MAI MULT ÎN NENOROC
Am fost trecuţi adesea prin sabie şi foc
Şi-am fost trădaţi, ca Domnul, mereu de-a noastre Iude,
Puţin ne fost-a bine, mai mult în nenoroc
Ne-am dus scurtimea vieţii, aicea şi ori unde.
E prea frumoasă ţara, prea plină şi bogată
De daruri ce Măritul le-a pus s-avem aici,
Păcat că dinspre-afară mereu e-nconjurată
De large guri flămânde, neprieteni, inamici.
Ne tot unim de-o vreme, iar alţii ne destramă
Pe vorbe mincinoase, pe-argintul vânzător,
Aşa c-a-noastră viaţă mereu am pus-o vamă
Norocului ce-ntr-una, a fost de partea lor.
Am frământat istorii, să ţinem bine minte
Că suntem străvechime din daci nemuritori,
Că ne luăm, fiţi siguri, tot ce-am pierdut ’nainte
Chiar de va trece-o vreme, că suntem răbdători.
*
În Domnul ni-i nădejdea, în glie ni-i tăria
Că-n ea ne ţin în spate cohorte de strămoşi,
Cât ele-n noi le-om duce, să ştiţi că veşnicia
Şi-o face-aici cuibarul, şi fi-vom norocoşi.
ZEII LUMII NOI
Noi eram aici când lumea era vis de început,
Când prin alte părţi viaţa încolţea între strânsori,
Când din palma veşniciei, unde toţi am încăput,
S-au desprins cuibare-n care, gângureau mici puişori.
***
Păstorindu-şi turme grase pe-a Carpaţilor spinare,
Bacii noştri din vechime şi-au întins mereu moşia,
Tot lărgind şi tot lungindu-şi în spre dunga cea de zare
Neamul şi împărăţia, să le-ncapă dăinuirea.
În desaga înflorată pus-au faguri de cuvinte,
Le-ndulcească lunga cale pân’ la marginea de lume,
Datini încă şi-obiceiuri învăţate din-nainte
Şi-a măreţului Zamolxes, legi ştiute şi cutume.
Apoi timpuri după timpuri, pe cărări de ei ştiute
Au cătat tot mai departe iarbă crudă şi-ndesată,
Şi-au iernat în cele locuri ani şi veacuri ne-ntrerupte,
Tot topinduse-n nădejdea, c-or veni ’napoi, vreodată.
Răbdători cu a lor soartă, buni la suflet şi cuminţi,
Au rămas acol’ departe stâlpi de ţară împlântaţi,
Şi-apoi veacuri trecătoare s-au ţinut în gând uniţi
Cu-a lor buni ce-şi dorm vecia, în cuibare din Carpaţi.
Azi de-i cauţi, sunt uitare în cea lume deşirată,
Doar în port şi-n vechi cuvinte îi simţim că-s neam cu noi,
Martori vii la începuturi, fraţi am fost cu ei odată
Într-o vreme când pe-aicea, eram zeii lumii noi.
****
Dus-am tainiţă în suflet, că ne ştim nemuritori,
Aşezaţi de mult aicea ca Adamii în lumesc,
Ca să toarcem firul vremii, tot trecând în următorii,
Până cănd aicea fi-va, raiul lumii, pământesc.
ŢARA DE SUB ŢARĂ
Dorm somn de veci în huma ţării strămoşii care nu-i mai ştim,
Ţinându-ne pe noi pe umeri, să împlinim al lor destin,
Să ducem viaţa mai departe, aicea unde fost-am puşi
De Domnul, în vecia clipei, de taţii noştri, care-s duşi.
Acolo-s toţi, nici unul lipsă din câţi trăit-au pe pământ,
’Napoi întorşi, de la bunicul şi pân’ la cel de început,
Ei sunt cei vechi, noi cei din urmă, abia acum pe-aici veniţi,
Prea mici în fapte, ei icoane-n altarul ţării plin de sfinţi.
Puteri ne daţi din a vost’ suflet când plugul cerul vost’ îl ară,
Că-n cele large dedesubturi voi sunteţi ţara de sub ţară,
Aicea sus stăm o clipită, la voi vecii neterminate,
Aici aflăm ce voi făcut-aţi, acol’ sunteţi a voastre fapte.
Ne ţine Domnul pe aicea să vadă cât vom face bine
Cât punem, spre a Sa mărire, cât ne jertfim şi pentru cine,
Cât hulpavi suntem şi cât lacomi, cât laşi şi cât de trădători
Suntem cu ţara ce ne ţine şi ne mai iartă uneori.
.
Putem schimba a noastre fapte, ne fie veşnic ’nălţătoare,
Să lase dâră de lumină prin lumea asta trecătoare,
Că toate cele ce aicea, de-alungul vieţii câştigăm,
În lumea umbrelor nu ducem, vecii acol’ să înfruntăm.
Fiţi dară buni şi drepţi şi oameni, cât astă lume veţi străbate,
Spălaţi-vă în bune fapte de ştiţi c-aveţi în voi păcate,
Că jos de mergeţi îmi rămâneţi vecia toată s-o slujiţi,
Ca păcătoşii cei netrebnici, ori miruiţi, ca nişte sfinţi.
ODĂ PLUGULUI
Din străvechimea noastră, din cela început
Legatu-ne-ai viaţa cu însfinţitul lut,
Şi-n timp ţinut-ai neamul să-l saturi cu bucate,
Când tot scurmându-ţi urma ne-ai dus pe toţi în spate.
De veacuri truditorul cu mâna pe corman
În brazde lungi întors-a hotarul an de an,
Şi-apoi sămânţa pusă, udată cu speranţă
Cum Domnul nostru vrut-a, ne-a tot lungit cea viaţă.
Din timpuri învechite spre cele viitoare
Tu plugule în lume ne-ai scos pe fiecare,
Aşa că dacă astăzi noi încă vieţuim,
Cu-adâncă plecăciune, în veci îţi mulţumim.
***
Doar plugul, boii, omul şi Domnul peste toate
Ne-au veşnicit pe-aicea să mergem mai departe,
De-aceea tu şi brazda veţi fi mereu minune,
Iar versul meu, cât poate, în slavă vă va pune.
COMORI DIN PODUL CASEI
Mă urc în podul casei, ca hoţul pe furiş
Să căt copilăria sub streaşină lăsată,
Aici am pus-odată în tainic ascunziş,
S-o am în vreme lungă, minune preacurată.
Sub pânză de paianjen, de vremi în colţuri roasă,
Îmi doarme în uitare o lume ce-i apusă,
Clipită veşnicită din viaţa cea întoarsă,
Pruncie dezmierdată, în puf de vise pusă
*
Întorc cheiţa-n broască şi lada fermecată
Îmi dă napoi comoara ce-n drept mi se cuvine,
Să-mi bucure simţirea, s-o facă-nfiorată
Că am găsit acolo, fărâma mea din mine.
Mărgeaua colorată, briceagul ruginit,
Bănuţii puşi de-oparte, câştig la colindat,
Medalia lui moşu, căluţul meu iubit,
Sunt lăcrimate clipe, rămase-n neuitat.
Atinge-le-oi cu mâna, cum mângâi o icoană
Şi m-oi ruga la Domnul întoarcă-mi timp trecut,
Să-mi ia din astă viaţă, la schimb, cât vrea ca vamă,
Dar lasă-mi doar o ziuă, acolo să mă mut.
Să merg desculţ prin ploaie, să caut cuib de ciori,
Să lenevesc în soare pe margini de Târnavă,
Să-mi umplu pălăria cu fragi dulcii şi moi,
Să fur culoarea toamnei din codrii de aramă.
La stâna cea bătrână să căt ciuperci prin iarbă,
Cireşe la vecina să-i fur, măcar de-un sân,
Să sperii pui de grauri, prin colilii şi nalbă,
Îar noaptea bolta-ntreagă s-o număr stând în fân.
***
Dar taote-mi sunt făcute să-mi stea în legea firii,
Iar ce-i trecut odată ‚’napoi nicicând nu vine,
Degeaba-ncerc acuma la porţile măriri,
Trecut, trecut rămâne, cu tot ce-i rău şi bine.
ICOANA MAICII CARE PLÂNGE
Pe chipul Născătoarei se cerne-n tremurat
O boabă de lumină din candela de taină,
Punându-i stropi de umbe pe mâneca la haină,
Iar pe obrazu-n plânset, culori de înserat,
Durerea celui suflet în toate să se vadă,
S-o simtă privitorul, ş-apoi să se-nfioare,
Cea inimă e una cu jalea care doare
Şi întristează Maica, sub crucea care rabdă.
Din ochii în durere o rouă-nlăcrimată
Divină urmă lasă pe pânza ce se strânge,
Minune nelumească-i icoana care plânge,
Altarul însfinţindu-l, cu inima-i curată.
***
O lacrimă de mamă e ultima durere
Din chinuitul suflet, când moartă-i cea speranţă,
E marea deznădejde ce-mpiedică cea viaţă,
E ruga preacerşită cu ultima putere.
PRAF DE STELE
Când cern pe lume praf de stele
Şi-aprind luceferii din cer,
Mătăsuri lung, ca giulgiuri grele
Pun nopţilor, ce mâine pier.
Când scutur pulberea de stele
Pe căi ce suie noaptea-n cer,
În rugi pun visurile mele
Hrănind iubiri, ce poate pier.
Când mătur praful de pe stele,
Luceferi când se nalţă-n cer,
Tristeţi mă prind, că ştiu cum ele
Spre ziuă-n tremur, toate pier.
***
Iubirile-s ca cele stele
Ce-mi umplu nesfârşitul cer,
Se-aprind în nopţi, şi ard în ele,
Apoi spre ziuă, toate-mi pier.
ÎN SEARA VREMILOR TRECUTE
În seara vremilor trecute, când luna sus pe bolţi răsare,
Tu, ca de-atâtea ori iubito te duci cu gându-n depărtare
Şi-n noapte, ochii minţii tale tot cată timpuri îndulcite
În care tu erai minunea, clipitelor neprihănite.
Pierdută-mi stai în aşteptare, ca să cobor din al tău vis,
Să-ţi bat în tocul de la poartă, şi-aşa precum odat’ ţi-am zis,
Să te răpesc, şi-o zi din viaţă să fim a lumii doi nebuni,
Topiţi în vremea tinereţii, din anii noştri, ceea buni.
Ca şi atunci, te-oi ţine-n braţe, şi-n spusa mutelor cuvinte
A noastre suflete-n văpaie s-or înţelege din-nainte,
Eu lungi săruturi îţi voi pune pe-a tale gene-nlăcrimate,
Tu, buze arse, doritoare, îmi vei plăti nenumărate.
Şi-apoi, dacă ne-o vrea vecia ne-ncapă-n clipa ei cuminte,
Ne facă lungi şi nesfârşite aceste timpuri fericite,
Când nopţile pe flori de nuferi te-oi trece lumea ca luntraşii,
În urma ta, ca rob netrebnic, ţi-oi săruta de-apururi paşii.
Târziu în noapre ne vom face din gânduri calde jurăminte
Şi cu peceţi de dulci săruturi le-om face toate însfinţite,
Iar când miji-vor încă zorii, cea vrajă care se destramă,
Ne va lăsa, ca altădată, în inimi, neînchisă rană.
Tu iar vei sta în nopţi de miere rugându-ţi vremile trecute
Să-ţi privegheze somnul tainic, ca amintiri să te sărute,
Că ce au fost a tinereţii clipite puse-n sfântul mir,
Acum le-ascunzi, de ochii lumii, în bobul lacrimii, divin.
UITATELE SCRISORI
Lasă-ţi picurate lacrimi să-ţi sărute
Rânduri adormite puse pe-o scrisoare,
Ce demult, odată, scrisu-le-ai vrăjite
Când a ta simţire, vru să te-nfioare.
Şi te du cu gândul la acele timpuri,
Când doi ochi în rouă fost-au sărutaţi,
Când plăceri cuprins-au sângele din trupuri
Şi bujori pe-obrazu-ţi, pus-au ruşinaţi.
Când beţia clipei te-a topit pe dată
În visări de miere spre Dumnezeiesc,
Când ardeai de doruri, ce vroiau să facă
Din a ta fiinţă, flacără-n cresc.
Pus-ai pe hârtie vraja celor gânduri
Către cela care, tainic l-ai iubit,
Şi-ndulcite vorbe, tremurate rânduri
Din fântâni de suflet, toate ţi-au pornit.
***
Azi, citind scrisoarea din cel timp de miere
Vin spre tine vremuri în văpăi trăite,
Ţi se-ascund în minte, suflet în durere,
Că nimic acuma, nu-i ca mai ’nainte.
&
De citiți poeme, când în turn îmi bate
Vântul toaca nopții, sub cel clar de lună,
Ști-veți că-i de-acuma noaptea jumătate
Și sub pleoape pus-am, bobi de „Noapte Bună”.
––––––––––
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș, 20 octombrie 2020