PETRARCA CXXXIV
Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.
Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.
Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.
Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.
SONETUL 134
Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,
mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;
și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:
și n-am nimic și-a mea e lumea mare.
Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,
mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;
și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,
deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.
Văd fără ochi și fără limbă strig,
aș vrea să mor, dar țip după-îndurare;
când mă detest, când vă admir perfid.
Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,
urăsc trăind, cu frică de uitare:
și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.
PETRARCA CCCLX
Tutta la mia fiorita et verde etade
passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.
Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.
Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.
Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.
SONETUL 360
Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,
s-a risipit aiurea, când am simțit că locul
ce îmi ardea ființa își domolește focul,
în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.
Dușmanul meu femeie deja știa atunci
să cate-n suferință și-n vorbe înțelesuri
cu care să transforme durerile-n eresuri
ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.
Aproape era vremea când rugul pasiunii
și-o liniști ardoarea, credeam, și vom vorbi
ca două migratoare pe marginea genunii.
Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi
cu-atâta bucurie stinse lumina lumii
PETRARCA CCCLXV
I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.
Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:
sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.
A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.
SONETUL 365
Mă plâng și azi de vremile trecute,
în care m-am pierdut în doruri vane,
aripi aveam, dar zboruri diafane
nu am făcut și șansele-s pierdute.
Tu, care-mi vezi păcatele nedemne,
și ești Stăpân pe zori nemuritoare,
numai un dram, că-s tare la strâmtoare,
dă-mi din lucirea grației eterne:
