Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii

        Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum o dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018.

        Cartea se deschide cu suita de sonete „Parisul (în 14 sonete)”: „Zi și noapte, Parisu-i feerie, / Un ocean de culori și de lumină”. Poetul reînvie momente importante din istoria orașului, din viața sa culturală: literatură, pictură, muzică. Atmosfera de înaltă elevație a Parisului are capacitatea de puternică transfigurare lăuntrică : „ Risipă de frumusețe-i prea multă.”. Finalul suitei, după etalarea splendorilor Parisului, este neașteptat, o afirmare a atașamentului față de locurile natale: „Rob nu vreau să-ți fiu, rămân ce-am fost, pietrean !”

        O odă poeziei închină autorul în „Sonetul unei pasiuni” : „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare/ (…) Te-am cinstit ca pe-o mare sărbătoare,/ Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie”. Ca un adevărat Meșter Manole, poetul dăruiește poeziei tot ce are mai scump, pentru o construcție de durată: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,? Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse”.

          De fapt, acordurile de odă revin în mai multe sonete, ca, de exemplu: „Sonetul ochilor tăi”, cu o frumoasă paralelă între izvorul iubirii și izvorul luminii:( „De unde-i lumina ce mă inundă,/ Scăldându-mi sufletu-n apoteoze,/ Cu câmpuri nesfârșite de mimoze / Ce îmi prefac, în veacuri, o secundă?”) ori „Sonetul unicității”, „Sonetul unei povești”, dedicat de asemenea iubirii: ( „În  mine, astăzi, stele cântă în cor,/ Planetele toate se aliniază,/ E soare,-n miezul nopții, de amiază,/ Luminile, Paradisului izvor.”), „Sonetul unui portret”, „Sonetul Poetului urgisit (I, II)”, dedicat lui Publius Ovidius Naso,

          Uneori versurile poetului amintesc, mutatis mutandis, de acordurile antice ale lui Homer, din Iliada sa, de exemplu, cu invocația: „Cântăzeiţămânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”. Mihai Merticaru invocă: „Zeiță, vino tu și mă inspiră” („Sonetul muzei”).

          Deseori inspirația poetului este livrescă și însuși poetul subliniază aceasta, oferind, într-o suită de poeme, mottouri din Pierre de Ronsard, Wiliam Shakespeare, Omar Khayyam, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, Dante Alighieri, Theodor Damian, Nicolae Dabija, Saadi, Vasile Romanciuc, Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin, Ana Ahmatova ș.a.

         Meditând la curgerea și la tumultul timpului, la hazard, („Să fii bilă într-un joc de biliard”), în „Sonetul unei alegeri” se simte ecoul acestui tumult: „Iubiri ancestrale în sânge îmi ard,/ Continue reading „Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii”

Anca-Maria DAVID: Aprind o lumânare… IN MEMORIAM

,,Se duc poeții…”

 

,,Aprind o lumânare”, ultima poezie  scrisă de poeta Anca-Maria David.

 

Aprind o lumânare,
văd o privire goală,
pierdută-n izolare,
se stinge la fereastră.
Ce liniște-i în casă!
Pădurea-și plânge frunza,
o fiară ne doboară,
se-nfinge cu o gheară
când viața-ți este amară,
înfășurată-n smoală,
smulge rădăcina,
sfâșie iubirea,
îngroapă credința
cu lacrimi de sânge,
uscate pe ramuri.
Din carne se desprinde durerea,
țâșnește întunericul și acoperă inima
cu șoapte surde,
zdrobind rădăcina.
E târziu, o pasăre neagră se zbate-n beznă,
oasele trosnesc în cavernă!

 

Anca-Maria David (născută pe 10 februarie 1980, în orașul Darabani, județul Botoșani –decedată pe 19 octombrie 2020, în orașul Bacău). A publicat poezii în revista online Logos si Agape, unde a debutat cu poezia ,,Urmele tale” în data de 21 iunie, 2018.

Rămas bun, Om frumos! Condoleanțe familiei!

Redacția Logos&Agape

 

Ionuț ȚENE: Sfinții ardeleni. Prigoana românilor ortodocși din Ardeal la mijlocul secolului XVIII

         Istoricii români evită astăzi, datorită directivelor istoriografice europene și a unui modus vivendi de a acoperi adevărul istoric în numele unei false toleranțe, să scrie despre cumplita prigoană asupra românilor ortodocși din Ardeal, după unirea forțată cu biserica romano-catolică, sub patronajul despotic al austriecilor, la 1701. Românilor ortodocși li s-au furat bisericile de către episcopia greco-catolică cu ajutorul administrației nobiliare ardelene maghiare și a armatei austriece. Ani de zile mirenii ortodocși au rămas fără preoți și biserici. În pofta lui de a confisca tot ce este imobil ortodox episcopul greco-catolic Ioan Patachi, provenit dintr-o familie de nobili români maghiarizați, care trecuse la uniți, numai pentru a fi numit episcop, ales cu doar trei voturi, a confiscat prin viclenie la 1723 și biserica Sf. Nicolae din Făgăraș ridicată de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu la 1697/1697. Degeaba laicatul ortodox s-a revoltat, iar d-na Maria văduva lui Constantin Brîncoveanu s-a plâns curții vieneze, austriecii nu au mai returnat biserica ortodocșilor până la 1918, de fapt a revenit la ortodocși în 1948. Mirenii ortodocși și-au făcut după câțiva ani o capelă pe o stradă lăturalnică, fiind alungați și de acolo cu armata la insistențele iezuiților din preajma lui Inochentie Micu Klein. O teroare domnea în Ardeal împotriva românilor ortodocși instigați de clericii uniți care își făcuseră sediul de episcopie și catedrală episcopală în biserica lui Constantin Brâncoveanu. Sute de mii de români ortodocși au preferat să-și boteze pe ascuns copiii sau să se căsătorească cu preoți ”schismatici” veniți din Moldova sau Țara Românească. Pe de altă parte lipsa preoților ortodocși alungați sau uciși cu armata a dus la o lipsă a asistenței religioase la înmormântări.

        În acest context trebuie să înțelegem resurecția ortodoxă din Ardeal de la 1744 condusă de Visarion Sarai sau a lui Sofronie din Cioara. Celebrul călugăr Visarion era sârb și vorbea prin translator. El a creat o mișcare ortodoxă care a răsturnat ordinea greco-catolică imperială din Ardeal. Călugării ortodocși asistați în secret de episcopul sârb de Carloviț, iar unii având studii teologice la Moscova, se așezau la marginea satelor și lumea venea la ei ca la sfinți. Făceau liturghia în păduri sau poienițe, iar moții din Munții Apuseni au retrecut în totalitate la ortodoxie, creând fermentul religios și național favorabil din timpul răscoalei lui Horea. Călugării revoluționari le spuneau românilor ardeleni că ei nu se pot mântui pentru că preoții uniți nu au Harul Sfântului Duh și toți vor ajunge astfel în iad dacă nu revin la ortodoxie. Preoții uniți erau alungați din biserici, iar aproape toate localitățile din Ardeal au retrecut la ortodoxie spre disperarea Mariei Tereza și a episcopatului greco-catolic. Austriecii numai cu forța armatei au încercat să oprească flacăra renașterii ortodoxe din Ardeal care a dus în 1761 la aruncarea în aer cu tunul a bisericilor ortodoxe de către generalul austriac Bucow. Ortodocșii după ce îi alungau pe preoții uniți spălau dușumeaua bisericilor și odoarele sfinte ca să nu rămână spurcate de la preoții greco-catolici, așa de mare era ura împotriva împilării religioase de peste 40 de ani. Greco-catolicii erau priviți ca niște înstrăinați, români supuși stăpânirii nobiliare maghiare și habsburgice.

       Vă prezint două mărturii semnificative și zguduitoare de cum gândeau românii ortodocși din Ardeal în vremea resurecției dreptei credințe. În revista contemporană ”Acta historico-ecclesiastica” se prezintă o întâmplare care pare un portret sau un pictorial în detaliu al vremii. Un funcționar din orașul săsesc Sibiu vine într-un sat românesc apropiat să le explice că Maria Tereza vrea ca românii revoltați să revină la uniți. Țăranii români l-au înconjurat pe înfumuratul sas și l-au ascultat cu bărbia așezată pe ciomege. Apoi cel mai în vîrstă dintre ei, posibil din obștea satului, i-a spus răspicat: ”Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste slabe mâini și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția. Ele sunt ale crăiesei și de ar vrea să mi-le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”. O scenă asemănătoare s-a petrecut și în comuna Baci din comitatul Hunedoarei după actele contelui Miko păstrate în colecția Rosenfeld. Sătenii ortodocși revoltați de abuzurile uniților și ale armatei Continue reading „Ionuț ȚENE: Sfinții ardeleni. Prigoana românilor ortodocși din Ardeal la mijlocul secolului XVIII”

Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)

SCARA SPRE CER

 

Nu-n adâncimi de patimi, ci-ntr-ale tale brațe

Mi-am odihnit destinul flămând de fericiri;

Ele-au fost uși de temple deschise să mă-nhațe

Strângându-mă-ntre zbateri cu stranii zvârcoliri.

 

M-ai împlinit umplându-mi spumoasa tinerețe

Cu bucurii și-altare de nobile-nălțări

Ce-s monumente-n suflet și-n trup necăruntețe,

Putând stârni taifunuri ori triste scufundări.

 

Din glorioase fluxuri de voluptăți divine,

Din zămisliri suave de vise îngerești,

Mi-ai revărsat în sânge tot ce-i mai scump în mine

Și-s mândru că-s stăpânul comorii care-mi ești.

 

Dar e-o închipuire… De fapt, tu-mi ești stăpâna

Pe care-o îmbrac cu ceruri și-n ode ce nu pier,

Cu simfonii de dor ce fac să cânte Luna

Sau mă transformi în scara ce urci pe mine-n cer

 

Unde să-mi fii alt Soare, să radiezi Iubire,

Să-nflăcărezi planeta-n savori de nedescris,

Ca noi – orice pereche s-o scalzi în fericire,

Orice iubire sfântă s-o schimbi în Paradis !

 

 

DIN DOR APARI

 

Din dor apari – minune fantastică, din vise,

Din flori de tei suave căzând pe flori de crini,

Din rouă, când lumina din ochii tăi senini

Mi-aprinse toată ființa și inima-mi robise…

 

De tine-acum vorbește-mi, de dulcea ta ființă

Ce-mi urcă-n suflet pace și sfinte porți de rai;

De clipa primei zile când tu mi-ai spus „mai stai”,

De tainici nopți când lunii-i șopteai câte-o dorință…

 

Privirea mea te soarbe cum sorb amurgu-n zare,

Topit de dor – când dorul mai multe flăcări vrea;

Ești toată-o melodie… Ești simfonia mea !

N-auzi deasupra noastră un cor de îngeri, oare?

 

Noi ne-am născut, frumoaso, din raze de iubire,

Cântate de-acei îngeri trimiși de Dumnezeu –

Și nu-i aude nimeni decât doar Tu și Eu.

Ce clipe fericite ! Le-am vrea fără sfârșire…

 

 

IMN IUBIRII

 

Măreață, -apari din ceruri, din Lună, Soare, stele,

Din Paradis, din codri ori din adânc de mare !

Plutești pe-aripi de vulturi cu zbor de rândunele

Și vii când ca Regină, când ca o cerșetoare…

 

Stăpâna vieții noastre, tu ești nemărginirea

Urzind tristeți, speranțe și fericiri înalte

Ori voluptăți fierbinți, dar ne-ai fost și jertfirea

Ce face mii de inimi cu flăcări să tresalte.

 

Fidelă, cât de pură, tot ceri o răsplătire,

Căci reciprocitatea e legea ta supremă

Și-astfel dumnezeirea ne umple-ntreaga fire

Sfințindu-ne prin tine cu sfânta ei emblemă.

 

Mărire ție, Înger de contopiri divine,

Izvor de vieți, Iubire, misterior tezaur !

Chiar Creatorul nostru s-a folosit de tine,

Tu fiind liantul lumii, mai scump ca orice aur.

 

Te proslăvim, minune, sămânță-a nemuririi,

Spulberătoarea urii și univers de pace,

Scară spre-azur cu aripi, grandoare-a dăruirii,

Te vom cânta de-a pururi cu imnuri ce-ți vor place !

 

 

ÎNCHIPUIREA NOASTRĂ…

 

Închipuirea noastră-i o taină a iubirii

Iar rolul ei e unic, ca apa pentru flori.

Ea-mbracă ființa dragă cu razele sfințirii,

Cu mii de curcubeie și jocuri de culori.

 

Închipuirea-mbată și-i mult dăruitoare,

Ea-ntinerește carnea cu-n cald fior plăcut.

Lumina voluptății o-ncinge tot mai mare

Și când ne-aprinde fața, ne-ndeamnă spre-un sărut…

 

E-un fagur plin de miere, iar dacă ea se scurse,

Rămâne mândrul fagur și-i fain chiar dacă-i gol,

Căci brava-nchipuire găsește-ndată scuze

Să umple-orice defecte – și-i splendid acest rol !

 

Ea-i energie vie ce ține mintea trează,

Este ecoul minții și are ochi de-artist.

Iubirea, ‘nchipuirii cam multe-i datorează,

Căci dacă ea dispare, totul ar fi mai trist !

 

 

VECHI VANITĂȚI

 

Suntem în anul când Târziul ne-a vizitat devreme

Și viitorul, evident, cu-n veac l-a-mpins mai mult,

Iar Timpu-nverigat de relativități boeme

În haosul perfect ne-a dus, unde-i cumplit tumult…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Scări spre cer (poeme)”

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Julklapp (tragicomedie în două acte)

PERSONAJELE

 

șase doamne bine, în floarea vârstei incerte, neprecizate;

doi tineri, fată și băiat

doi refugiați

un polițist

 

 

  • Bobocel  

mignonă, îmbrăcată în stil școlăresc, cam țeapănă, cu părul  scurt

  • Țuți

mai înfiptă, cu forme pronunțat feminine, grăsulie; poartă cizme, ciorapi, fustă

  • Amfitrioana Suzi

blondă cu cârlionți, spirituală, dezinvoltă

  • Mimi

brunetă cu breton, slabă și sexy, un pic în stil „gothic” (mult negru)

  • Mami

blondă cu părul lins, sexy în stil îngeraș pufos

  • Pisi

o alintată „mâțâită”

  • Patrik

în jur de 25 de ani, băiat frumușel, cu fizic armonios și comportament decent, reținut

  • Magda

fiica amfitrioanei, adolescentă, cu părul strâns în coadă de cal, fardată normal, nu așa de stridentă ca Doamnele

  • Refugiat 1

adolescent, brunet, cu blugi uzați, tricou din material sintetic, imprimat cu un slogan occidental gen echipă de fotbal sau marcă de sport, pufoaică din fâș matlasat, rucsac, telefon mobil

  • Refugiat 2

asemănător cu refugiatul 1, dar adult

  • Polițistul

chipeș, îmbrăcat în uniformă

***

 

 ACTUL ÎNTÂI

O cameră de zi, încăpătoare, cu geamuri mari, drapate de perdele grele. Mobilier din lemn masiv, în stil elegant și un cămin în care „arde” un foc artifical, electric, lângă o canapea cu perne multe. O lustră elegantă, deasupra mesei mari din mijloc. Masa, cu scaune confortabile, este aranjată pentru șase persoane, având mici platforme în mijloc, pentru ținut mâncarea caldă (după moda restaurantelor chinezești). Se văd sticle, tacâmuri și pahare, boluri cu nuci, sărățele etc…. Într-o frapieră cu picior, vin la rece.

În fundal se vede o ușă batantă, care duce spre bucătăria din care, la răstimpuri, se aude zgomot de vase și cratițe.

În stânga și în dreapta scenei sunt două încăperi mai mici, vizibile spectatorilor, dar ferite de ochii celor din sufragerie prin folosirea unor paravane și pereți falși. Cea din stânga este antreul, cea din dreapta este holul care duce spre (probabila) baie. Intrarea personajelor se face prin ușa din lateral stânga (antreu).

În antreu, un cuier și o măsuță cu trei pachete ambalate în hârtie colorată, legate cu funde asortate. Pe măsură ce intră în scenă, fiecare doamnă lasă acolo câte un pachet frumos împachetat, gen cadou și își agață hainele în cuier (sau le iau cu ele și le atârnă împreună cu geanta de spătarele scaunelor).

Se aprinde lumina în timp ce Țuți și Bobocel se așează la masă. Bobocel face o moacă plictisită.

 

Ţuţi: Şezi blând lângă mine, Bobocel. Lasă mutrele, că tot să ne plictisim împreună.

Bobocel: (se aşează în stânga ei) Poate tu te plictiseşti, Țuți dragă, dar eu mă enervez teribil și mă-ntreb de fiecare dată ce caut aici. Mă-nfurie poveştile astea goale! Parcă-am fi o ceată de gâşte. Mai bine mi-aș tricota un pulovăr acasă, decât să mă dau pe brazdă aici și să umblu apoi cu ochii cât cepele, injectați…

Ţuţi: Vorbește mai încet, să nu ne-audă! Hai, nu exagera! O dată la două luni poți și tu să te dai în stambă. Ia-o sportiv: cu fetili ai un circ pe gratis! Nu moare nimeni din atâta, Madam filosof!

Bobocel: Filolog, nu filosof! Ce dacă am studii? Sau vrei să mă și scuz pentru asta? Nu mi-e ruşine deloc. Noroc că nu sunt doctor de ăla care „tratează” oamenii. Nu de alta, dar aici chiar c-aș avea mult de lucru…

Ţuţi: Iar începi? Da´ cu calu’ ce-ai avut? Nici pe mine nu mă mai placi? Hai să ne împăcăm.

Bobocel: Tu Tuți, vorbeam la general. Fetele sunt OK, separat, dar la grămadă… Of!  Da´ vorba ta, nu moare nimeni… Apropo de murit, zi-mi cum a fost cu vecinul tău alaltăieri. Am auzit că s-a prăpădit așa, din senin.

Ţuţi: Eh, și el, ca omul. O viață avem! A făcut infarct, săracul. Au venit cu salvarea, l-au reanimat… Degeaba. Aşa i-a fost scris.

Bobocel: Și tu?

Ţuţi: Io ce? Doar nu crezi că dacă sunt naturopat mă pricep la de-astea. Am stat cu vecina în bucătărie şi i-am făcut un ceai calmant. Ce dracu’ era să fac?

Bobocel: N-am idee. Mi se face pielea găinii.

Ţuţi: Stai că n-am terminat. Au venit ăia de la morgă, l-au pus în mașina pompelor funebre şi-apoi au întrebat-o pe nevastă-sa dacă vrea să-şi ia rămas bun.

Bobocel: Şi, vrea, adică a vrut?

Ţuţi: A vruuuut… Cam buimăcită, ce-i drept, că i s-au adresat cu „doamna văduvă”, de s-a-nverzit săraca… Stai să-ți zic. Aveau patru sertare. Toate ocupate. Cu răposaţi. Mai întâi au scos unul greșit. După aia l-au tras mai în faţă pe-al nostru. Glissando…

Bobocel: Fugi fată, faci mişto de mine!

Ţuţi: Ba bine că nu. Vecina a înghiţit în sec, s-a-ntors pe călcâie și le-a zis băieților: „Bag seama că aveți dever bun astăzi. O fi vreo zi propice…”

Bobocel: Glumeeeeşti. Nu cred. E tare! Ca indianul, când se satură de viață: „o zi bună de ieșit din veșnicele plaiuri, ia să-ntrerup monotonia!” N-am cuvinte, soro…

Ţuţi: (îi întinde paharul de șampanie) Hai noroc, că nu se ştie!

Bobocel: Corect, că bine zici. Vivat! ´Trăieşti Madam! (ridică paharul şi ciocnesc, zâmbindu-şi conspirativ)

 Între timp, Mimi şi Mami intră pe uşă. Mimi, cu cercuri negre pe la ochi, în stil „smoky eyes”, poartă o geacă de piele și zorzoane din metal masiv, după moda motocicliştilor.

 

Mimi: (pe ton scăzut, ca o încheiere de discuţie) Corect, că bine zici.

(Apoi se îndreaptă cu braţele larg deschise spre amfitrioana Suzi, care le vine în întâmpinare, din bucătărie.)

 

Mimi și Mami: (o salută la unison) Vivat!´Trăieşti, Madam! Hai noroc, că nu se ştie!

Îmbrăţişări, toată lumea se salută cu toată lumea, pupat din buze țuguiate, schimb paralel de amabilităţi.

Suzi: (către Mimi, în timp ce-i pipăie cu vădită admiraţie geaca de piele, cu franjuri) N-am cuvinte, soro!

Mimi: (îi prezintă geaca în manieră de fotomodel, învârtindu-se pe călcâie) Cam scumpă, dar, când am văzut-o expusă, mi-am zis, ca indianul când se satură de viață: „o zi bună de ieșit din veșnicele plaiuri, ia să-ntrerup monotonia!”

Țuți: (o pupă pe Mimi, pipăindu-i geaca) E tare!

Mimi: Uite sticla de rom Cachaça. (îi dă lui Suzi în primire o sticlă) Ia și paiele de băut.

Mami: Și de la mine două kile de limete, din pomul propriu.

Suzi: (către nou-venite) Mersi dragilor! Tu Mami, limetele se coc acuma, în ianuarie?

Mami: Normal. Ca toate citricele, între octombrie și aprilie. Cum s-ar zice, numai bune acum, în floarea pârgului.

Suzi: Nu mă obișnuiesc nicicum cu stilul ăsta mediteranean. Aici toate-s pe dos. Ce lume! La amiază se-nchid magazinele, iarna se culege recolta, vara se face schi…

Mimi: …pe apă, Suzi, pe apă! Las´ că le-nveți tu cu timpul. Ia zi Mami, la tine, lângă plajă, ochi în ochi cu marea, în afară de pomi, mai culegi și alte poame de pe la țărm? Am citit în ziar că fix pe plaja voastră au tras la mal barca aia abandonată în pripă, plină ochi cu baloți cu „iarbă”.

Mami:  Pușchea pe limba ta, fato! Unde te gândești? Eu sunt femeie serioasă, nu umblu cu droguri. N-am eu treabă cu astea. Nici n-am băgat de seamă când i-au vânat pe contrabandiștii ăia de la echipa de șoc. I-o fi pândit de prin ascunzători. De contrabandiști mă țin departe. Nu vreau să am de-a face cu ei. Bine că i-au închis. În schimb, nu știu ce-aș face dacă-ar veni vreo barcă plină cu refugiați peste mare. Săracii oameni…

Mimi: Nicio șansă, n-ai tu frică. Ăia se duc mai încolo, spre insule. Noi suntem prea departe pentru cojile lor de nucă. Că numai bărci nu sunt alea. În schimb, fârtații din cartel au ambarcațiuni super-rapide, cu totul alt calibru.

Suzi: Cum ziceam, altă lume… Hai mai bine așezați-vă la masă!

 Țuți o ia pe Mimi de braţ şi o ghidează spre locul liber din dreapta ei. Bobocel o ia în primire pe Mami și-o întoarce spre ea, pe scaunul din stânga ei, vorbindu-i afectat, pe o temă oarecare.

Țuți: Glumeşti… Nu cred!

Mami, în trecere pe lângă Mimi se preface exagerat de excitată la atingerea gecii.

 

Mami: Mi se face pielea găinii. (apoi se aşează la masă în stânga lui Bobocel)

 

Bobocel: (către Mami, în timp ce se uită dezaprobator la geaca de piele a lui Mimi) Exagerezi. Nu moare nimeni din atâta.

Mami: (se strâmbă la ea și îi scoate limba) Şezi blând lângă mine, Bobocel. Lasă mutrele, că tot să ne plictisim împreună…

Bobocel: Mai bine mi-aș tricota un pulover, decât să mă dau pe brazdă aici și să umblu apoi cu ochii injectați, cât cepele… (de data asta critica e la adresa gecii lui Mimi, căriea îi aruncă priviri vrăjmașe, schițând din vârful degetului cercuri imaginare în jurul ochilor, aluzie la „smokey eyes”)

Suzi: (împăciuitoare, o ia după umeri) Gata FE-TI-LIIII! Parcă-am fi o ceată de gâşte. Hai să ne-mpăcăm. Șădeți blânde. Mimi, m-ajuți cu Caipirinha? Că eu nu știu s-o fac.

Mimi: Vine fata! Unde-i gheața? Ai scos-o de la congelator? Îmi trebuie doar un bol mare, un șervet de bucătărie și un ciocan. Hai că vin cu tine. (dispar împreună în bucătărie. Se-aude zgomot)

Mimi: N-ai un satâr mai mare? … Da’ zahăr nerafinat? …

Între timp, intră Pisi pe ușă. Depune pachetul regulamentar pe masa de după paravan și-și dă jos paltonul. Apoi vine spre masă, salutând. Pupături. Suzi îi iese în întâmpinare, cu șorțul pus peste toaleta de seară. Pisi îi dă în primire un plic.

 

Pisi: (către amfitrioană) Iaca bănuții de la noi. Pentru că ne răsfeți la tine acasă, iubire!

Se așează la masă. Ordinea așezării la masă este, de la dreapta spre stânga: Pisi, Mami, Bobocel, Țuți, Mimi.

 

Suzi: Mersi, dragile mele!

Mimi: (scoate capul din bucătărie, cu ciocanul în mână) Ce planuri ai cu banii?

Amfitrioana: Îmi cumpăr baterii de vibrator, că nu l-am pus în funcțiune de mult. Râde, făcând cu ochiul.

Pisi: Fooooac! (pronunțat ca un fel de combinație între fuck din engleză și foc din română).

Suzi: Vă previn că răsfățul de astăzi nu-i la marea artă culinară. Am luat meniuri chinezești, de-alea de încălzit la microunde. Pentru toate gusturile. Sper că nu-i supărare.

 

Depune o tavă cu pahare de coctail și paie de băut pe masă. Apoi se-apucă să aprindă cu o brichetă lungă lumânările tip pastilă, plasate sub suporții de farfurii. Bricheta nu merge. Mami, săritoare, încearcă s-o ajute cu bricheta ei, dar se frige la degete și se-apucă să și le sugă

Mami:  Genial! Mâncarea asiatică se digeră ușor. Unele feluri chiar sunt bune la regim. Pe mine mă faci fericită! (suflând înciudată peste degetele arse)

Mimi: (vine din bucătărie, aducând un bol mare cu un polonic în el, plin de lichid maroniu, limete și cuburi de gheață) La naiba cu slăbitul! Cui îi trebuie dietă?!

Mami: Mie. Da´ degeaba mă strofoc, că tot mă-ngraș. Tu cum te menții, soro? (către Mimi)

Mimi: Simplu: mai nou nu mănânc decât de două ori pe zi. În plus, plimb câinele până-mi sar capacele.

Mami:  Noroc de tine. Tavi și copiii cer întruna de mâncare. Și eu… pe lângă ei. Nu mă pot abține.

Tuți: Știu ce zici. ´Geaba te miști, că nimic n-ajută. Hormonii ăștia…

Mimi: (prefăcută) Da, da, dragă, hormonii…

Bobocel: (morocănoasă, mai mult șoptind în barbă) Haida deh, ce atâta hormoni și chimie? Să fim serioși. Om slab, dar care să mănânce mult, s-a mai văzut, da´ gras care să nu mănânce, NIET!

Țuți: Păi da, cine vorbește! Prichindel, că se pricepe, pen´că are studii. Vezi tu, cândmai crești! Bag de samă că ție ți i s-a umplut paharul, dar să nu crezi că lichidele n-au calorii. (arată cu degetul spre paharul plin al lui Bobocel și îi ia polonicul din mână. Apoi o bate pe umăr, împăciuitoare) Hai noroc, că sâmbăta nu ne-ngrășăm!

Bobocel: Mulțam, da’ paharul la mine e plin și când e gol. Cu vârf și-ndesat! (pune iarăși mutra bosumflată și suge cu paiul)

Pisi: Dați-o naibii de treabă, măi fetelor, că nu contează kilogramele! Important e cum ne îngrijim și cum ne purtăm. Poți să fii trasă prin inel, dacă ai o față repingătoare, nu se uită nimeni la tine. Mai bine investești banii într-o ședință la cosmetică sau o operație estetică. Ce folos de banii dați pe pastilele de slăbit, dacă ai cearcăne cât roata carului? Apropo, am auzit că ar fi bună la cearcăne  crema de hemorizi. Așa să fie?

Mami: (cu greață)      Fugi bre, boah, mi se face rău numai la gândul. Cum naiba să-ți dai cu cremă de poponeață pe la ochi?!

Țuți: Ba eu cred că nu-i rea deloc ideea. N-am încercat, dar mă gândesc că și cearcănele sunt tot un fel de vase sanguine dilatate. Ce-i drept, mai mici, de-alea capilare. Dar dacă le putem reduce, cu atât mai bine. Abia nu se mai văd pe sub piele! La mintea mea, de vrăciță cu acte, cred că ar funcționa. În plus, crema de hemoroizi e mai ieftină decât pastilele de slăbit. Merită încercat. Eu țin minte sugestia.

Bobocel: Da chiar, poate are dreptate! De la cremă până la operația chirurgicală, e totuși un mare pas. Eu una nu m-aș vârî sub cuțit nici pentru lifting, nici pentru silicoane, mai bine mă pici cu ceară. O dată din principiu, și apoi, la o adică, ce te faci dacă nu reușește intervenția?

Mimi:    La o adică, la două adici. Fricoaso! Uită-te la mine: vezi ceva? Pun pariu că nu. Ei bine, acum două luni, mi-am ridicat pleoapele. Nu-i niciun risc, vezi bine.

Bobocel: Serioooos?! Uite, recunosc, la tine chiar n-am observat. Și eu care credeam că ochii tăi sunt așa frumoși din naștere! Măi fată, da´ mare curaj ai avut! Am auzit că dacă ți le coase prea sus, nu ți se mai închid bine ochii când dormi. Zău, a fost o emisiune televizor. Horror!

Mimi:    Taci Bobo, ce, crezi că nu știu? M-am informat în prealabil. Contează și la cine te duci. Doctorul meu e cel mai bun. Vi-l recomand, pe bune.

Mami: Vorbești serios? Mi-ar plăcea să mă fac și eu, dar n-am curajul. Am auzit că unele firme de asigurări plătesc operația. Tot am vrut să întreb la a mea, da´ mi-a fost rușine. Ia zi, doare tare?

Mimi: Doare, cum să nu, dar nu așa rău cum crezi. Primești calmante, suntem în vremuri moderne, ce Dumnezeu! Mai jenant e că ți se umflă și se-nvinețesc ochii, de zici c-ai încasat cafteală. Trebuie să te ascunzi vreo două săptămâni, altfel crede lumea că te-a bătut bărbatul. Dar trece repede, parol! Acum nici nu se mai văd cicatricile. Să vreau să vi le-arăt și n-aș ști unde sunt.

Toate fetele în cor: Nu nuu, nu-i nevoie!!!

Mami: (seacă) Lasă dragă, n u trebuie să le vedem noi.

Pisi: Acum, dacă mă uit bine, chiar ai ochii mai mari și clari. E-adevărat că se îmbunătățește și vederea?

Mimi: Clar! Pleoapa-i mai sus, ochiul mai liber. Ăsta-i și motivul pentru care mi-a plătit asigurarea tot, dacă așa a zis doctorul.

Pisi: Mă dai gata! De n-aș fi așa de fricoasă, mai că m-aș încumeta și eu.

Mami: Pe mine nu cred că m-ar lăsa bărbatul. Da-i bine de știut.

Bobocel: Băi fetelor, eu cred că n-aud bine! Voi chiar vreți să riscați să vă greșească operația vreun chirurg avid de bani? Nu zău, eu una vă zic că nu m-aș întinde sub cuțit nici să mă tai. O vede venind din bucătărie pe Suzi și-și dă seama că e pe cale să facă o gafă. Încearcă s-o dreagă, jenată: adică… să NUUUU mă tai… la naiba cu limba română!

Suzi: (intrând triumfătoare, purtând mănuși de bucătărie, aduce platouri, pe care le depune pe miniplatformele încălzite cu lumânărele. E vădit mândră de isprava ei. Mami, servilă, încearcă s-o ajute) Știu ce vrei să zici, Bobo, ai perfectă dreptate. Numai că la mine nu s-a putut evita operația la sân. De bunăvoie nu-mi făceam nici eu operație. Bine c-a trecut cancerul ăsta păcătos! Are dreptate Bobo. Suntem frumoase de la natură. Uite ce mândreți de femei suntem toate, tot una și una! Hai poftiți și serviți!  Și către Bobocel: Bobo, fă și tu o excepție și nu te rățoi la ele, măcăilă ce ești! Apoi se-ntoarce cu spatele și strigă: Copii, haideți la masă!

Dinspre bucătărie intră Patrik și Magda, aducându-și scaune. Salută cuminți și se așează la masă. De la stânga spre dreapta, masa s-a completat acum cu amfitrioana Suzi și, pentru scurt timp, cu Magda și Patrik.

Magda: Ce bunătăți sunt astea, Maman? Miroase genial! Mâncare asiatică? Nu creeed!

Patrik: (șugubăț) Ne place când veniți pe la noi, că primim ceva exotic de mâncare. Să mai treceți!

Suzi: (un pic jenată) Ce vorbești!? Cine trece? Poate tu te treci. La noi nu se trece  nimeni! Vă place, nu vă place, vasele voi le spălați (către Patrik și Magda). Și, după ce terminați, vă vedeți de treabă, că pachetele pentru Julklapp sunt  numărate. Oricum nu admitem străini în mijlocul nostru, cum bine știți.

Magda: Jul… ce!? Ce-i aia? Ceva nou? Dacă-mi amintesc bine, data trecută ați făcut karaoke cu instalația mea de Wii. Numai că trăznaia asta nouă nu prea sună a distracție japoneză.

Patrik: Da’ de unde. N-a fost data trecută cântarea, măi Magdo! Aia a fost seara cu pălării și măști, când mi-au mânjit mie casca de motociclist cu iaurt și  cu castraveți.

Suzi: Las´ că nu contează! Ce facem noi aici nu-i treaba voastră. Ziceți mersi că nu vă dăm afară, că pe la alte gazde nu vezi picior de membru al familiei în casă. Asta-i regula!

Mimi: Noa, nu te enerva soro. Ce, a zi zis cineva ceva? Pe mine chiar mă-ncântă că-ți lași copii să mânânce cu noi. Abia mai e cineva prin zonă, care cât de cât se apropie și de vârsta mea (cochetă, afectată). Amândoi sunt așa de binecrescuți!

Pentru o clipă se face o liniște mormântală. Amfitrioana se uită la Mimi fix, de parcă i-ar fi ieșit un porumbel pe gură. Cu ochii holbați, deschide gura să zică ceva și, în ultima clipă, se decide totuși să tacă. Toată lumea se preface ocupată cu mâncarea și ține nasul țintit spre farfurie.

Mimi: (nesigură) Mă duc să mă spăl repede pe mâini. (se îndreaptă spre baie)

Suzi: (vorbind serioasă către Magda) Copila mea, Julklapp vine din suedeză. E un joc… hm, de copii, ca să zic așa… cu cadouri și cu un zar. Cine nimerește șasele, își alege un pachet. Regulile sunt cam complicate pentru căpșorul tău. Oricum, noi le-am simplificat. Jucăm până când se alege fiecare cu câte un cadou. Atât. Fără inversări de sens, schimburi, cronometru și alte celea. La sfârșit, desfacem cadourile și… ne bucurăm. Asta-i tot!

Magda: Oooo key… (nu prea convinsă)

Pisi: Că veni vorba de spălatul compulsiv (arată din cap, mimând îngrijorare, spre baia în care a          dispărut Mimi). Deunăzi am văzut o emisiune despre germeni și focare de infecție și am rămas trăsnită când am aflat că mașina de spălat e unul dintre cele mai infecte locuri din gospodărie. M-am dus ață la ea, am scos sertărelul de detergent și, când am băgat mâna pe țeavă, am crezut că nu văd bine. Mucegaiul era gros de-un deget! Nu-mi vine să cred. Voi ați știut asta?

Mami: Evident, iubire. Eu una șterg întotdeauna mățăria mașinii, când termin de spălat, mai ales pliurile de cauciuc din jurul hubloului. De câteva ori pe an torn și leșie pe țeava de sub sertarul-dozator.

Pisi: Foooac!!! Fugi fată, nu cred că-i așa grav. Păi doar trece detergentul pe-acolo, nu?

Mami: Ba este, când îți spun. Tu ce zici Țuți, că tu faci curat profesional?

Țuți: Știi ce, mai lasă-mă cu miștocărismele! Mă dai gata cu „profesionalul” tău. Parcă de asta mi-am dat eu bacalaureatul, ca să-mi fac firmă de curățenie…

Mami: „…și ca să fii terapeută, cu jumate de normă”. Știm pe de rost placa. Țuți dragă, nu te mai jena. Sunt bani frumoși și nici nu te murdărești pe mâini, că doar ai fete angajate. Zi mersi c-ai scăpat de tăntălăul ăla, care te-a lăsat pentru pipița aia insipidă. Sunt altele mai necăjite decât tine, zău așa…

Țuți: Zici tu așa, dar mie tot mi-e greu câteodată, așa singurică… Ieri am fost la control. Mi-a zis ginecologul „hai să dăm la o parte pânzele de păianjen, că deh, o dată pe an mai trece cineva pe-aici…”

Suzi: Lasă, măi fată, că despre „ciki-ciki” vorbim noi altă dată (își ține degetele arătătoare apropiate, frecându-le grăitor, dar ochii se uită spre Magda, care șade liniștită, la stânga ei, aparent absorbită de mâncare).

Pisi: Pe mine chiar mă interesează chestia cu curățenia. Acum o lună mi-a zis zugravul să șterg praful prin dosul radiatoarelor, că el cică nu le poate demonta. Doamne, ce mizerie am găsit! De câte ori pe an se șterge pe-acolo?

Mami: Adică tu nu faci niciodată curat după calorifere!? Nu pot să cred! Scrofi ce ești!

Țuți: Taci tu, Mami, n-auzi că de-abia am făcut? Păi nu-ți zisei?!

Mami: Of, Doamne, unde-am nimerit aici?! Ce lume întoarsă pe dos! Cu capul în mâini, se clatină dojentore. (se duce spre baie, unde aproape dă nas în nas cu Mimi. Luminile din sufragerie se estompează și rămâne aprins doar un reflector peste Mami și Mimi, care discută în ușa băii.)

Mami: Măi dragă, tu știi ce gafă ai făcut adineauri?! Păi Patrik nu-i prietenul fiică-sii,  el e iubitul ei personal, al lui Suzi!

Mimi: Foooac!!! Nu  creeed! (duce mâna la gură și se holbează la ea) Glumești!

Mami: Ba nu glumesc deloc. De asta vin să te lămuresc, ca să n-o mai dai în bară. Patrik e băiatul cel mare al prietenei ei din copilărie. După ce a lăsat-o nemernicul ăla, care s-a însurat de-a doua oară, Suzi săraca l-a rugat pe Patrik să facă pe șoferul și s-o ducă la clinică… știi tu, calvarul ședințelor de chimioterapie. Văzând-o cum râde și glumește în așa situație, bietul copil a fost așa de fascinat, încât s-a îndrăgostit lulea, iremediabil. Ce să mai vorbim!…

Mimi: Uau! Bine, bine, da´ ea e dublu de bătrână…

Mami: Eh, nu chiar, că merge și el spre treizeci. Suzi e de-o vârstă cu mamă-sa, cum îți zic. Și ce dacă? E plină lumea de babalâci cu neveste tinere. Ce, parcă invers nu se poate?! În fine, nu mai insistăm. Cert e că Suzi, încolțită de dragostea lui pătimașă, i-a rezistat doar o vreme. Dar uită-te și tu ce mândrețe de băiat! Până la urmă, tot l-a acceptat. O știi pe Suzi, nu bagă-n seamă gura lumii. La drept vorbind, Patrik îi pică la țanc. Nemernicul ăla de fost bărbat al ei merita oricum o lecție. Ca să nu mai vorbim de… ciki-ciki, cum zice ea. Patrik stă acuma sub același acoperiș cu ea și cu fiică-sa, voilá!

Mimi: Bună treabă. Mamă, ce gafă am făcut! Mersi că mă previi! O scald eu cumva.

Mami: N-ai pentru ce. Vezi cum o dregi. Mai bine nu mai zici nimic…

Mimi: (pleacă murmurând gânditoare) A naibii norocoasă Suzi, e dată dracului! Dar și ghinionistă. La o adică…

Se stinge reflectorul peste baie și se aprind iar luminile în sufragerie.

Bobocel: Ce mult v-a trebuit ca să vă spălați pe mâni! Nu cumva ați făcut duș împreună!?

Mimi: Asta ne mai lipsea! Eu nu fac niciodată duș.

Suzi: (triumfătoare) Aha! În sfârșit cineva care-mi dă dreptate. Nu că-i mult mai fain în cadă? Cu spumă multă…

Mimi: Suzi, iar te gândești la ciki-ciki? Tu chiar ai înnebunit? În viața mea nu m-aș băga în cadă. Se usucă pielea și se-ncrețește ca la elefant. Ori nu știai?! (o tachinează)

Bobocel: (vădit contrariată) Păi atunci tu, c.. c… cum adică… Adică nu te speli deloc?

Mimi: Mă spăl eu cu un burete îmbibat în apă și cu săpun natural, de la farmacie. Apoi mă clătesc și gata! Așa făcea și mama. Nu-mi trebuie chimicale. Gelurile alea sunt pline de aditivi, silicon și aluminiu.

Țuți: (îi sare-n ajutor, afectată) Așa e, nici eu nu mă spăl decât cu săpun. Nu că mi-ar fi zis mama, dar de când am dat examenul de naturopat, am înțeles câte porcării sunt pe piață. Ne fraieresc barosan marile companii producătoare… (dă să continue, dar Pisi o întrerupe)

Pisi: Nu mai insistați fetelor, că nu vrem să știm detalii. Eu una, fără dușul de dimineață, nu concep să ies din casă. Cu gel, șampon și toate alea! S-avem pardon, dar nu mai suntem în epoca cu găleata.

Suzi: Și eu tot zilnic mă spăl, dar… (cam cu jumătate de gură)… credeam

că seara…

Bobocel: (tot cu voce stinsă) Eu chiar și de două ori pe zi, mai ales vara…

Suzi: (către Magda și Patrik, care se holbează și ciulesc urechile, gură-casă) Măi tinerimea, la șmotru cu voi! V-așteaptă vasele. După aia, la televizor sau la altceva, e treaba voastră. Dar nu trageți cu urechea, eu atâta vă spun!

Magda: Mă ocup eu de mașina de spălat vasele. Voi le adunați și mi le aduceți. Se ridică, își ia scaunul și se duce la bucătărie. Patrik se ridică și el, pune scaunul lângă sofa și începe să debaraseze masa. Pe drumul dus-întors între masă și bucătărie se lovește de Suzi în ușa bucătăriei și profită de ocazie ca s-o îmbrățișeze și s-o sărute pătimăș. Suzi, cu mâinile ocupate, încearcă să se eschiveze. Fără succes. Se lasă amândoi să cadă pe sofa, în tête-à-tête. Lumina se stinge peste tot și rămâne un con sub reflectoare fixat pe cei doi porumbei mână-n mână.

Suzi: Stai locului, sfârlează! Da´nu te mai astâmperi o dată?

Patrik: Numai un pupic… și încă unu… și unul, hai, te rog…

Suzi: Ce mă fac eu cu tine, măi băiete?

Patrik: Ia stai un pic. Lasă doamnele, că ele n-au grija noastră. Și dac-o au, e treaba lor. Las´ să fie ele geloase. Ce dacă?

Suzi: Geloase, ne-geloase, tu n-ai ce căuta aici. Nici acum nici altădată. Ți-am zis să-ți cauți alt acoperiș. Ce vrei tu de la o găină bătrână ca mine?

Patrik: Șșșt, nu mai vorbi prostii. (îi pune degetele pe buze) Ești cea mai grozavă femeie pe care o cunosc. Cum poți vorbi așa? Eu te iubesc, tu nu-nțelegi? Și tu mă iubești. Degeaba te ascunzi, te citesc din ochi. Ce rost are să ne mai certăm? Nici nu știi cât de mult ai tu nevoie de mine.

Suzi: Asta s-o crezi tu, că nu-i așa! Mă descurc foarte bine fără bărbat. Zău! N-am nevoie de protecție de niciun fel. Tu nu-nțelegi că nu poți sta cu mine? Într-o bună zi ai să să te trezești singur, fără familie, fără copii. Ție îți trebuie o fată tânără, vânjoasă, frumosă, să-ți facă plozi.

Patrik: Ba tu nu mă-nțelegi. Fetele necoapte nu mă interesează. Sunt toate niște gâsculițe proaste. Ce sunt eu, omul lor de sacrificiu, să le cresc mari?

Suzi: Degeaba insiști. Noi doi nu suntem făcuți unul pentru altul.

Patrik: Zici tu așa? Da’ alunița asta de pe gât are cu totul altă părere. Și mi se pare că aici, după ureche, mai e una…

Suzi: (chicotind) Ce păcătos mic ești… (îl impinge)

Patrik: De ce mă vezi tu imatur? Vârsta n-are-a face. Ce-aștepți de la mine, să îmbătrânesc spontan? Cu ce-am greșit eu că m-am născut așa târziu? teatral:  Prea aspră mi-e pedeapsa! Uite, dacă vrei, poți să mă prelucrezi după plac. Mă abandonez în mâinile tale. (îi ia palmele și și le pune pe șolduri)

Suzi: Doamne, ce mă fac eu cu tine?

Patrik: Nu mai fi supărată. Faci riduri… aici… și aici (îi sărută fruntea, colțul gurii…) Îți promit că n-am să-ți reproșez niciodată nimic. Lasă-mă să fac eu totul pentru tine.

Suzi: Da da, până-ntr-o zi, când ai să realizezi că e prea târziu.

Patrik: Las´ să fie asta grija mea. Dacă vrei, îți dau în scris. Acum. Aici. Pe loc. Sau mai bine: la starea civilă! Da´ chiar, hai să ne cununăm!

Suzi: Tu ai înnebunit de tot! Nici nu mă gândesc. N-auzi, bre? Du-te la plimbare! Să faci bine să-ți cauți rostul printre cei de-o seamă cu tine! Sunt atât de multe fete tinere, frumoase, deștepte. Ce vrei tu de la o curcă bătrână, ca mine? Zău așa, nu înțeleg cum poți fi așa de prostuț.

Patrik: Ba tu ești prostuță. Nu vezi că sunt al tău cu tot ce am? Ce vrei mai mult? Ori îți trebuie vreun nene copt-mort, pe dinăuntru și pe dinafară? De ce să nu ne căsătorim? Sunt atâtea femei tinere măritate cu bărbați bătrâni. De ce să nu se poată și invers? Voi femeile luptați întruna ca să fiți egale cu bărbații. Dar unde e dreptul nostru la egalitate cu voi? declamă: Vrem egalitatea bărbatului cu femeia! Hai, iubirea mea, nu te mai necăji degeaba! Nu-ți face tu probleme pentru mine. Putem fi amândoi așa de fericiți!

Suzi: Să fi avut eu norocul să te găsesc pe tine când eram toată numai o floare, ehehe…mamă-mamă. Da-n schimb, uite ce pățesc. E dură viața, cu pedepse amare. (se scutură ca trezită dintr-un vis și îl respinge energic) Fă bine și vezi-ți de viața ta. Și nu mă enerva. (râde) Hai, du-te, că am treabă. (îl împinge spre ușă, vădit încurcată de situație, dar cu ochi rugători)

Patrik își ia casca de motocicletă și geaca de piele și se îndreaptă spre ieșire. Lumina se aprinde încet peste tot.

Suzi: (miorlăit) Chiar te duuuci? Da´ unde meeergi?

Patrik: (se preface serios) Păi n-ai zis că nu mă vrei? Poftim, la plimbare mă trimiți, la plimbare mă duc, na! către Doamnele de la masă: Doamnelor, seară plăcută!

Doamnele: (măsurându-l din ochi, curioase): Pa-pa, Pa…triiik.

Mimi:    Pe mai târziu.

Suzi: (pe ton de scuză, sec) Se duce și el să dea o raită cu motocicleta apoi către Mimi: Ai adus zarul? Dă-ncoa´!

Mimi: Evident! (scotocește în poșetă)

Pisi: (excitată) Abia aștept să-nceapă bătaia pe cadouri! Nici nu știți ce curioasă sunt de ce-o să ziceți de cadoul meu!

Suzi: Nu vrem să știm ce-i în pachete, știi bine. Mergi tu să le-aduci?

Țuți: Vin și eu.

Țuți și Mami se-ndreaptă spre antreu. Lumina reflectoarelor se reduce în sufragerie și doar zona de la intrare rămâne în con de lumină. Acolo, lângă măsuța cu cadourile, Țuți și Mami încep o discuție.

 

Mami: Nu-s sigură dac-am ales bine cadoul…

Țuți: Ce mai probleme ai și tu! N-ai ce să greșești. La o adică, e doar un joc. Nu-ți fie teamă.

Mami: Suzi zicea că trebuie să fie ceva care nu-mi mai trebuie. Sau, dacă cumpăr ceva nou, să nu coste mai mult de douăzeci de Euro.

Țuți: Da. Ei și? Care-i problema ta?

Mami: Păi eu am adus ceva care nu-mi trebuie, dar e mai scump. De zece ori mai scump. Sper să nu se simtă careva jignită…

Țuți: Fugi fato, nu-ți face probleme! Bine că nu-i mai ieftin, că scump poate fi, oricât. Noi n-avem limite. Adică n-avem oricum… nici la cadouri. Ce n-aș da eu să pun mâna pe pachetul tău, dacă zici că-i așa valoros. O să vezi tu că norocoasa va zice mersi. Ia zi: care-i?

Mami: Păi n-ai zis că e secret? Nu-ți spun, na!

Țuți: (printre dinți) Binneee!…

Se-apucă amândouă să ducă pachetele în sufragerie. Luminile reflectoarelor le însoțesc. Fiecare se așează la locul ei. Magda se strecoară din bucătărie și se întinde pe sofa, făcându-și de lucru cu smartphone-ul. Pe tot parcursul jocului cu zaruri va tăcea mâlc, dar va arunca priviri adecvate și va face grimase la replicile doamnelor în timp ce ele jacă Julcapp fără s-o bage-n seamă. Cadourile sunt îngrămădite în mijlocul mesei. Începe joaca.

Suzi: Propun să dăm o rundă cu zarul, ca să decidem cine începe. Cine are cele mai multe puncte, e prima.

Mimi: Să-i dăm drumul! Aruncă zarul. Patru la mine. Îl dă mai departe spre stânga, la Țuți.

Țuți: La mine trei. Păi se putea altfel?

Bobo: Doi. Da greu se mai urnește.

Mami: Cinci.

Pisi: Eu tot cinci. Sâc!

Suzi: Ei, asta-i culmea. Acum mai avem și egalitate. Na: Șase! Yes! Haha, să mai ziceți că nu mă știu!

Mimi: De n-ar fi zarul meu, aș zice că l-ai manipulat. Tu-ncepi. Mai aruncă odată.

Suzi: Unu. Na că nu merge urciorul de două ori la apă.

Mimi: Doi. Nici eu nu-s mai brează.

Țuți: Trei. Ca să vezi! Scară urcătoare, ca la carte.

Bobo: Și eu tot trei. Ce naiba?!…

Mami: V-arăt eu vouă, acușica (suflă peste pumnii în care învârte zarul). Na: șase! Ete că se poate!

Suzi: Ce cadou iei?

Mami: Care-i mai mare, nu ți-e clar?! Hai la Mami, frumosule. (trage spre ea un pachet cu fundă mare, frumos împachetat)

Bobo: Mira-m-aș să nu fie vreun caca-maca-n el, așa pompos cum arată…

Mimi:    Mocnește ciuda-n tine. Lasă-i plăcerea, măi Bobo, dacă pe ăsta-l vrea.

Bobo: Da ce, am zis ceva? Să fie sănătoasă! Haha. Hai Pisi, că ești la rând!

Pisi: (aruncă zarul) Unu. Văleu, așa ne apucă Sfântu Așteaptă!

Suzi: (aruncă zarul) Ușurel, c-abia începe. Apropo, ar fi bine să ne fixăm timpul maxim. Să zicem un sfert de oră pentru prima rundă?

Bobo:  Cum adică prima rundă? Păi ce, sunt mai multe?

Suzi: Sigur că da. După ce are fiecare pachetul ei, mai jucăm cinci minute în care, cine-aruncă șase, poate să facă schimb, fără să se le roage pe celelalte participante.

Bobo: Și după alea cinci minute nu se mai poate face schimb?

Suzi: Numai de comun acord. Și încă ceva: cadoul adus nu se păstrează. Nimeni nu pleacă cu ce-a venit.

Mimi: Asta-i la mintea cocoșului. Hai mai bine să-i dăm bice. Cine-i la rând?

Suzi: Cine-ntreabă. Eu am nimerit un patru.

Mimi: Doi! Iar! Parcă-i un făcut.

Țuți: Doamne dă! (aruncă zarul) Șaseeee!

Bobo: Tot altele au noroc.

Mami: Las-o Bobo, c-atâta are și ea.

Bobo: Da ce, am zis ceva? Apoi către Țuți: ce iei?

Țuți: (își pescuiește un cadou minuscul, de forma unui plic) Iaca, eu nu sunt lacomă. Cel mai mic, ca să-ți fac ție pe plac.

Mami: (se-ntinde după zar) Poate e-un plic cu bani, hehe! (râde)

Bobo: (îi dă peste mână lui Mami) Ce faci, tu, mă sari? Tot pe ăștia mici și oropsiți îi ignorați. Io-s la rând. Cinci! Poftim. (îi dă zarul mai departe)

Mami: Mersi, dragă, dar eu am deja. Sau ai uitat? (își mângâie demonstrativ cadoul și împinge zarul spre Pisi)

Pisi: Doi (pune capu-n palmă și ia o gură din pahar, plictisită. Dă zarul spre Suzi)

Suzi: Trei (dă zarul mai departe, spre stânga)

Mimi: Doi. Eu numai doiari nimeresc. Asta-i culmea!

Bobo: Patru. Din lac în puț.

Pisi: Opt! Haha, am vrut să vă trezesc. Se uită veselă la fețele plictisite din jurul mesei. Vede că nu râde nimeni și anunță sec: Unu.

Suzi: (încearcă o fentă peste mână) Șase! Iuhu! Eu vreau pachetul ăla verde. De mult mă tot uit la el. Îmi place verdele!

Mimi: (după ce-i pasează pachetul) Vedem noi mai încolo dacă rămâi cu verdele. Poate nu știai, dar și mie îmi place verdele. (suflă peste pumnii cu zarul) „Codubi brașchină, cap de șarpe, pă gând, pă noroc!” Formula asta o știu de la o țigancă, de când eram mică. De mult căutam momentul s-o folosesc. Uite c-a funcționat! Șase! către Suzi: Dă verdele-ncoace!

Suzi: Nu! (se cramponează, ținându-se strâns de cadou)

 

Mami: Hai, mă fetelor, nu vă prostiți așa. Parcă văd că nu-i decât o nimica toată în el.

Suzi: Ba da, e ceva bun. Uite, când îl scutur gâlgâie. Sigur e-un lichid prețios. Poate vreun lichior de soi, sau vreun pafum franțuzesc. Mai știi?

Mimi: Dă-ncoace, las că aflăm noi în curând, nu te teme. (i-l smulge din mână)

Suzi: Bine, ți-l las, dar numai pentru că sunt o Doamnă. O să se facă dreptatea la sfârșit.

Bobo:  Cine-i la rând?

Pisi: Cine întreabă. Dă-i bătaie, că ne prinde răsăritul.

Bobo: Patru. Eterna poveste.

Pisi: Cinci.

Suzi: Doi. Nu pot să cred că am avut cadoul și-acum nu îl mai am!

Bobo: Șase. Gata, am scăpat. Dă-mi te rog placa aia galbenă.

Pisi: Poftim. Trei.

Suzi: Patru.

Pisi: Cinci.

Suzi: Doi.

Pisi: Trei.

Suzi: Șase! Înapoi cu pachetul verde (către Mimi). Știam eu că nu rămâne la tine.

Mimi: (i-l dă, cu-o mutră acră) Cine râde la urmă, râde mai bine. Vedem noi! Na, înc-un patru.

Pisi: Doi (cască)

Mimi: Unu. Am rămas noi două. Ce lălăială.

Pisi: Lasă dragă, că noi avem noroc în dragoste. Nu ca altele… (se uită la Țuți, care-i scoate limba)

Mimi: Șase! Gata. Eu îl iau pe ăsta gugulos și mare. Pisi, ție-ți rămâne ultimul. Ia de-aici. (îi întinde pachetul rămas). Ce-o să ne distrăm dacă se nimerește cadoul cel mai frumos la tine. Putem începe să despachetăm?

Suzi: Păi n-am zis că mai jucăm cinci minute pentru cine vrea să schimbe?

Mimi: Bine-bine, da’ nimeni nu vrea să schimbe. Sau mă-nșel? Tu ar trebui să fii cea mai mulțumită, că ai rămas cu verdele tău iubit. Întreb pentru ultima oară: mai are cineva chef de joacă?

Priviri de la una la alta, ridicat din umeri, indiferență.

Suzi: (prinde momentul) Buuun. Dacă-i așa, începem desfăcutul. Abia aștept să văd ce-i în pachetul meu. Cel verde!

Mimi:    Mai lasă-mă dragă cu verdele tău, că m-ai dat gata!

Se apucă toate să desfacă ambalajele.

Suzi: Eu sunt prima! Ce v-am zis?! Parfum franțuzesc, veritabil. De la Guerlain. Parfum-parfum, nu apă de toaletă! Nou, întreg. Grozav!

Mimi: Măi, fetelor, chiar vă-ntreceți cu gluma. Ăsta costă peste o sută de Euro.  Care-i generoasa?

Mami: (timidă) Ați zis că dacă nu ne trebuie… Pe mine mă doare capul de la el. L-am primit cadou, dar eu am parfumul meu, cu care mă dau de când mă știu.

Suzi: (împăciuitoare) Stai liniștită Mami, nu trebuie tu să te scuzi. Îți mulțumesc mult de tot. Hai să te țuc. Mulțam! Pe mine sigur nu mă doare capul de la el. L-am încercat la Duty Free în aeroport anul trecut, când a ieșit pe piață. Îl știu. Hai la mama, mmm… (afectată, sărută flaconul și se dă cu parfum după ureche)

Mimi: Mami, zici că tu n-ai decât un singur parfum? Păi chiar așa săracă ești? Cum se poate asta, Doamne iartă-mă? Mie îmi trebuie pe puțin două-trei, să am de unde-alege, după sezon și toane. În plus, vara nu-i ca iarna. Nu degeaba se lansează colecții noi în fiecare an. Voi nu vă dați cu mai multe, fetelor?

Țuți: Eu nu mă dau deloc. Unu pentru că am astm bronșic, și doi pentru că – revin la tema noastră – toate sunt pline de chimicale.

Pisi: Du-te tu, nu mai spune! Ba eu sunt nebună după parfumuri. Când intru într-o drogherie, musai să le-ncerc pe toate, dacă pot! E un pic cam cum e cu bărbații, nu mă pot hotărî pentru unul singur, decât după ce probez mai mulți… Hmm, vorbesc înainte de căsătorie… dar și după… Ce, parcă poți să te rezumi la unul singur?

Mami: Ba bine că nu. Eu sunt cu Tavi de când mergeam la liceu. Nu mi-a trebuit altul niciodată. La ce bun? Nu sunt toți la fel?

Suzi: Păi de-unde știi dacă n-ai încercat?

Bobo: Oare care-o fi media de iubiți la o femeie? M-ar interesa… hmm, zic și eu așa, din punct de vedere statistic. Vreo treizeci, să fie?

Țuți: (vădit incomodată) Nu știu de unde ai scos tu cifra asta. Drept să spun, nu-mi place cum deviază discuția. Nu vă știam așa vulgare. Din câte văd eu, ăștia care vin la mine la cabinet să le-ndrept oasele sunt toți la fel. Din punctul meu de vedere, toți o apă și-un pământ.

Bobo: Măi, Țuți, tu vorbești așa pentru că ești necăjită pe „fostul” tău. Acuma sufli-n iaurt. Eu nu la anatomie mă refeream. Nu-mi vine să cred că în vremurile noastre mai sunt femei așa de caste, care nici măcar n-au curiozitatea să verifice dacă e doar un clișeu vorba asta cu „toți la fel”.

Mami: Ce insinuezi? Că sunt o gâsculiță naivă?

Bobo: Ba din contră. Ești de admirat. M-ai înțeles greșit, Doamne iartă-mă! Chiar mi se pare fenomenal că fiecare e liberă să-și aleagă pe cine vrea, de câte ori dorește. Ba chiar m-ar interesa dacă există vreun studiu științific pe tema asta. Oare nu cumva există o corelație între persoanele strict monogame și cele care folosesc un singur parfum, toată viața?

Țuți: Bobo hai c-o iei rău pe ulei. Dar dacă bărbatul e cel care vrea ca nevasta să-i miroase mereu după același parfum? Poate vrea s-o recunoască și cu ochii închiși. E treaba lui.

Bobo: Și-a ei.

Țuți: Și a ei. O fi parfumul lui preferat. Sau al ei. Ce-i rău în asta?

Bobo: Da ce, am zis eu că e rău? Am zis doar că mă intrigă, atâta tot.

Pisi: Eu vorbesc numai pentru mine: părerea mea este că trebuie căutat și încercat totuși pe mai multe variante, ca să te asiguri cât de cât că faci o alegere bună. Se aplică la tot și la toate. Empiric. Deși… până la urmă, o garanție nu-i nici asta…

Mami: Hai să revenim la ale noastre. Suzi dragă, tare mult mă bucur că-ți place parfumul de la mine. Bine că nu ești și tu fixată pe-o singură marcă. Pachetul ăsta-mi dă de furcă. Nu știu cine l-a făcut, dar e făcut parcă numai din cutii băgate una-n alta. M-ajută cineva?

Pisi: Hai că te-ajut eu. Am vrut să fac un gag. E de la mine. La urmă poți folosi și cutiile pentru diverse lucruri. Nu vezi ce drăguțe sunt?

Mami: Da, ai dreptate. Dar depinde și ce ai pus în ultima. Nu zic, gluma ți-a reușit de minune. Mă fierbi cam mult până-i dau de capăt!

Pisi: Nu mai e mult. Abia aștept să-ți văd reacția. (îi întinde ultima cutie)

Mami: (deschizând cutia, găsește un pachețel pufos, pe care-l ia în mână și-l apasă. La apăsare, pernița scoate hohote de râs. Mami tresare speriată și-l scapă din mână) Ptiu, ce-i drăcovenia asta?!

Pisi: Nu că-i haios? De la articole de petrecere. Vezi că mai e ceva în cutie.

Mami: Ai dreptate, o legitimație. Măi să fie, păi ăsta-i un abonament la sală. Ai înnebunit?! Ăsta costă o sută cinzeci de Euroi!

Pisi: (o maimuțărește) „O-tsută-tsinzeci-de-euroi. Și ce dacă? Îmi pare rău și mie, dar ce să fac dac-am făcut entorsă? De Crăciun l-am primit, de Revelion m-am scrântit. Ămmm… adică glezna. Deci, mâine se împlinește săptămâna de când am călcat… ămmm… strâmb. Asta e, nu mă mai duc să trag de fiare. Atâta pagubă. Nu ziceai tu că vrei să slăbești?

Mami: La fix! Mă pun în formă. Nu mai am nicio scuză. Mersi iubi, m-ai nimerit! Hai să te țuc.

Bobocel: Nu vreau să-ți stric plăcerea, dar eu merg de două ori pe săptămână la bazin și tot n-am slăbit. Niciun gram! Cu sportul nu slăbești, doar te-ntețești. Tot păcătoasa de mâncare e de vină.

Țuți: Las-o, măi fată, ce ne strici surpriza! Dacă ea vrea să facă sport, dă-i voie. Tu nu te băga.

Bobocel: Da’ ce, am zis ceva? Să facă ce vrea. Ia zi, Țuți, ce-i în plicul ăla? N-o fi chenzina sau lichidarea?

Țuți: (desfăcând plicul) Ce-o fi o fi! Eu mă bucur oricum. Poa´să fie și-o mâță-n sac.

Bobocel: Sau un loz în plic.

Suzi: Iote că l-a ghicit! Chiar loz e, de la mine. (mândră)

Țuți: Ai dat tu douăzeci de Euro pe lozul din ianuarie, ăla de vine după marea tragere de Crăciun?!

Suzi: Am dat. Ce te miri? Știi bine că nu-mi place să-mi bat capul cu alesul de cadouri. N-am avut altă idee și am vrut să rezolv Julklappu´ rapid. Unde mai pui că tragerea e fix azi. Adică, dacă nu mă-nșel, a fost chiar adineaori. Ia vezi Magda (se întoarce spre sofa) verifici tu în internet?

Magda: Eram deja pe căutare. (se-apucă să tasteze pe ecran)

Țuți: (entuziasmată) Poate sunt milionară deja, uau!

Mimi: (desfăcând pachetul ei) Desfac și eu. Ce să fie?

Țuți: Ia vezi! Nu ne mai fiebe atâta cu globul ăla al tău.

Mimi:   Să fiu a naibii, dacă asta nu-i o cască de motocicletă! E chiar mișto, roz, în stil retro. Vai ce-mi place!

Bobo: Că tot suntem toate neveste de motociliști. Ce-i mai trebuia chelului: tichie de mărgăritar!

Țuți: Și ce dacă avem deja? Trendul merge spre mai multe căști deodată. Eu chiar nu mai vreau să am de-a face cu casca și, de fapt, cu tot scuterul rămas de la bărbatu-meu. De câte ori îl văd, m-apucă pandaliile. Dacă vrea cineva dintre voi să-l ia în folosință, cu dragă inimă. Renunț pe gratis! Numai asigurarea și impozitul să le țineți la zi. Am pus în cască și cheia și certificatul de înmatriculare. Mimi, dacă vrei poți veni mâine, să iei Vespa din garaj.

Mimi:    Sună bine, dar eu mă plimb cel mult cu bărbatu-meu cu motocicleta. Singură nu-mi place. Are cineva dintre voi nevoie? (ține casca ridicată) Licitați?

Magda îți drege vocea de pe sofa. Se uită la maică-sa cu ochi rugători. Suzi o vede cu coada ochiului.

Suzi: (aparent indiferentă) Auzi tu, Mimi, te mai interesează cadoul meu, ăsta verde?

Mimi:    Depinde. Vrei să faci schimb?

Suzi: Mă gândeam doar la fiică-mea, că e acum în ultimul an la colegiu și are prieteni care vin cu scuterul la școală. Carnet ar avea și ea…

Mimi: …dar bani de scuter nu, așa-i Măgduța? Se întoarce spre ea Magda, care-nghite în sec, cu ochii-n pământ. Către Suzi: Dă-ncoa parfumul ăla, până nu mă răzgândesc.

Magda: Mulțumesc, tanti Mimi! (îi sare de gât) Mulțumesc și ție, tanti Țuți. (o îmbrățișează și o sărută sonor pe obraz) Mersi Mami! Înșfacă de pe masă casca roz, și-o pune pe cap și-ncepe să danseze, fericită.

Mimi: (cu lacrimi în ochi, se-apleacă peste Țuți și-o strânge în brațe) Măi, Țuți, dă-l naibii de nenorocit. Nu te mai gândi la el. Ești așa o fată faină. Nu merită să pui la suflet.

Bobo: Voi vă dați în scutere și eu sunt deja pe pagina cu loteria. Ce credeți că scrie aici: Felicitări, numărul Dumneavoastră a fost premiat!

Țuți: (plângăcioasă) Nu zău! Chiar am câștigat? Cât?! Măcar atâta, dacă tot n-am noroc în dragoste…

Bobo:  Stai să văd. Rambursare, douăzeci de Euro.

Pisi: Foooac!… Da’ cam puțin…

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: Julklapp (tragicomedie în două acte)”

Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)

       Scriitorul a fost și va fi mereu un producător de bunuri spirituale, un producător de lucruri frumoase ce servesc în dezvoltarea omenirii. Scriitorul este persoana care îmbogățește în mod creator cultura propriei societăți, cultura propriei individualități, astfel fiind mereu în căutare de sine, fiind mereu în promovarea acelor idei și valori care să completeze evolutiv arta scrisului. Deci, în numele scriitorului se prezintă omul, – ființa umană ce își extinde mereu capacitățile pentru a valorifica cât mai eficient categoria fundamentală a esteticii, component ce însumează în sine armonia sentimentelor față de lumea înconjurătoare și tot ceea ce numim viața umană. Prin corelația acestor însușiri se regăsește intelectul uman – fenomen natural ce stimulează şi declanşează în permanenţă acţiuni ce pun în mişcare procesele de existenţă umană, procesele ce dictează şi mânuiesc viaţa pe pământ, procese ce stăpânesc cuprinsul şi cuceresc necuprinsul naturii în a crea, dezvolta şi perfecţiona continuu omul. Așa fiind, omul este întruna în căutare de tot ceea ce este sublim în viața pământească, cu certitudine, de tot ceea ce este sublim pentru el însuși, dar și pentru semenul său și propria societate. Din ierarhia acestor definiții și valori, ce includ în sine aspectele estetice și intelectuale ale omului, face parte și scriitorul Alensis De Nobilis (poet, prozator, nuvelist, editor, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe din SUA, membru al mai multor uniuni de creație), adevăratul nume al domniei sale fiind Cornel Bălescu, personalitate distinsă a neamului românesc.

        Licenţiat al Universităţii Spiru Haret din București, Facultatea de  Filozofie-Jurnalism, dar și studii de masterat în domenul Mass-Media și Comunicare, Alensis De Nobilis a reuşit să se afirme cu mult succes şi în domeniul literaturii, în timp punând în lumină un şir de lucrări valoroase pentru literatura naţională română. Debutând în 2009 cu volumul de versuri „Axis Mundi, (Editura Anamarol), ulterior Domnia sa publică şi alte cărţi de poezie, proză: „Agonia fiinţei” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Referendum” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Perfuzii cu lacrimi” (poezie, Editura Absolut, 2012); „Beţiile cosmice” (poezie, Editura Absolut, 2016); „Acolo” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Alb” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Înfloririle apelor” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Amintiri din memoria luminii” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Simfoniile lumii – Ceremoniile formelor” (Editura Absolut, 2018); „Alfa” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Omul poliflor” (poezie, Editura Absolut, 2019); „Respiraţii în dar” (proză, Editura Absolut, 2019); „Turnuri de înălţimi” (poezie, Editura Absolut, 2019), cât și altele. Prin descrierile sale, Alensis De Nobilis pune în valoare propriile calităţi scriitoriceşti, dar, în acelaşi timp, descoperă și redescoperă continuu universul său literar. Autorului îi reuşeşte destul de bine să propună cititorului viziuni literare pline de sens ce desemnează sistemul de însuşiri esenţiale despre lume, univers, existență; corespunzător, punând în evidență spiritul inventiv al imaginaţiei care este suprapus cu spiritul propriului intelect. Referindu-ne la genul poetic al scriitorului, acesta sensibilizează prin succesuinea metaforelor din abundenţă, prin accentul corelativ dintre existenţa omului în acest univers și universul în propria sa viziune; versul liric fiind redat printr-o formă frumoasă a gândirii prin intermediul căreia acționează și viaţa interioară a scriitorului; – totul transmis prin formula mijloacelor artistice ce favorizează în mod pozitiv activitatea creatoare. Prin expunerea sinceră a sentimentelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare, cu viziuni filozofice, creația literară a Domniei sale te predispune la confesiuni, în subordine fiind constant mesajul artistic redat prin imagini expresive, printr-un limbaj centrat pe versul alb și versul clasic ce are la bază rima şi ritmul.

        Revenind la volumul de proză „Respirații în dar”, publicat la Editura Absolut din București, 2019, pagini 87, autor Alensis De Nobilis, vom prezenta un cuprins literar ce reprezintă preocupările, suferințele, incertitudinile, întristările și bucuriile omului în dimensiunea naturii, – o sinteză bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus; o manifestare între fenomene ce reprezintă viața pământească în raport cu cea astrală, viața spirituală cu cea materială, relația dintre bine și rău, dintre păcat și antipăcat, dintre frumos și urât. Într-un cuvânt, totul este o concepție filozofică despre lume și univers, despre lume în formula vieții. Descrieri interesante fundamentate pe sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale existenței umane. Compunerile literare ale autorului deseori sunt interpretate în dependență de stările sufletești, astfel cele relatate se prezintă sub o formă concret definită, cu percepții imaginare ale unor lucruri reale vieții umane. O sintagmă care vorbește despre acest lucru se prezintă astfel: „Vasal sentimentului dăruit ție, încălzit de recunoștința iubirii, plutesc pe drumurile largi ale lumii. Nu mai este mult și misiunea mea pe Pământ se încheie. Plecarea în lumile astrale, unde atât de multă treabă e de făcut… atât de mult întuneric de măturat din preajma stelelor, atâta ordine de făcut printre nebuloase, prafuri cosmice și miliardele de forme ce înfășoară împrejururile cu eșarfe de culori minunate” (v. Sărbătoare cu crini, pagina 29). Ca urmare a acestor reflecții, autorul emigrează prin spații astrale unde se regăsește mereu pe sine însuși, concomitent interpretând lucruri care se suprapun cu meditația cosmologică, evident prin dimensiunea filozofică, condamnănd firescul și nefirescul: „Periodic urcă și coboară mir în frunți și lacrimi în cristelniți; când icoane albe-ncep să doară, îngerii se leagănă-n cădelniți, chiar în golul din statui, momiți, liniștea-i mai dulce și-nfioară, c-ați putea puțin să asurziți, are forma șarpelui-vioară. Strămutări de vieți și de grijanii limpezesc, în karme-ntunecate, frumuseți ascunse-n har de danii, luminând furiș pe înserate” (v. Continue reading „Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)”

Adda NEAG: O lume a tuturor (1)

CAPITOLUL I

Bună, ne aflăm în anul 2390, toamna. Mă numesc Diana și trebuie să ajung rapid în casă!
– Bună mamă, am ajung în casă, spun asta gâfâind.

– Bună Dia, cum a fost în livadă?

– Destul de bine, azi nu am fost observată…e tot mai greu să mă urc în mărul din livadă de când am crescut.

Când tata trăia puteam face orice doream, dar acum deja suntem în al zecilea an de când a murit, dar  acum e în cer  și zâmbește spre noi. Mama nu mă urăște, dar eu trăiesc greu cu această vină. Ziua mea se continuă cu obișnuința monotonă. Stau cu mama și citim sau vorbim ore întregi, până la cină.

E sâmbătă dimineața, mă trezesc și cobor la masă. Acolo este deja mama cu ceaiul ei obișnuit în ceașcă. Stă și citește o carte. Mă privește lung cum cobor pe scările argintii, parcă îl revede pe tata zilnic. Mereu mi s-a zis că sunt leită el. Azi mama are un zâmbet schimbat, sunt puțin surprinsă, dar știu de ce. Azi e ziua mea, fac oficial 18 de ani. A zis să fie făcut micul meu dejun preferat… Deja simt mirosul clătitelor cu gem. Parcă și scorțisoara are un miros mai plăcut, un miros de iubire.

– La mulți ani, draga mea Diana, ziua de azi e despre tine…

Parcă simt o dezamăgire în vocea ei iar privirea iubitoare se schimbă într-o privire de frică. Mă uit spre ea, cât de mult a crescut și ce frumoasă s-a făcut. Sunt uimită de zâmbetul ei familiar și de ochii de culoarea mierii. Fața ei este conturată de un stol de pistrui parcă pictați de Dumnezeu.

–  Mulțumesc frumos, mami, te iubesc, și o îmbrățișez!

– Ce faci de ziua ta?

– Mamă, mă uit la ea surprinsă, stau cu tine, evident. Pe obrajii ei se prelinge un șiroi de lacrimi… Ochii i se fac roșii și bufnește în plâns. Sunt confuză! Simt că nu plânge de bucurie și simt o durere teribilă din partea ei. Parcă privirea ei mă face mică, parcă dispar în fața ei, sunt doar un fir de praf, dar de ce?

–  Mami, ce s-a întâmplat?

–  Nimic, Diana, și îmi pune mâna pe părul meu roșcat. Ce repede au trecut anii, ești foarte frumoasă și te-ai maturizat repede. Sunt mândră de tine. Haide să citim împreună cartea aceasta, era preferata tatălui tău.

Îi șterg lacrimile mamei și o iau de mână să mergem in living. Am început să citim din carte, a trecut atât de mult timp… parcă îmi e dor de el. Viața mea e perfectă, adică niciodată nu a trebuit să ies de pe proprietatea noastră, deoarece stăteam în mijlocul orașului și puteam vedea totul. Nu am interacționat cu nimeni, înafară de angajații casei.

Ziua trece foarte repede, cu râsete… Sunt alături de mama mea și asta contează cel mai mult. Ea înseamnă totul pentru mine, e raza mea de soare, e universul meu.

– Diana, mă privește cu ochii ei albaștrii și triști, iar simt energia aceea, parcă dispar din fața ei, trebuie să vorbim, o spune pe un ton autoritar.

– Sunt aici mamă, ce este? Mă uit confuză la ea, ce s- a întâmplat?

–  Diana, trebuie să îmi promiți că orice se va întâmpla, o să mă iubești și că nu o să fii supărată!

Îmi aruncă o privire. M- am speriat pentru o clipă neștiind ce vrea să însemne asta? Mama vorbește cu mine!

– Îmi pare rău, eu nu sunt… cu o durere de suflet îi spun crudul adevăr… mama ta… sunt doar o servitoare a ei. Am spus- o, însfârșit sunt liberă de acest secret!

– Cum adică? Simt cum mi se ridică niște țepi de gheață pe șirea spinării, sunt fără cuvinte.Te pot lua în brațe, te simt, te aud, te iubesc, tu ești aici, tu ești mama mea! Mă minți, te rog ce naiba se petrece aici? E vreo glumă bolnavă?

Continue reading „Adda NEAG: O lume a tuturor (1)”

Stelian PLATON: Poeme de septembrie

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ                  

 

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

 

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

 

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

 

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

 

 

CATREN                                       

 

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI                      

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru  mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

 

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII                            

 

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

 

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

 

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

 

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

 

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

 

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

 

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

 

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

 

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

 

 

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ                                           

(editor, poet și prozator)

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

 

 

NEPUTINȚELE

 

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

 

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar  pentrunoi nu mai e vreo  socoteală.

 

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

 

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

 

 

NOI AM PLECAT                                          

 

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Continue reading „Stelian PLATON: Poeme de septembrie”

Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE

PETRARCA CXXXIV

 

Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.

Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.

Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.

Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.

 

SONETUL 134


Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,

mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;

și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:

și n-am nimic și-a mea e lumea mare.

 

Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,

mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;

și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,

deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.

 

Văd fără ochi și fără limbă strig,

aș vrea  să mor, dar țip după-îndurare;

când mă detest, când vă  admir perfid.

 

Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,

urăsc trăind, cu frică de uitare:

și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.

 

 

PETRARCA CCCLX

 

Tutta la mia fiorita et verde etade

passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.

Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.

Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.

Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.

 

 

SONETUL 360

 

Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,

s-a risipit aiurea,  când am simțit că locul

ce îmi ardea ființa  își domolește focul,

în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.

 

Dușmanul meu femeie  deja  știa atunci

să cate-n suferință și-n vorbe  înțelesuri

cu care să transforme durerile-n eresuri

ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.

 

Aproape era vremea când rugul pasiunii

și-o liniști ardoarea, credeam, și vom  vorbi 

ca două migratoare pe marginea genunii.

 

Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi 

cu-atâta bucurie stinse lumina lumii

 

 

PETRARCA CCCLXV

 

I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.

Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:

sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.

A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.

 

SONETUL 365

 

Mă  plâng și azi de vremile trecute,

în care m-am pierdut în doruri vane,

aripi aveam, dar zboruri diafane

nu am făcut și șansele-s  pierdute.

 

Tu, care-mi  vezi  păcatele nedemne,

și ești Stăpân pe zori nemuritoare,

numai un dram, că-s tare la strâmtoare,

dă-mi din lucirea  grației eterne:

  Continue reading „Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (2) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE”

Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara

MAI MULT ÎN NENOROC

 

Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc

Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,

Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc

Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.

 

E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată

De  daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,

Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată

De large guri flămânde, neprieteni, inamici.

 

Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă

Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,

Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă

Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.

 

Am frământat istorii, să ţinem bine minte

Că suntem străvechime din daci nemuritori,

Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte

Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.

*

În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria

Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,

Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia

Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.

ZEII LUMII NOI

 

Noi eram aici când lumea era vis de început,

Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,

Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,

S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.

 

***

Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,

Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,

Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare

Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.

 

În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,

Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,

Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte

Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.

 

Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute

Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,

Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,

Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.

 

Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,

Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,

Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi

Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.

 

Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,

Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,

Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată

Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.

 

****

Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,

Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,

Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,

Până cănd  aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.

 

 

ŢARA DE SUB ŢARĂ

 

Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,

Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,

Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi

De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.

 

Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,

’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,

Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,

Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.

 

Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,

Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,

Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,

Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.

 

Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine

Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,

Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători

Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.

.

Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,

Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,

Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,

În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.

 

Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,

Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,

Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,

Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.

 

 

ODĂ PLUGULUI

 

Din străvechimea noastră, din cela început

Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,

Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,

Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.

 

De veacuri truditorul cu mâna pe corman

În brazde lungi întors-a hotarul an de an,

Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă

Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.

 

Din timpuri învechite spre cele viitoare

Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,

Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,

Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.

 

***

Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate

Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,

De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,

Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.

 

 

COMORI DIN PODUL CASEI

 

Mă  urc în podul casei, ca hoţul pe furiş

Să căt copilăria sub streaşină lăsată,

Aici am pus-odată în tainic ascunziş,

S-o am în vreme lungă, minune preacurată.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Poezii pentru sâmbătă seara”