziua ‘ntreagă/ La metanii să tot bată/ Ziua toată, noaptea toată. Este introdus motivul binecuvântării: Să-ţi ajute Dumnezeu/ Ca să mântui neamul tău. Sunt folosite forme vechi: Din hotară în hotară, morfeme cu valoare adjectivală, precum prepoziţia la. Ele ne aduc aminte de cuvintele lui Platon: Cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei…

În Varianta a III-a sunt 53 de versuri şi apare forma definitivă a delimitării spaţiului românesc. Căutarea perfecţiunii formei şi selecţia sinonimică sunt evidente. Motivul amploarei invaziei străinului este comparat cu cel al omizilor. Nimic nu mai înfloreşte, nici ulmii şi nici cornii, iar frunza molizilor E prada omizilor. Străinii sunt încurajaţi de cozile de topor din interiorul ţării: Şi umbra pădurilor/ E dată securilor. Un motiv interesant este al racului: Vai de un biet român săracul/ Câ’ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă masa lui... Interesant este motivul blestemului care cuprinde întreaga ţară: Cine ne-au adus străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…, iar motivul corbilor va fi reluat mai târziu de craioveanul Traian Demetrescu. Varianta se încheie cu motivul mişelului: Iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima’n el.

Toate cele trei variante au câte un tablou, Varianta a IV-a cuprinde două tablouri, primul în 22, iar al doilea în 24 de versuri. Este introdusă tema ciumei prin care poetul încearcă să scape de muscali prin înecarea în Nistru. Partea a doua exprimă speranţa poetului că Dumnezeu îl va ajuta pe apărătorul creştinătăţii să-şi mântuie neamul.

Trei părţi asimetrice cu 68 de versuri: 32, 23, 13, cărora un numerolog le poate dezvălui conotaţiile, cuprinde Varianta a V-a, înobilată semantic printr-o conexiune între semnificat (idee, conţinut, nume) şi semnificant (sens, simbol). Între cele două noţiuni, prin procesul reflectării eului poetic subiectiv, Eminescu creează o tensiune a filozofiei şi luptei pentru unire sub Ştefan cel Sfânt. El aşteaptă litvele să le zboare tigvele, să le spuie molitvele. O monorimă interesantă şi multe toponime: Braşeu, Sătmariu, Săcele care nu apar în variantele anterioare. Un motiv interesant este acela al flamurilor (steagurilor, armatelor) domnitorului.

Varianta a VI-a cuprinde tot trei părţi şi apar două motive noi, al stejarului şi al tremurului frunzelor. E o variantă prelucrată superior din punct de vedere artistic care include toate temele abordate anterior.

În Varianta a VII-a, în două tablouri toponimul Tisa e scris cu un singur s, iar versul: Nu’nfloresc de veacuri cornii apare pentru prima dată. Interesantă este imaginea toamnei, motiv sugerând bogăţia roadelor de care nu se pot bucura românii pentru că ei muncesc Pe străini să tot hrănească. Poetul se dezlănţuie, devenind patetic în spiritul esteticii romantice mai ales în prezentarea blestemului.

Varianta a VIII-a, finală, cuprinde două părţi inegale, bine pieptănate care stau sub semnul criteriului estetic. Sunt folosite arhaisme de plural pentru singular prezente în motivul omizii. În ceea ce priveşte metafora Codrul – frate cu românul, temă, idee ancoră, motiv poetic, Eminescu realizează ceea ce, mai târziu, Tudor Vianu va denumi dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Sintagma semnifică permanenţa specificului naţional, mana cerească prin care am fost înzestraţi de la natură, dar uneori din această mană se hrănesc la sânul ţării trădătorii interni. Înălţarea din mormânt a lui Ştefan semnifică mitul biblic. Eroul devine simbolul îngerului sunând din corn Învierea, adică Deşteptarea României. Idealul pentru care au luptat trei generaţii: paşoptistă, junimistă şi aceea a începutului de secol XX. Ele au realizat Unirea mică (24 ianuarie 1859) şi Unirea mare (1 decembrie 1918).

Varianta finală se încheie cu motivul blestemului, mai ales pentru păcatul care planează asupra românilor, de-a trăi despărţiţi, în graniţele lor printre străini. Mântuirea totuşi va veni numai prin Unire!

Eminescu nu trebuie absolutizat, relativizarea ar fi cea mai bună cale a înţelegerii sale.

Prof. Nelu BARBU