Dacă poporul român dispare de pe fața pământului și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii.” – Mircea Eliade
Mihai Eminescu a fost dăruit poporului român, spre a fi reper al spiritualității românești, etalon literaturii române și culturii naționale, ca un prețios dar lingvistic în tezaurul valorilor culturale, despre care scria Marin Sorescu: „De n-ar fi fost Eminescu, l-am fi inventat.” –
Aniversarea lui Mihai Eminescu – geniul care a deschis toate încuietorile lingvistice și a modelat limba literară – este sărbătoarea întregii țări în ziua de 15 ianuarie, sărbătorită din anul 2011 ca Ziua Culturii Naționale.
Odată cu darul vieții, Eminescu a primit de la Divinitate, o inteligență nefirească și percepția unei iubiri nepământene, pe care le-a materializat în poezie, ca pe rodul Harului din memoria transcendentală într-un fenomen irepetabil pe calea evolutiei culturale.
Poezia geniului Mihai Eminescu este o asceză în Cuvânt, ca o întruchipare încoronată de aura înțelepciunii, comentată de cronicarii și exegeții tuturor timpurilor.
Transpunerea gândirii vizionare în poezie este o înrâurire de sentimente izvorâte din preludiul iubirii ideatice, adeseori într-o similitudine cu rugăciunea, insuflându-i viață veșnică prin amprenta Harului divin asupra actului creativ. Iubirea în poezia geniului este ca o răscumpărare spirituală a sensibilității poporului daco-roman și salvarea ei din tăvălugul vremelniciei, ridicând poezia la rang de entitate, ce nu cunoaște moarte, ci eternitate.
În poezia eminesciană domină ordinea stilistică, precum canoanele în rugăciune, ca jertfă spirituală a mesagerului menit de Dumnezeire, spre desăvârșirea creației prin spiritul propriu. Poezia, ca rugăciunea, însemnă ordinea ideilor și adunarea minții spre veșnicirea clipei, act ce se realizează prin coborârea în sinele propriu, întrucât, a face ordine în ceva începe cu ordinea în propria conștiință. Numai ordonate, gândurile și ideile pot transpare dincolo de retină și materializate în cuvinte, astfel valorizând arta scrisului. Eminescu a făcut trecerea de la scrierea inertă și încremenită ca o hieroglifă, într-o scriere exemplară, cu muzicalitate în poezie ca în rugăciune și ca o înaripare a Duhului Creator, fiind considerat cel mai iscusit modelator de cuvine și formator al limbii române dăltuită cu lumina gândului – sabia cuvântului.
Creația eminesciană este binecuvântare spirituală ca în rugăciune, cu taina Sfintei Treimi, prin prezența Duhului Sfânt din inspirație și a Creatorului în Harul încredințat mesagerului, spre desăvârșirea Poeziei.
Ofranda Poeziei este ca o lucrare harică în cuminecare treimică, atunci când scriitorul slujește în altarul sufletesc, până când Duhul inspirației îl eliberează, transformându-i creația în jertfă sufletească – pâinea și vinul din euharistia înălțătoare în spiritualitate – dovada talantului înmulțit.
Actul creativ este ca travaliul nașterii, iar produsul obținut prin stăruință și rugăciune echivalează pentru autor cu însuflețirea unui prunc botezat în râul lacrimilor. Taina rugăciunii presupune smerenie, iar plăsmuirea poeziei se realizează prin supunere față de Duhul-Creator, spre însuflețirea cuvântului, ca o binecuvântare a creației. Similitudinea dintre rugăciune și creație este Trinitatea (Sfânta Treime), ale cărei componente (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), nu pot fi disociate, substituite sau ignorate, nicicând de nicio forță pământească sau astrală.
Poezia este materializarea Harului prin duhul inspirației spre desăvârșirea creație de către mesagerul Dumnezeirii, oglindit în cuvinte și stihuri, ce dobândește valoare inestimabilă prin veșnicire. Fiecare creație primește un nume, precum pruncul (din taina Botezului), spre a fi unic, întrucât unicitatea nu piere, ci îi conferă viabilitate nesfârșită. Un exemplu concludent este ilustat de Mihai Eminescu în „Luceafărul”, unde valoarea spirituală este nemuritoare, în contrast cu lucrurile sortite morții „care n-au chip și nume„. Duhul creației însuflețește prin muncă asiduă, încât autorul nu își regăsește liniștea și pacea sufletească până la isprăvirea creației sfințită și consfințită prin întregire în unicitate.
În sinea lui, autorul artei rămâne mesagerul Domnului înzestrat cu Har, spre desăvârșirea creației, ca un delegat într-o misiune strictă și ordonată, răspunzând chemarii la datorie de onoare – act ce devine vizibil după retragerea Duhului Sfânt în lumina divină:
„Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie./ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem și nu e.”
Steaua „ce-a murit” e lumina Duhului în plăsmuirea creației (Era pe când nu s-a zărit) ce strălucea când nu se vedea, fiind vizibilă după desăvârșire (Azi o vedem și nu e).
Astfel se explică fenomenul de suprapunere și subordonare a autorului în raport cu Duhul inspirației și Harul Creatorului în momentul creației, când nu-și mai aparține, nu-și simte bătăile inimii și nici frecvența respirațiilor. Cuminți ca sfinții și reduși la tăcere, pentru a asculta glasul înțelepciunii Duhului Sfânt, până prinde viață creația însuflețită, spre a trece de bariera morții în eternitate.
Gândurile poeților sunt raze de lumină spirituală a Duhului Sfânt, într-o înrâurire de idei, de la celulă scânteietoare (ideea) până la țesutul veșmintelor pentru produsul creat (paginile grăitoare), ca un izvor de lumină dumnezeiască în conștiința mesagerului creator, precum îngenuncherea la rugăciunea înălțării spirituale către Creatorul suprem.
Parcurgând poezia geniului Mihai Eminescu ne contaminam de stranietate inefabilă, de iubire sacră și dăruire spirituală, ce prin adaptare consfințită la eminescialitate, suntem chemați să gustăm din ofrandele rostirii creațiilor sale – antume sau postume.
Poezia eminesciană este o asceză prin cuvânt și rămâne un etalon al literaturii române, iar iubitorii lui – condeieri sau cititori – îi dedică versuri omagiale sau citesc/ recită din creația sa în zile aniversare sau comemorative, în semn de admirație și recunoștință.
Veșnică lumină, Luceafăr al Poeziei românești!
La mulți ani Culturii Naționale!
***
STRĂLUCIRE PROFETICĂ
(sonet aniversar)
Luceafărul răsare-n poezie
Și din astru revarsă strălucirea
Pe plai românesc aducând sfințirea
Națiunii, spre a-i fi profeție.
În Ziua Culturii serbăm nașterea
Poetului albit de veșnicie,
Eternă aniversare să-i fie,
Cu glorie pecetluind menirea.
De ziua lui e doina mai duioasă
Și-n sânul țării-mamă plânge dorul
Ce l-a lăsat o soartă nemiloasă.
Prin grai românesc tresare fiorul
Din rază traversând nebuloasă
De timp, când poeții cheamă mentorul.
————————————-
Maria FILIPOIU
14 Ianuarie 2021