Alexandrina TULICS: Poeme de toamnă…

Rodii coapte

 

Plouă.
Se împletesc în mine îmbrățișări
ca niște rodii coapte,
ce-așteaptă să fie împărțite
celor cărora le plângi și mângâi dorul…
Păsări zgribulite ,
Nu -și găsesc aripile în frigul iernii.
…au auzit despre vânt, ger și plâng…
Norii și-au ascuns dantelele
și se acoperă cu dosul unui satin
ce seamănă cu pufoaicele iernii.
Strâng lacrimile în spatele ochilor
să nu fac risipă de dor…
doi confirmați covid ;
Cel mai mic și cel mai tânăr membru
cu mâna pe cămașa de ginere.
Nu răspund telefonului.
Nu pot să aud plânsul miresei
cu diamantul pe a cărei față zâmbește
fericirea lor…
Rodiile se vor mâncate!
Lacrimile ar dori să alunece
pe coaja lor roșie…
să sărute petalele macilor plânși
de suspinele Lui
când i-a născut la cruce.

 

 

De toamnă…

 

Plouă stelar cu aramă,
Pomii-și scutură cu patos din coamă,
Ninge aur pe coastă,
Și peste liniștea noastră.
Vântul așterne covorul
țesut în lacrimi de toamnă,
Își plimbă -n culoare paltonul
coama de deal ,să adoarmă.
Păsări pictate pe ramuri
se uită după frunze picate,
plânge un cântec de uliu
în vecinătate.
Adoarme pădurea -nfrățită
în nuielele dezgolite,
veverițe ascunse în scorburi

aruncă nuci pentru frig pregătite.

 

 

O altă toamnă…

 

…toamna aceasta nu semănă cu altele…
Frunzele îmi bat în geam,știind că nu le voi atinge,
Norii au coborât și ei curioși ,
să vadă ce mai fac…
căprioarele aleargă cu frunze de aramă pe spate,
săltând mai tare cănd ajung în dreptul geamului,
Vântul a dormit și azi-noapte pe pragul ușii…

îi este dor de mine.

 

 

Așa e sufletul celui ce nu Te are!

 

Ca luna fără de lumină

Și pasărea fără de tril,
Ca felinarul fără de fitil
Și iarba fără verde în culoare,
E-acel’ ce nu te recunoaște,
Nu Te are!
Ca pasărea cu-aripa ruptă
Și albia fără de apă,
Ca spicul fără rod
Și jgheabul ce nu poate să adape,
Ca pântecul ce nu-odrăslește,
Și pasărea ce nu mai ciripește,
Ca omul fără de vedere,
Auz și limbă să vorbească,
E-acel ce nu știe nimic
De Cina Domnului Împărătească.
C-acela ce nu vede,
Nu poate să vorbească
De Tine și patria cerească,
Continue reading „Alexandrina TULICS: Poeme de toamnă…”

Maria FILIPOIU: Omenirea la răscrucea pandemiei

 „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” – citat celebru al scriitorului francez Andre Malraux, este ancorat tot mai mult în realitate la începutul mileniului III pe Terra. Afirmația se dovedește a fi profetică în aceste vremuri, așa cum a spus fiul marelui filosof român Constantin Noica – ieromonahul Rafail Noica:

Din punct de vedere tehnologic, omenirea a ajuns la stadiul și capacitatea de a se autodistruge.”

Până la sfârșit de veac XX și începutul mileniului III – finele anului 2019, majoritatea omenirii își ducea viața cotidiană în mod obișnuit, cu datoria vieții – munca și îndatoririle zilnice – dar nimeni nu bănuia ce că Anul Nou va aduce molima de Coronavirus, cu decimarea populației de pe întregul mapamond și codiționarea vieții de normele de protecție: purtarea măștii medicinale, evitarea aglomerațiilor, izolarea în casă a celor din categorii de risc (vârstnici, obezi, diabetici și cei cu boli cronice) și spitalizarea cazurilor grave în secțiile A.T.I, dotate cu aparatură de oxigenare, dar cu toate eforturile, șansele de vindecare sunt de 20-40%.

Răspândirea fiind pe cale aerogenă, boala este contagioasă și se caracterizează prin simptomatologie predominant respiratorie: tuse și dificultate în respirație, însoțite de stare febrilă, în faza incipientă. Evoluția bolii este fulminantă, către pneumonie și insuficiență respiratorie – principala cauză de mortalitate. Riscul de contaminare mai mare îl au persoanele cu vârsta peste 60 de ani (cu imunitate scăzută) și cele cu boli cronice – comorbidități: hipertensiune arterială, diabet zaharat, obezitate, la care agresivitatea virusului este mai gravă prin afectarea organelor vitale.

La tineri, manifestările cauzate de boală sunt gastrointestinale, pierderea mirosului și a gustului.

Atmosfera este dezolantă în zonele intens populate, zi și noapte auzindu-se zgomotele alarmelor înfiorătoare din ambulanțele sanitare, ca în vremuri de război, în lupta cu inamicul invizibil, mult mai greu de învins.

Ca într-un film de groază, viața în pandemia COVID-19 (așa cum a fost numită, după virusul mortal – noul coronavirus SARS-COV-2), a devenit motiv de îngrijorare și pentru societatea română, ca pentru întraga omenire, prin statistici alarmante.

Zilnic sunt raportate mii de contaminări, zeci de morți și spitale neîncăpătoare pentru cazurile aflate la cumpăna vieții, cu experimentarea schemelor de tratament pentru o maladie nemaiîntâlnită în sistemul medical și epuizarea personalului, ce nu mai poate face față solicitărilor. Spaima generată de Coronavirus a alungat sentimentul veseliei și de pe fețele copiilor, obligați să respecte normele de protecție, asemeni adulților, fară manifestarea sentimentelor de iubire față de colegi, dascali sau bunicii din familie.
Pandemia a destabilizat toate domenii de activitate, prin restricționarea manifestărilor publice și munca în echipă, spre limitarea propagării virusului în colectivități, iar educația sanitară se face prin mijloacele de comunicare, de către oficialitățile sanitare și de guvernare.

Învățământul funcționează după mecanismul semaforului: codul galben sau hibrid, în cazuri sporadice din colectivități (etapizat cu prezență fizică și online), codul roșu, în cazuri de focare infecțioase și codul verde, fară contaminare în colectivități (cu prezența fizică la cursuri). Din cauza contaminării alarmante, Direcția de Sănătate Publică emite norme de conduită civică, de limitare și contracarare a focarelor epidemice prin închiderea locațiilor publice și anularea evenimentelor culturale. Ca o consecință a măsurilor de izolare, instituțiile culturale își deruleză proiectele online, prin conexiuni profesionale sau vocaționale, iar scriitorii își consemnează instantanee din viață pe foi „pentru minte, inimă și literatură”, continuându-și rolul în dezvoltarea culturii românești. Astfel, această perioadă a omenirii este marcată de scriitorii contemporani, conștienți de vremelnicia vieții pământene.

Roadele muncii de condeier în anul 2020 – anul pandemiei globale – le-am înmănuncheat în copertele unui jurnal de mărturii, spre a vedea lumina tiparului, ca un vis surprins de zorii zilei, împărtășind viziunea filosofului italian Umberto Eco.

„Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” – Umberto Eco   Continue reading „Maria FILIPOIU: Omenirea la răscrucea pandemiei”

Elena TUDOSĂ: Odă ostașilor eroi

 

Odă ostașilor eroi!

Se lăsase înserarea peste satu-acela-n care

Luna, pe vârful de deal se-arăta-n a sa splendoare,

Luminând Valea pe care casele dormeau tăcute,

Nimenea nu bănuia liniștea nopții ce-ascunde.

 

La răscrucea satului un toboșar striga tare,

Cum, că dimineață-n zori în sat va fi înrolare,

Toți bărbații vor fi luați ca să lupte în război,

Ca un trăsnet căzu vestea-n case un’erau flăcăi.

 

Nici nu-i apucară somnul căci s-au și trezit îndat,

Nu era chiar nici o casă făr’să aibă un bărbat,

Sau flăcău de-nsurătoare, precum bradul din pădure,

Vestea înrolării-n inimi lovise ca o secure.

 

În casa bunilor mei liniștea serii sfârșise,

Căci sărmana bunicuța opaițul lămpii aprinse,

Și-n genunchi lângă icoană cu-ochii-n lacrimi se ruga,

Pentru fiul și bărbatul ce la oaste va pleca.

 

Nimenea dintre cei dragi nu putea ca să-i mângâie,

Și să îi alunge teama care sufletu-i sfâșie,

Știa că din acea zi crucea vieții-va fi grea,

Și numai la Domnul Sfântul va găsi salvarea sa.

 

Până se iviră zorii cu mâna ei pregăti,

Două rucsacuri cu care pe cei doi ai săi porni

Și plângând în hohote, cu durerea sa de mamă,

Îi îmbrățișa spunând :mergeți patria vă cheamă!

 

Toată liniștea și voia bună-n case dispăruse,

Multă jale, boli, durere războiul crunt le aduse.

Duși pe frontul cel de Est, pe dușman ca să-l înfrunte,

Toți voinici cei frumoși, ce-au purtat steaua în frunte,

 

Au luptat cu îndârjire și cu sângele lor rece,

Au făcut din trupuri zid și-au scris:,, Pe-aici nu se trece! „

Peste dânșii în tranșee obuzele cădeau ploaie,

Pentru-al țării sfânt pământ a curs mult sânge-n șiroaie.

 

Fără ca să cugete au luptat până la urmă,

Cei mai mulți din ei murit-au luptând cu arma în mână.

Iar la casele din sat ajungeau doar vești apoi,

Cu numele celor care au căzut pe front EROI.

 

La Mărășești, Mărăști, Oituz, Rahova, Turtucaia și Neajlov…..,

Cu prețul vieții pierdute au scris țării dragi hrisov.

 

După luni de așteptare la poalele Dealului mare,

Se întoarse din război într-o zi de sărbătoare,

Doar bădița singur că-și pierduse bunul tată,

Îl înconjurată frații și măicuța-nlăcrimată,

 

El era dintre puținii ce de pe front se-nturnase

În satul, unde războiul toată viața o schimbase.

Doar din ce îmi povestise mama mulți ani mai târziu,

Azi pe coala de hârtie am încercat ca să scriu,

 

Și s-aduc o odă sfântă celor ce viața și-au dat,

Pentru apărarea țării și a pământului său drag.

Când scriu lacrima îmi curge și-n călimară o strâng,

Cu ea voi scrie pe coală căci nu am unde să plâng,

 

O viață-a trecut de om nici acum nu am aflat,

Unde e eroul nostru, unde viața lui și-a dat,

În care tranșeu pe front a căzut frânt de obuz,

La Mărășești, Mărăști, Turtucaia, Rahova, Neajlov, Oituz.

 

Tremură condeiu-n mână dar a mamei amintire,

O voi scrie-ntr-un roman, s-aduc slavă, prețuire,

Bunelului meu căzut împlinindu – și datoria,

Pentru apărarea țării, mamei noastre ROMÂNIA!

 

Odă ostașilor eroi!, autor ELENA TUDOSĂ, 25 octombrie 2019.

La mulți ani Armatei Române!

Glorie eroilor căzuți pentru apărarea patriei!

Zi binecuvântată frați români de pretutindeni!

Mircea Dorin ISTRATE: POEME DE ZIUA ARMATEI ROMÂNE

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

Motto:

„Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochii noştri-s lăcrimaţi.

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat

 

EROII ŢĂRII MELE   

Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,

Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,

Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.

Şi-n raiul ne-ncăput vă pună să veşniciţi cât lumea fie,

 

Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,

Izvorul nesecat de fapte ce ne ridică-n preaslăvit

Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi

Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.

 

Atunci,  în clipa hotărâtă, curaju-i dragostea de ţară

Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,

Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,

Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.

 

Sunteţi măriri şi-n neuitare, că voi mereu aţi stat cu ţara,

Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara

Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,

Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.

 

Pe calea vieţii curgătoare v-am pus troiţe de-nchinat,

Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,

Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul nostru zbor,

Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor.

 

Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,

Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul nost cuvânt,

Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,

Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.

 

ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

 

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

 

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

 

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

 

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

 

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

 

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

 

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

****

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

EU VĂ RIDIC ÎN SLAVĂ

De gândul meu s-ar face rostitor

De slavă pentru cel biruitor,

Cu tine brav ZAMOLXE aș începe

Să laud  vremea ta, cea nepereche,

Că tu ai fost la neamul meu străbun

Un Moise înțelept, viteaz și bun,

Venit din ceruri încă să ne-nvețe

Și-n câte toate să ne de-a povețe,

Ca cele ce-a lăsat, din tată-n fiu

S-ajungă pân’ la mine, să le știu.

 

Apoi, pe dacii mei din locul ista

Ce i-a unit în slavă BUREBISTA,

Făcând din ei, în vremuri mai departe

Netemători  viteji de cruda moarte,

Crezându-se a fi memuritori

Acolo-n ceruri, dincolo de nori.

 

Pe DECEBALUS, crucea ăstui neam

Ce-n fața Romei, marele dușman,

A stat cu oastea lui de nemuriți

Columne fie-n piatra ei ciopliți,

Însemn veșnicitor de bărbăție,

Să știe veacuri toate ce-o să vie

Că viața ce o dai  pentru-a ta țară,

Mereu va ține neamul, să nu piară.

 

Îmi vin apoi, din margine de gând,

Aceea domni, ce vremuri depănând

Au fost sâmânță veche, domnitoare,

La țări cu-aceeași limbă vorbitoare,

Un GLAD, un GELU și-un MENUMORUT

Din stârpea noastră veche, de-nceput.

 

Pe MIRCEA, domnul nostru  cela mare

Icoană mi l-aș pune pe altare,

Să știe toți, cum dragostea de țară

Se face zid măreț și foc și pară

Ca-n brațul celui slab puteri să pună

Din viața dată țării, pentru humă.

 

La domnul ȘTEFAN nu-mi ajung cuvinte

Să-l mărețesc în vorbe mari, fierbinte,

Troiță să mi-l fac de priveghere

La colțuri de hotar, fruntar de vreme,

Și-n sfinte mănăstiri, catapeteasmă,

Iar oastea lui, toți floare cu mireasmă.

 

În stema țării, MARELE  MIHAI

L-aș pună astră pentru mii de ani,

Ne fie îndreptar de vrednicie

Cum domnul,  țării trebuie să-i fie

Icoană făcătoare de minuni,

Când vrea să-i facă ani mari și buni,

Iară unirea-n cuget și-n simțiri,

Un leac mântuitor, pentru jertfiri.

 

Pe IANCU, Avrămuțul nostru drag

L-aș pune-al casei însfințitul prag,

Pe  domnul  CUZA, talerul  dreptății

Și-al zilei încă zori ai dimineții,

Iară pe ALBA noastră preamărită,

SPERANȚA cea de veacuri, împlinită!

 

Pe voi, pe toți, din veacuri pân-acum,

ÎNLĂCRIMATE  CRUCI pe-al țării drum,

Că n-avem azi deplină bucurie

Că frați ai noștri încă-s în robie

Pe alte hărți, pe-aicea prin prejur,

Sub jug străin, prea aspru și prea dur.

*

De cât răbdat-am Doamne,  ca pe cruce

Îl lasă pe românul meu s-apuce

Deplina bucurie a-ntregirii

Sub soarele nădejdi și-a iubirii,

Că mult prea mult de-acum a pătimit

Să-și vadă visul ăsta, împlinit.

 

ÎNDEMNUL LUI DECEBAL

-Aveţi curaj nebun  să vă-nfruntaţi azi soarta

Şi-n lupată dreaptă să vă-ntreceţi moartea?

Ori laşi pe veci rămâneţi în cronici de istorii

Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii.

Eu Decebalul vostru vă chem azi îndesate

S-aveţi cununi de laur, ori clipe numărate.

 

Aşa grăit-a dacul în faţă la cetate

Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate

Vedea puhoiul cela al armiei romane

Cuceritorii lumii de aur şi coroane.

Şi-mbărbătată astfel oştirea sa măruntă

Ca leii din strânsoare sloboastă-i către luptă,

Minuni de vitejie făcut-au înmiit

În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.

Nici unul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare

Ştiind că soarta ţări-i la margini de strămtoare

Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi

Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.

 

***

Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă

Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,

Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza

Altarului măririi în cuib la Zegetuza.

Şi-atuncea  Decebalul odihna o să-şi cate

Ştiind că soarta-i crudă, făcutu-i-a dreptate.

 

Vă-ntoarceţi vremi ucise pe treptele uitării,

Turnaţi în viaţa noastră virtuţi şi-n faţa ţării

Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,

Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.

Că prea e amorţită cea naţie română

Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.

Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi

De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.

Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa spuza

Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.

 

O  VORBĂ ’MBĂRBĂTARE

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână

Ingloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,

Pomelnice i-om pune-n altare de iubire,

Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire

 

Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită

Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită

Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase

Să prade,  să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.

 

Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,

În fruntea tuturora spre oastea nepoftită,

ȘTEFAN  îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire

Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.

***

O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită

Eroi  în cele clipe îmi naşte miruită,

Când ea venită-i toată din dragoste de ţară

Nici moartea nu-i opreşte, pe-acei ce-i înfioară.

 

NECUNOSCUTULUI  EROU

(Tuturor celor care s-au jertfit în cele două

Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.)

 

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îi scutul.

 

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-I aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un Tatăl Nostru

Şi a plecat să-şi facă rostul.

 

Cu suflet greu de supărare

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă,

De vita lui, de iarba grasă,

 

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

 

Ăi mici tot întrebau de sine,

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

 

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un: Iartă-i Doamne !

 

Săpatu-i-au acol mormântul

Lui, care-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură

În ţări cu cimitire reci

Unde îşi dorm somnul de veci.

 

Ar fi avut dulce dorinţă

La cap să aibă o troiţă

În care arde-o lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi în miros de romaniţă

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare

Dacă la mare sărbătoare

Aşa cum dat ne este rostul

S-audă-ncet, un Tatăl Nostru

Şi-n limba lui.

 

HRISOVUL LUI ŞTEFAN

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

PREVESTIRE

De cătăm a noaste urme pe cărările bătrâne

Ele duc în cele timpuri ce pierdute-s în uitare,

Din strămoș în moș tot urcă, și-ncă loc îmi mai rămâne

Până unde ne începe, șerpuita cea cărare.

 

Tors-am timp pe-un fus de aur îngânându-l în milenii

Tot pe-aici în priveghere, înnoiți în astă humă,

Frați am fost cu toți de-o seamă, fericiții, dar și-n bejenii

Când lărgitu-ne-am hotarul, cu a noastră sfântă urmă.

 

Și cât fost-au împrejururi în lungime și lățime

Numai noi eram stăpânii până-n margine de zare,

De-asta când de-aici roit-am, în cel bob de istețime

Dus-am limba și-obiceiuri din a noastre vechi hotare.

 

Și pe unde, în milenii, am ajuns cătând sălașuri

Pusu-ne-am pridvor de țară în acel descălecat,

Iară când veniră alții peste noi, peste imașuri,

S-au deprins cu limba noastră și cu portul de purtat,

 

Și cu datinile noastre și cu zeii  din ceresc,

Cu poveștile ce încă ne-au rămas de la strămoși,

Cu însemnele știute din vechimi ce tăinuiesc

Marile învățăminte, cunoscute doar de moși.

*

Astăzi, răsfirați prin lume, unde viața vă tot mână,

De-auziți cumva vre-o vorbă ce-o-nțelegeți, mai aparte,

Vre-o poveste, ori vre-o doină, ori vre-o datină bătrână

Să îmi știți că cei de-acolo, ne sunt neamuri, de departe.

 

Suntem viță de-nceputuri, pus-aicea, nemurită,

Osândiți să ducem lumea până unde ea se gată,

Iar de-acol’, să fim sămânță pentru alta, re-noită,

Mult mai bună ca aceasta, mai smerită, mai curată.

 

Nu vă pierdeți în nimicuri și în dulcile păcate

Că voi sunteți vița lumii ce nu moare niciodat,

Vredniciți-vă cu toții și-nălțati-vă prin fapte,

Că în voi e veșnicia timpului neterminat.

 

MĂRITE BASARABE

Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit

Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,

Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit

Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.

 

Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit

Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,

Mi-o poartă-n mare fală că tu preafericit

Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.

 

Ne cheamă dar mărite în faţă la altare

Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,

Cum că al ţării bine l-om vrea şi că-n onoare

De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.

 

Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare

Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,

Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare

Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.

 

Mai taie din acee ce fără de ruşine

Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,

De sfânta ta dreptate să aibe orşicine

Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.

 

În braţul slab ne pune putere înzecită

Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,

Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită

Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe-afară.

***

Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte

Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,

Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte

Că început-ai şirul de domni români, sub soare.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

Ziua Armatei – 25 Octombrie 2020

Târgu Mureș

 

Ovidiu Cristian DINICĂ: Despre Infinit ca despre tăcere (Poeme)

Singurătate

singur într-o galerie cu figuri de ceară

sunt asaltat de cuvintele rotunjite

de griji,

se sfarmă liniștea,

se reconcepe glaciar lumea,

vinovăția aparține mecanicului

de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă

s-ar fi urcat cu gândurile împachetate,

odraslele principilor și amantele întârziate

ce vând anticoncepționale soțiilor,

acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,

cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,

debarasează din cămări fructe furate

din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,

la capătul drumului nepavat ce duce în miriște

imperiul recompune catedrale în care soarele

sfințește liturghii,

vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba

preotului fără vocație,

de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,

în nopțile în care nu pot dormi, citesc

amintiri din copilărie.

 

Despre Infinit ca despre tăcere

îmi vorbește un prieten

despre tăcerea care răsare

când refuzi să iei ce ți se cuvine,

ce se află că ești,

când doar știi că poți,

arhaic am voie să mă nasc,

am dreptul să respir,

să nu refuz talantul,

echilibrul necesar îl găsesc

în mine, în entitatea pe care o formez

cu mine, cu gândurile mele, cu apa

ce mă alcătuiește organic, inseparabil

numai astfel nu-mi este teamă

că moartea va veni și peste câmpiile mele

într-un târziu al uitării.

 

Vitralii

după sfântă Marie vara trece grăbită

o fugă lipsită de logică,

în stradă hazardul risipit adună sub clopotul încins

silabe pe care le urcă la puterea a doua,

instantanee în alb și negru devin virile scăpate

din chingile fricii,

totul este posibil chiar și adevărul să treacă

în umbra cuvintelor,

cu negațiile paralitice nu se pot deschide ferestre

se pot însă crea fante în arterele obosite

să cobori tărâș pereții bisericii rănite,

călugării au cheile la brâu și câte în cer atâtea pe pământ le țin închise,

filmată biserica este pângărită

ca o mireasă violată în noaptea nunții

însă nu plânge, țipă cu toate icoanele neatinse

din care privesc îngerii ca niște prunci neînțărcați ce pot acuza subconștientul

vândut pe arginți la tarabă,

straiele liturgice se destramă prinse de păianjen,

mirele își învață de timpuriu rolul de soț infidel,

mireasa își ascunde iubirile de palmares,

emoțiile încălzesc slujba se ridică voalul inimilor împietrite

aerul pătrunde prin glasvandul deschis cuprins de osatura luminii artificiale

proiecții abstracte intră supravegheate de poeții plictisiți

să privească gunoierii cum scot aur din tomberoane.

 

Autobuzul 80

zi cu răutăți,

suspine, pinteni navetiști,

aglomerație, transpirație

verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc

ale soarelui sălbatic,

așteptarea devine haos,

vreme ucisă cu incandescența

lacrimilor de mamă,

invective ce stăpânesc cetăți

toate într-o stație de transport în comun,

nervii bordurați nasc neliniște

aruncă în aer orizontul galben,

furturi partizane,

abjecții curajoase

trec strada cu eleganță,

mulțimea cenușie cucerește troturarul

se întinde să prindă cuvintele

ce devin pradă copacilor

se coc și cad răbdătoare

într-o gramatică arhaică

ucisă și ea,

nuditatea acidă cojește pereții,

agresiunea verbală ocupă tencuiala parterului,

frica electrifică mulțimea revoltată de întârziere,

ca într-o câmpie ocupată cu migratori

se măsoară timpul cu prioritatea

unui abces dentar devenit cangrenă,

ogarul puturos, prăfuit, rupt în burduf

și mirosind a rugină umedă

traversat de decenii râncede sosește,

stația revine la mărime normală,

șirul uman, convergent, freamătă

ia cu asalt mașina,

geamurile plesnesc,

soarele respiră prin toți porii

provincia este salvată,

– avansați, avansați,

mai sunt locuri în față.

ca un ciorchine ce-și trage boabele cu el

autobuzul pleacă.

avansați!

 

Urban

cartierul ascuns printre blocuri

și copaci mai bătrâni decât statuile

adună, selectează ambițiile,

ambitusul ridicat îi permite să cânte

serenade,

plictisit înșiră magazinele de-a lungul

liniilor de tren,

aplaudă cohortele de clienți mofturoși

ce ripostează violent publicității ieftine,

lasă libere arterele ce se umplu ritmic cu vehicule

fumegând în timpul ironic,

privește mușteriii din piața îmbuibată

cu victime etalate cotidianului,

împarte bucuriile pe culori ca un semafor

grăbit să înlesnească traficului clipele nebune,

în intersecții se vând știri vechi

mai proaspete decât sfârșitul lumii,

ronduri viagere dirijează existența încercuită de mari războaie,

flancul drept respiră neliniștea ploii grăbite

să se tocmească pentru o ciorbă electorală,

pe stânga bătrânii înrobiți amintirilor

pedalează la unison pe refrenul patriotic cu tendințe naționaliste,

la etaj așteptarea plânge,

își ia rolul în serios să-și pregătească rufele pentru mașina

de criticat,

anarhia în straie de duminică rumegă Europa,

pensionarii își plâng pe rețete singurătatea,

dialogul le este ca un armăsar necesar existenței

le rămâne valul înspumat ce spală țărmurile,

puțini mai știu mersul pe bicicletă.

 

Ovidiu Cristian Dinică

Maria-Magdalena STAN: Cât de nemilos e dorul… (Poeme)

 

Cât de nemilos e dorul…

Cât de nemilos e dorul

Când îi frânge vieţii zborul

Te-ngenunche, te striveşte,

Trupul ţi-l îmbolnăveşte

Mintea searbădă oftează

Când hăul o-acaparează

Chipul, cândva fericit,

Se-ascunde schimonosit.

 

Şi se strâng la ceas de seară

Sub o piatră funerară

Inima, speranţa, dorul,

Prezentând sorţii onorul

Râuri din lacrimi prelinse

Sting focuri din iad desprinse

Se duc lupte seculare

Pân’ la ultima suflare.

 

Fruntea crucii-nlăcrimată

Dintre buruieni se-arată

Plânge cerul şi suspină

Cu-orice fir din rădăcină

Salcia pleata-şi coboară

Prinzând strâns la subţioară

Piatra rece ca de gheaţă

Năpădită de verdeaţă.

 

Ceasornicul

Ceasornic tiran, ne furi din viaţă,

Ne-mpungi cu limbile de foc,

Ne gâtui bruma de speranţă,

Ne vinzi pe-un ban în iarmaroc.

 

Timpul l-ai îmbrăcat în doliu,

Cu-otravă orele-ai stropit,

Se bat tic-tac-uri în orgoliu

Căci glasul lor a amuţit.

 

Ceasornic mârşav, n-ai demnitate,

Ne-mbălsămezi clipa de-amor,

Te crezi suprem în tot şi-n toate

Dar eşti un simplu călător.

 

Îmi potcovesc destinul…

Îmi potcovesc destinul să nu mai galopeze

Prin desfrânate prunduri să nu mai emigreze

Condurii ce-mi sugrumă picioare-nsângerate

Îi schimb cu-opinci din piele cu feţele ridate.

 

Căpăstru-l pun la poale de şleampete amurguri

Încorsetându-i norii în veşnicii de gânduri

Din raze lungi de lună coroană împletesc

Să-nnobilez pământul cu iz nepământesc.

 

Arunc pe soare şaua şi cale îmi croiesc

În galaxii surate în neant orbecăiesc

Culeg din fiecare norocul din trifoi

Să ţi-l presar în cale să fim din unu, doi.

 

Ultimul joc

Lanţuri grele, corodate, ştrangulează omenirea

Un strigăt de disperare curge din amărăciuni

Năvăleşte-apoteotic curmându-le grav venirea

Pruncilor ce-n burta mamei cântă dorul de străbuni.

 

Se-ncovoaie bumerangul aruncat la voia sorţii

Ce-nfăşoară-n caier aţa dată de la Dumnezeu

Rotocoale ce-nvrăjbesc ultima suflare-a morţii

Fură flacăra speranţei însuşi de la Prometeu.

 

Pârjolit e ochiul minţii zdrelind orice amintire

Graiul dulce amuţeşte pe buze de ventriloc

Pământul se arcuieşte sufocând dintr-o zvâcnire

Toţi actorii ce-au rostit replica-n ultimul joc.

 

Maria-Magdalena Stan

Germain Droogenbroodt: Fuga morții

Poezie distinsă cu Premiul Internațional de Poezie la ediția a opta a festivalului “I Colori dell’Anima
San Remo, 2020

                                    Giacomo Manzù, Italie

 


FUGA MORȚII * (Coronavirus)

lui Donald Trump, Boris Johnson, Jair Bolsonaro

 

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi,
zilnic te bem.

Morți,
nu ne rămâne timp de rămas bun,
nu ne rămâne timp de săpat gropi

Conducătorii calea ți-au așternut-o
cu prefăcătorii și cu minciuni

Moarte, te bem,
te bem din ochi,
te bem din urechi
zilnic te bem.

 

Germain Droogenbroodt

Traducere:  Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Altea, Spania, 28.3.2020

*Fuga morții, după poezia cu același nume de Paul Celan, dedicată evreilor omorâți

 

D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?

-Călinești-Cuparencu, satul bunicului patern al (Poetu)lui Mihai Eminescu, cantorul Vasile Eminovici-

 

Casa documentară Vasile Eminovici:

La inițiativa ing. Florin Usatiuc din Vatra Dornei și a poetului Ioan Manole, a fost achiziționată o casă bucovineană din lemn (o casă cu cerdac, acoperită cu șindrilă, asemănătoare celei în care a locuit dascălul Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu). Ea a fost strămutată în vechiul cimitir al bisericii din satul Călinești-Cuparencu, acolo fiind amenajat un „Punct documentar Eminescu”. Casa memorială a fost dotată treptat cu câteva piese de mobilier și obiecte de epocă. În fața casei a fost amplasat un bust din bronz al poetului Mihai Eminescu, pe un bloc masiv de andezit; bustul a fost realizat de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu. În anul 2005, satul Călinești-Cuparencu a fost inclus în circuitul de desfășurare a Festivalului Literar „Mihai Eminescu”, organizat sub egida Consiliului Județean Suceava.

 …Citisem recent într-un impecabil eseu al unui om de cultură cu multă personalitate, articol presărat cu figuri de stil și expresii savuroase (marcă înregistrată a casei!), rezum, că, pelerin pe fața Pământului, turist străin și nu colonist cum se dorește, omul este o creație divină  „întru mister și pentru revelare”,  cum l-ar descrie cu profunzime filozofică marele Lucian Blaga. Existențial, prototipul uman în continuă evoluție spre perfecțiune- {aici nu puțini ar cădea pradă unui sarcasm devastator când ar analiza t(ip)arele morale ale societății în care trăim!}- este predestinat să alerge toată viața în căutarea Adevărului, simbol și pecete a Marelui Arhitect al Lumilor Văzute și Nevăzute, un adevăr pentru care trebuie să trudească din greu, să se anevoiască, să se sacrifice, să își asume riscuri… Să afle cine este cu adevărat propria persoană, cine sunt ceilalți, ce este viața, care sunt legile după care se ghidează societatea în care s-a născut… Ce anume se află în mod natural la scară micro și macro în jurul lui și care îi este locul, rolul, datoria, talantul, misiunea încredințată pentru scurta-i viețuire pe minusculul fir de praf numit Terra rătăcit printre umbrele giganților ce aleargă bezmetici cu viteze orbitoare prin cotloanele întinderilor fără capăt ale Universului…

Obeliscul de la Bursuceni, placa de marmură inscripționată de la Joldești și bustul pe fotoceramică al Poetului Mihai Eminescu și al mamei sale, Raluca

 

 

Există în viață întâmplări cu happy end după care te bântuie bănuiala că soarta te-a adus taman la momentul potrivit în locul potrivit, desigur există fatalmente și un revers al medaliei, dar nu la acela vreau să fac referire. Personal intuiesc, și chiar nu știu cine m-ar putea contrazice, că am văzut lumina zilei în mai puțin pomenitul  străvechi  sat natal de pe firul albiei Siretului tocmai pentru a confirma prin legenda-povestire a neamului meu, cunoscută încă din copilărie, spusele  (frate)lui Poetului, Matei Eminescu, referitoare la strămoșul cazac al acestuia, tatăl bunicii sale materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu.

Mâna neiertătoare a destinului te trece prin bune și rele, ar spune unii, dar eu sunt tentat să cred că există un echilibru, o paritate cu propriile noastre alegeri, și până la urmă absolut nimic nu e lăsat la voia hazardului pe fața pământului. Cu riscul de a fi catalogat că fac apologia unui obscurantism orb și irațional, deseori am impresia că tot ce ni se întâmplă este un rău necesar al șlefuirii noastre spirituale impus prin legi universale, iar gradul de cunoaștere al fenomenelor din Cosmos la care am ajuns este doar o infimă parte a unei construcții spirituale asupra căreia mintea noastră limitată nu are nici control și nici măcar un surogat de privire de ansamblu.

………………………………………………………………………………………………………………

…La cestiune, stimabile, la cestiune! Pe data de 15 septembrie a.c., după-amiază, mă sună d-l profesor Sergiu Manolache- pentru cei care mai au nevoie de această precizare/prezentare, Domnia Sa este eminescologul căruia îi sunt veșnic îndatorat pentru faptul că m-a ajutat dezinteresat cu precizări importante și a (și) participat efectiv la incursiunile în arhivele din Botoșani pentru a-mi definitiva căutările legate de antecesorii familiei mele.  Îmi spune încântat că a doua zi va merge împreună cu un mic grup (nu au dorit să li se publice numele), la Călineștii lui Cuparencu, acolo unde făcuse deja o scurtă vizită premergătoare și găsise, printre alții,  familia lui Ghiocel Eminovici, care, se pare, avea ceva legături, mai mult sau mai puțin discutabile, e adevărat, cu strămoșii paterni ai Poetului Eminescu. Așa că îmi propune să merg cu dumnealui pentru a scrie un scurt articol, un reportaj despre localitatea în care s-a născut tatăl genialului nostru poet  național Eminescu și, în egală măsură, ilustru gazetar în prima linie a apărării ființei noastre naționale românești,  calapodul termenilor în care îi place dumnealui să mi-l prezinte întotdeauna.

Mai mult, mi-a povestit că în zonă a avut două dintre rudele sale apropiate, stâlpi ai familiei, de a căror memorie era profund atașat.

E vorba despre Alexandru Smochină, unchiul soției dumnealui, născut la Râșca, Ripiceni, Botoșani, absolvent în 1930 al Școlii normale Mihai Eminescu și fost învățător director la Școala din Șerbăuți. A studiat disciplina pedagogie-psihologie până în 1943 la Universitatea București, a fost căsătorit cu Artemiza Puiu din Pătrăuți și a avut două fiice medic (Cecilia, ca pe d-na Manolache, și Luminița). A plecat la Chișinău să-și preia postul, acolo a fost mobilizat cu gradul de căpitan în rezervă și a murit în război pe frontul antisovietic pentru eliberarea Basarabiei, spulberat fiind de un obuz sub zidurile Cetății Albe, în localitatea Tudora. Soțul Luminiței, mai mică decât sora ei cu cinci ani,  fost primar la Brașov.

Apoi despre cumnatul Mihai Bunduc, consătean cu Alexandru Smochină, acesta era tot din Râșca, mi s-a spus, sat înființat lângă Lehnești de către călugării de la Mănăstirea Râșca din Suceava. Pe data de 23 august 1944 cade prizonier la ruși, și, în vagoanele unui tren va ajunge în Siberia. Revine în țară în 1946 și este învățător director la Călinești-Cuparencu până în anul 1948, anul reformei (sovietice) a introducerii învățământului în limba ucraineană, reformă care a durat doar 2 ani, întâmpinând opoziția localnicilor. D-l profesor Bunduc era tatăl doamnei Rodica Alexandru, dr. în istorie cu numeroase articole publicate, fost director la Școala Pedagogică Suceava (Școala Pedagogică din Cernăuți evacuată în 1944) până în anul 1965, apoi inspector-șef (general) al Regiunii Suceava între anii 1965-1968, și, până la pensie, a ocupat postul de director la Liceul Ștefan cel Mare„. Soțul dumneaei a fost procurorul militar Radu Alexandru.
Cum să refuz o invitație atât de tentantă, nu mai fusesem niciodată în zonă, deși citisem de-a lungul timpului o mulțime de însemnări și cunoșteam multe lucruri legate de rădăcinile de acolo ale eminovicilor, iar în seara respectivă, de bucurie că am șansa de a ajunge cu așa o selectă companie în acest sat, ajutat fiind și de memoria mea de elefant… bătrân, am și alcătuit un amplu crochiu cu conținutul paginilor de început ale prezentului documentar despre Călineștii lui Cuparencu.

 Trebuie să amintesc cu onestitate că am avut pregătită mai de dinainte și o prezentare sumară a ceea ce a fost și se află acum în perimetrul satului, inclusiv locul real al casei bătrânești a  dascălului, undeva vis-à-vis de casa parohială, nu departe de biserică, așa cum am aflat de la niște familii care au locuit multă vreme acolo.

………………………………………………………………………………………………………………..

 La școală, clasele primare se făceau în ruteană, eram practic sub ocupație sovietică…  rugăciunea „Tatăl nostru” și „Crezul” le-am învățat acasă ca pe apă, tata, Vasile Butnaru, era preotul satului… conacul boieresc al familiei Marin, deosebit, cu spații verzi, magnolii și toporași vienezi devastat de către săteni…  oameni băuți urcați pe mobila din căruțe…  un jaf, dacă nu orchestrat sau încurajat, a fost măcar unul cu știrea noilor autorități… mai apăreau și tensiuni interetnice, nu e pădure fără uscături… castelul de apă de la intrarea în sat… cantonul silvic… noua orânduire socialistă… localnicii nu erau deloc avuți… profesorul distins, mereu preocupat de notițe și schițe, extrem de politicos, sosit de la București la casa preotului pentru a investiga ce a mai rămas din familia bunicilor lui Eminescu… s-au reținut în cărți prea puține lucruri din caietele cu însemnări și cu declarații… am cunoscut-o pe bătrâna Matroana Repta și pe fiul ei Ștefan, ea avea grijă de copiii preotului… Ion Cozmei ne spunea că noi suntem dintr-o ramură ceva mai apropiată de bunicul lui Eminescu ca el… tatăl meu, Mircea Iseceanu, a absolvit liceul cu bacalaureat, a fost învățător, apoi a fost luat prizonier în război, ulterior a fost cooptat în învățământ și a colaborat cu A.Z.N. Pop la cartea dumnealui… mai sunt în viață și dintre Mălinești, iar cei care mai trăiesc din familia Volcinschi și-au schimbat legal numele în Vâlceanu, undeva pe vremea războiului, așa cred, dar ar trebui căutat în arhive…

…………………………………………………………………………………………………………………

Despre caracterul (total) inedit al unora dintre cele relatate în acest modest articol am anumite rezerve bazate pe informații pe care le consider certe, nu ar fi nicio surpriză dacă dovezi ulterioare ar demonstra că binecunoscuta cugetare „nimic nu e nou sub soare” se repetă și în acest caz. Căutam un răspuns mai multor întrebări pe care mi le-am propus, dar, pentru că îmi era limpede că nu o să am la dispoziție o investigație de mai lungă durată, m-am oprit doar la acestea trei:  de a cerceta/întreba/căuta detalii referitoare la Ștefan Eminovici, bănuit că ar avea pe lângă Dumbrăveni descendenți, apoi dacă teoria originii ardelenești a familiei Eminescu este bătută în cuie cu documente de necontestat și dacă la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivități,  Mihai Eminescu  și Ciprian Porumbescu s-au cunoscut sau chiar ar fi fost rude pe mai departe, cum se mai spunea. Până la urmă, unde dai și unde crapă, aveam să rămân doar cu… scheletul planului, am tras concluzia că sunt întrebări-maraton, așa că m-am consolat cu concluzia de bun simț că toate lucrurile își au o vreme a lor.

A doua zi de dimineață, o zi caldă, superbă, de toamnă autentică, parcă predestinată pentru călătorii de neuitat la obiective culturale, din categoria acelor excursii pe care le faci o singură dată în viață, așa că i-am mulțumit din suflet pentru originala propunere de a mă scoate din casă d-lui profesor Manolache, om de mare caracter, ca întotdeauna.

 „…Domnule, dacă promit ceva, să fie clar, eu mă țin de cuvânt!” Am călătorit cale de vreo 50 de km sporovăind câte-n lună și câte-n stele împreună cu d-l profesor Manolache, pe asfalt o scurtă vreme, iar mai apoi pe un drum îngrozitor de țară folosit pe alocuri ca drum forestier, mai rău chiar nici că se putea, era undeva la limita… de sus a coșmarului, se pare că ghidarea prin GPS către destinația Călinești-Cuparencu a șoferului microbuzului, probabil din dorința de a scurta drumul, ne-a jucat o festă de zile mari. Traseul străbătut printr-un peisaj pe jumătate sălbatic amintea mai degrabă de o secvență autumnală din „România pitorească” a lui Vlahuță decât de căile de acces necesare integrării noastre depline în Uniunea Europeană, foarte probabil că era mai potrivit de străbătut la pas cu piciorul sau călare pe… Pisicuța lui Calistrat Hogaș decât cu un vehicul auto, fie acesta și unul nou-nouț și în perfectă stare de funcționare.

În fine, judecând la rece cu mintea de acum, nu cred că am cunoscut un context mai potrivit ca să-mi repet până la saturație binecunoscutul citat: „Dacă găsești un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce nicăieri.” (J. F. Kenedy)

După ce am văzut Casa Documentară Vasile Eminovici și statuia ridicată de sculptorul botoșănean Marcel Mănăstireanu (deosebit artist!) am mers în apropiere la Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, „târnosită” la 1805, un an după sosirea în sat a dascălului Vasile Eminovici. Ni se spune că, datorită morții ctitorului Mihalache Cuparencu- Maria, Mihalache, Ion și Vasile erau copiii lui Miron, fiul lui Vasile, fost „cupar”, de unde și numele lor de familie prin rutenizare- deși era terminată de pe la 1799, acest lucru a fost oficializat șase ani mai tîrziu. După moartea celor trei fraţi Cuparencu,  satul e moștenit de către fiii lui Ion –  Gheorghe şi Luca Cuparencu (Mihalache şi Vasile n-au avut copii). Cercetând mormintele dimprejurul bisericii, am observat lângă niște lucrări de restaurare ale unor monumente funerare o cruce din piatră binișor înclinată, cam la 30 de grade, în mod evident lăsată de ani buni în paragină… M. V., femeie în etate, decedată la 1904… Numele de familie  al acesteia apărea și pe alte cruci, dacă îmi amintesc bine. Nu i-am redat numele în clar pentru a nu impieta în vreun fel asupra memoriei defunctei, cu atât mai mult cu cât nu am nici un fel de legături  cu urmașii direcți. Eram lângă monumentul funerar, când, pe spatele acestuia, am zărit printre crengile de arbust ale vegetației dense ceva scris cu caractere chirilice și care semăna binișor cu MINOVICI. „Asta merită atenție!”, zic amuzat cu voce tare, și mă duc la un altul, tot cu numele de V., la câțiva metri de celălalt. Apoi mă reîntorc și continui pentru una dintre doamne, care se apucase deja să curețe verso-ul crucii pe care crescuseră tot felul de plante agățătoare: „Nu se face să lăsăm o doamnă să  rupă bălăriile astea!”, și, când să caut pe telefon ceva referitor la mormintele bisericii, încep să râd de unul singur, constat cu stupoare că mi-am lăsat ochelarii pe un birou iar în buzunar aveam numai tocul acestora. Colac peste pupăză, câteva minute mai târziu, și pe acela l-am pierdut smulgând precipitat buruienile de pe lângă cruci. Cred că s-a și filmat/fotografiat ceva atunci. O altă doamnă a șters cu un servețel umed literele într-o scriere veche și am început să silabisim toți trei cu emoție câte o literă inscripționarea în piatră. Indubitabil, acolo apăreau un Vasil(i)e (Ie)minovici, anul 1859, Isus, u(nsul lui Dumnezeu)  a învins, aice odihnesce robul lui Dumnezeu, și altele mai puțin lizibile. Părea să conțină și o reprezentare iconografică a „Ochiului lui Dumnezeuîntr-un triunghi, motiv al Sfintei Treimi, m-am documentat ulterior, din gama de insemne care apar în spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, perioadă în care proliferează și registrul simbolurilor sigilografice şi heraldice ale cancelariei statului în curs de separare de Biserică. La fel, erau săpate, mai degrabă primitiv scrijelite, și niște ornamente florale ale simbolisticii solare sacre/creștine, rozeta cu patru petale. Îmi amintesc că am mai vorbit câte ceva despre căutările lui Ion Drăgușanul, Ion Cozmei, Carmen Veronica Steiciuc, ale preotului Dimitrie Fortună, dar mai ales despre arhimandritul mitrofor Inochentie Ștefaniuc-Ștefanelli în cartea lui Vasile Gherasim, am repetat de mai multe ori numele acestuia, îmi aminteam binișor toate detaliile acelei relatări în care se vorbea despre un mormânt văzut de parohul de la Călinești,  și pe care cercetările ulterioare, la  vreo zece ani de la moartea acestuia, nu reușiseră să îl depisteze…

S-a mai spus câte ceva și despre prestigiul social, plusul de imagine în ochii locuitorilor zonei pe care îl câștiga familia răposatului prin ridicarea unei cruci durabile din piatră, cam la fel cu ctitorii de fântâni pe la răspântii de drumuri sau de lăcașuri sfinte, biserici/mănăstiri.

Subliniez că deocamdată nu cunosc să existe vreo legătură de rudenie între Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc), fost coleg la Cernăuți cu Eminescu și preotul Inochentie Ștefanelli (născut Ioan Ștefaniuc), fost egumen al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava.

Extras din Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM, pag. 15: Datele biografice, dintre care pe unele le-am scos de prin diferite condici, chiar în acea zi, trebuiau, în mare parte, să fie verificate. În seara trecută, d-na Cilievici îmi spuse că părintele arhimandrit Stefanelli din Suceava, care, pe vremuri, fusese paroh în Călineşti, i-a arătat, odată, în cimitirul din Călineşti, mormântul unui Eminovici. Joi, după amiază, d-na Cilievici fu atât de amabilă să mă conducă la cimitir. Părintele Furtună şi fiul său Tiţiu ne însoţiră. Nori grei şi alburii ca de zăpadă atârnau de parcă să-i poţi ajunge cu mâna. Un vânt rece te făcea să-ţi închei bine haina. Stăturăm printre pietrele de cimitir mai mult de o oră, căutând mormântul vreunui Eminovici. De astă dată, truda noastră a fost fără nici un succes. Pe multe dintre pietre de mormânt mai vechi crescuse muşchi care mâncă contururile slovelor săpate cu dalta. Ploaia şi zăpada, lovite de vânt asupra lespezii nisipoase, îndepărtă legăturile dintre cuvânt şi cuvânt, dintre semn şi semn. Ne-am încredinţat că nu e cu putinţă să prindem de acolo vreun înţeles. Mormintele mai noi şi mai bine conservate nu ne vorbeau nimic despre familia Eminovici.”

Iau în calcul ipoteza că, pentru a doua oară, crucea (dascălu)lui Vasile Eminovici putea fi inscripționată cu noul nume  și întoarsă cu 180 de grade, cu noua față către biserica satului, caz în care cele două morminte trebuie să fi fost apropiate, cap la cap, deși personal nu cunosc vreun precedent. Înmormântarea răposatului cu capul către Răsărit, spre biserică, ar putea fi luată iarăși în calcul aici. La fel de bine, însă, putea să fi fost de la bun început vorba despre o cruce-rebut ca înscriere a meseriașului pietrar, una neachitată de către solicitant, sau putea să fi fost una pregătită chiar de către cantor în persoană din timpul vieții (a decedat subit la epidemia de holeră din 1844 și, odată găsită crucea prin atelier sau acasă la urmașii săi, a fost ridicată 15 ani mai târziu). Pur și simplu, având în vedere prețul deloc modest al lucrării, putea fi vorba și de o cruce refolosită abuziv sau cu acordul, de ce nu, interesat al vreunui descendent al dascălului, dintre cei care mai erau în viață la vremea respectivă, posibil chiar rude cu M.V., decedata.

Posibilitatea ca această cruce să fie rezultatul hibrid al inte(rve)nției/tentativei cuiva de a construi un fals grosolan (?)  doar din dorința de a ridica un mormânt cu valoare de simbol înaintașului patern al Poetului și al neglijenței/nepăsării localnicilor, idee cvasiutopică la o primă apreciere, precum  și întrebarea logică, de ce nu a fost șters înscrisul înainte de refolosirea crucii, dacă despre asta e vorba în acest caz, o să le las cu încredere pe seama experților în domeniu.

Este evident că nu a apărut din pământ, din iarbă verde, și cu atât mai puțin din spuma mării numai pentru a tulbura apele și așa destul de învolburate ale rădăcinilor străbunilor Poetului.

Oricum contrastul major între arhitectura monumentelor funerare ale foștilor stăpâni ai unei părți a satului, fam. Marin, și modesta inscripționare, neprofesională, cu numele lui Vasile Eminovici, nu suportă nici termeni de comparație și nici vecinătatea, ca urmare și aceasta ar putea fi o explicație rezonabilă a căderii în dizgrația celor care au administrat cimitirul.

Desigur, trimiteri oarecum indirecte la tema în discuție găsim în comentarii și afirmații ale unor cercetători ai biografiei familiei Marelui Eminescu, iar aici, spre exemplificare, fac trimitere la cea a dlui Ion Drăgușanul: …în Călineşti au trăit şi s-au îngropat cinci generaţii de Eminovicieni, dar nici un mormânt nu a mai rămas drept amintire, pentru că s-au năpustit peste ele bogătoii fuduli ai satului fără memorie. 

Privind retrospectiv, cu detașarea și cu umorul care nu mă părăsesc vreodată, dacă importanța subiectului se va confirma și va rămâne menționat pe undeva, chiar dacă a fost vorba, bineînțeles, despre un efort de echipă în cinci persoane,  instigatorul moral al identificării crucii cu înscrisul despre care vorbim aici pare a fi fost nimeni altul decât d-l profesor Manolache pe post de ghid, ajutat conjunctural și de lucrările de reabilitare ce au curățat  zona, amănunt fără de care e puțin probabil că s-ar fi descoperit atât de ușor inscripționarea de pe spatele crucii.

 …Referitor la numele care prezintă interes pentru noi, o colectă publică pentru Societatea „Şcoala Română”, făcută, în anul 1893, în Şerbăuţi, de parohul Eugeniu Seretean, cuprinde mai multe nume de localnici: parohul din Călineşti Ioan Ştefaniuc, Teofila Ratca (soţia lui Vasilie de Radca, proprietar în Călineşti), George de Ursulean, Ioan de Mălinescu, Nicolae de Volcinschi şi comerciantul Lazăr Ştefaniuc.

…De asemenea, Banca populară românească din Călineştii lui Cuparencu şi Călineştii lui Enachi, an de înființare 16 noiembrie 1902, sub preşedinţia preotului Ilie de Mălinescul, director fiind Ioan Ştefaniuc, vistiernic – Nicolai Volcinschi, între membrii comitetului de direcţiune şi control aflându-se George Ursulean, Georg Steinbach şi George Hostiuc.

Merită menționat și amănuntul că preotul Cezar Onesim în Genealogia lui Mihai Eminescu din satul Călinești Cuparencu-Suceava: noi contribuții documentare, printre altele, a întocmit un arbore genealogic al familiei Volcinschi în Bucovina.

Mi se pare plauzibilă ideea că 1859 este un an rezultat prin scădere cu șapte ani din 1866, care ar putea fi, de fapt, anul ridicării (de către fratele căminarului, Ioan și cumnatul acestuia) acelei cruci din piatră comemorative, anul sfințirii, evident, pentru că 1844 pare să fie acceptat unanim și demonstrat ca an în care a murit de holeră dascălul Vasile Eminovici. Îmi este limpede și faptul că, dacă preotul Ștefanelli vorbea despre mormântul unui Eminovici, și nu punctual de cel al dascălului Vasile Eminovici, asta se întâmpla datorită anului inscripționat 1859, an-măr al discordiei care nu era cel al morții bunicului lui Eminescu. Un alt sătean cu numele de Vasile Eminovici, dacă ar fi existat, foarte probabil că ar fi fost depistat până acum. Greu de crezut că preotul de atunci nu va fi știut mai multe despre acest edificiu funerar, că nu va fi aruncat o privire pe catastife și ar fi interesant de aflat dacă mai există informații, dovezi scrise pe undeva. Cum preotul Ioan Ștefaniuc (n. 22 februarie/7 martie 1858Siret – d. 2 iunie 1934) era paroh  la Călinești între 1888-1914, iar anul morții defunctei reinscripționat pe cruce este 1904, e foarte probabil ca acesta să fi știut ce și cum s-a întâmplat.

Chiar dacă pământul primit ca înzestrare de la boierul Mihalache Cuparencu și cel din zestrea soției sale, Ioana Serghie, nu era deloc puțin, dat fiind faptul că acesta a fost lăsat ca zestre/moștenire copiilor săi, nu pot să nu mă duc cu gândul că cel care a plătit crucea din piatră a fost Gheorghe Eminovici în 1866, iar ulterior, după mai bine de jumătate de veac, foarte probabil cu știrea urmașilor lui Vasile Eminovici (în 1904, fiica sa, Anița, era încă în viață), crucea a fost cumva refolosită pentru a marca (și) mormântul răposatei M. V. în 1904. Moartea celui de-al unsprezecelea copil al familiei Eminovici, Vasile, la vârsta de un an și jumătate, în jurul anului 1859, este iarăși ceva care suscită interes ca pistă de studiu. O cruce pe un mormânt  al nepotului dascălului, chiar dacă purta același nume de Vasile, dar de ce la Călinești-Cuparencu? Vorbim despre o ,,licență poetică asumată de către căminarul Gheorghe Eminovici?

,,În prima jumătate a secolului al XIX-lea, moșia satului Călinești-Cuparencu a fost cumpărată de Adolf Heinrich Marin, inginer ținutal din Cernăuți, de origine austriacă. El a construit un conac înconjurat de un parc cu stejari și alți arbori ornamentali aduși de la Viena, trei iazuri și o livadă.”

Adolf Heinrich Marin (29 iunie 1795 – 2 iulie 1859) a decedat în același an 1859 care apare pe crucea lui Vasile Eminovici, aparent, cu (vre)o lună înainte de ridicarea/sfințirea acesteia, dar o anume legătură între cele două evenimente intră în sfera supozițiilor fără un suport real.

Interesantă este și coincidența ridicării crucii dascălului Vasile Eminovici, bunicul lui Mihai Eminescu, tocmai în vara anului Unirii Principatelor, 1859, act istoric susținut de către Gheorghe Eminovici- aici avem destule argumente solide, dar și unele contra pe care, din respect pentru adevărul istoric, nu le putem neglija în totalitate. Să fi fost aceasta o cruce folosită nu de două ci de mai multe ori?

Un amănunt-cheie legat de rezolvarea enigmei acestei (re)descoperiri a mormântului „cu cruce al unui Eminovici, detaliu care va fi dezvăluit când va fi cazul, a fost păstrat pentru o analiză cu specialiștii domeniului.

Sunt optimist în ceea ce  privește dezlegarea misterului crucii, dacă aceasta îi aparține sau nu cântăreţului în strană Vasile Eminovici din  Călineştii lui Cuparencu, comuna Şerbăuţi, și sper  să nu rămână pe nisipuri mișcătoare la stadiul zvonurilor despre dispariția cu rea-voință a Psaltirii  lui Gheorghe Eminovici cu însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai.”

Legat de acest subiect, îmi amintesc spusele preotului Constantin Jaba de la Dumbrăveni, în prezența dnei Elena Condrei, a dlui Mihai Cornaci și a subsemnatului, cel care ne-a arătat o psaltire foarte veche, într-o stare de degradare avansată, din care lipseau câteva pagini,  ca fiind cartea încredințată lui George Călinescu și care i-ar fi fost restituită fără pagina în discuție.

,,…Cartea nu se mai găsește, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele științifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenționat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră, însă, nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…”, spune eminescologul Nicolae Georgescu.

Revin la Bătălia bucovineană pentru Eminescu, Vasile GHERASIM: În satul Eminovicienilor” (pag. 16) …Vasile Ieminovici a avut doi feciori, dintre care unul, în Moldova (România), a ajuns mare domn. Adică tatăl lor i-a bătut straşnic, căci nu se dădeau la carte, şi astfel au fugit de acasă. Despre Eminescu însă, numai puţin ştia, şi nelămurit.

(pag. 17) …Era în vremea foametei din 1866. Se stingeau oamenii cu zile. Atunci Ioan Eminovici, fiul lui Vasile, îşi aduse aminte că dincolo, în Moldova, trăieşte un frate bogat, boier chiar, şi, într-o bună zi, împreună cu Procop Smocot, cumnatul său de la Şerbăuţi, s-a pornit la drum. După câtăva vreme de călătorie, ajunge el la curtea „boierului” George. Acesta însă nu era acasă. Spre seară, vine de unde o fi fost şi vede pe cei doi ţărani – smeriţi şi plecaţi în faţa lui. „Cine sunteţi şi de unde veniţi?”. Şi atunci Ioan vorbi: „Sunt fratele tău şi-am auzit că ţie-ţi merge bine şi eşti bogat aici. Pe la noi bântuie foametea, mor copii şi bătrâni, şi bogaţi şi săraci. Am venit să te rugăm să ne dai puţin porumb, că teom pomeni”. Şi Trişciuc zice că Ioan, când era cu chef, povestea: „Şi ne-a luat fratele George şi ne-a dat de mâncare şi de băut, apoi – a spus să ni se umple sacii cu păpuşoi. Ne-a mulţumit şi ne-a omenit cu de toate, – numai în casa lui nu ne-a luat. Că noi eram ţărani şi el era boier şi domn mare”. Şi explică bătrânul Trişciuc: „Se vede că domnişorul George se ruşina să-i arate cucoanei lui din ce soi de oameni se trage...”

Faptul că Ioan Eminovici vine de la Călinești-Cuparencu la Ipotești la fratele George- unde, atenție, nu este recunoscut de către acesta!- în timpul foametei din 1866, lasă deschisă ușa supoziției că  acea cruce funerară a fost plătită atunci de către boiernașul Ghe. Eminovici, care va fi ținut legătura în secret cu familia părintească din zona Șerbăuților.

…Odată cu moartea în 1904 a lui George, fiul lui Ioan Eminovici, retras la sora lui, Ileana de la Pătrăuți, numele de Eminovici dispare din Bucovina, iar unii poartă pe nedrept acest nume ulterior. („George, feciorul lui Ioan, după moartea soţiei dintâi, s-a căsătorit cu Zoiţa lui Nicolae Cozmei. Aceasta, însă, îl părăsi în scurtă vreme şi trăi în fărădelege cu George Ungureanu. George Eminovici, nemaiputând suporta această ruşine, a părăsit satul, ducându-se la sora sa, Ileana, din Pătrăuţi, unde a şi murit, la 1904.”)

Dintre cei patru băieți ai familiei cantorului Vasile Eminovici, se cunoaște doar despre Gheorghe („conu Gheorghieș”) și Ioan că au avut descendenți. Iordache a murit, după cum spun registrele,  de mic copil, iar în privința ipotezei care circulă printre cercetători precum că în localitatea Sălăgeni de lângă Dumbrăveni, ambele pe fosta moșie a familiei Balș,  ar trăi descendenți ai lui Ștefan Eminovici (să fi fost dascăl/preot acolo?), nu am găsit deocamdată probe concrete care să demonstreze acest lucru. Deocamdată, repet, iar cercetări mai amănunțite sunt de dorit pentru clarificarea ipotezei, una extrem de interesantă.

Pentru descrierea lui Ştefan, Ion Roşu face trimitere la o epistolă a lui Matei Eminescu adresată lui Leca Morariu,  25 octombrie 1923, în care fratele poetului spune: „Tata a mai avut un frate, anume Ştefan, pe care îl adusese pe lângă sine la Dumbrăveni, dar a murit de holeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adus la Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus la Dumbrăveni spre a o picta pe Raluca Eminovici – n. n.), dar a fost în format mai mic ca pe mama; acest portret îl avea tata în perete în camera lui de culcare. Era mai tânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Călineşti şi după pictură nu semăna cu tata. Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

  Continue reading „D.M. GAFTONEANU: O altă (re)descoperire legată de familia Poetului Mihai Eminescu?”

Al. Florin ȚENE: Rațiunea activă în meseria de jurnalism

  

        Până la analizele lui Imm.Kant, rațiunii i se recunoștea calitatea de principiu al cunoașterii și de ghid al acțiunii.însă nu era recunoscută natura sa esențială de a fi o activitate. Puțin mai târziu Leibniz a introdus în filozofie teza spontaneității, atât de utilă ziariștilor de știri și fotoreporterilor.

          Imm Kamt este cel care scrie dezvoltând teza rațiunii active atât de necesară celor care lucrează în presă. Însă, filozofii postkantieni au dezvoltat în continuare și modificând o serie de aspect ale acestei teorii, ducând teza rațiunii active până la ultimile ei consecințe.

          În acest context ne interesează modificarea pe care teza rațiunii active în acțiunea ei a avut o influență asupra imaginii despre activitatea spirituală a jurnalistului, psihică, și despre aria și conținutul acesteia. Se observă că noțiunile de activitate, rațiune, inconștiență, sunt foarte strâns unite între ele, și că, dacă se vorbește despre activitate în ceea ce privește rațiunea, trebuie să se vorbească și de inconștient.

         Kant precizează că legile fenomenelor și legile rațiunii, fiind vorba de categorii, sunt identice, că ele nu sunt altceva decât legile după care se realizează sinteza mentală, adică unificarea Continue reading „Al. Florin ȚENE: Rațiunea activă în meseria de jurnalism”

Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)

 

IDEEA MEA DE ZBOR 

 

Ideea mea de zbor şi de fiinţă

Nu e făptura, slabă desfătare.
Ea nu-i decât arίpă plutitoare
Şi dorul de a fi, după voinţă.

Să nu mă tem de somn şi nemişcare,
De nesfârşit, de este cu putinţă,
Ca să-mi păstrez o clipă de silinţă
Pentru oprirea clipelor fugare.

Să nu mă plec când visul se ridică,
Sperând să am statornic panaceu
În bâjbâiri de gest ce se implică.

Să nu mă cred un bulgăre de seu.
La moarte de-oi gândi, fiindu-mi frică,

Nu voi putea să mă transform în zeu.

 

 

BOGAT MĂ VREAU 

Bogat mă vreau pe-o scară a fiinţei,
Dar mă afund în propria-mi durere.
Înţepenesc în scheme austere,
Şi dau prinos şi jertfă neputinţei.

Nu mă disting prin rang şi prin avere
Şi nici prin gestul aprig al voinţei.
Lovesc tăcut în poarta cuviinţei
Ce nu-mi primeşte bruma de plăcere.

La colţ de gând rămân cu mâna-ntinsă,
Dar nu primesc obolul aşteptat.
Păşesc timid, cu patima învinsă,

Dar am decis să urc eliberat.
Sparg sticla-n care mintea mea e prinsă,

Din cioburi să compun un trup curat.

 

 

NU-I PREA TÂRZIU

Încă mă las furat de-adânci clişee
Îm lumea asta ticălos tocmită,
Mustind a hoit, a jeg şi a pirită,
În loc să zburd prin câmpuri Elizee.

Încă mă-mbrac cu mantia cernită,
Trufaş cuprins de rang şi logoree,
În loc să caut o sublimă cheie
Ce îmi deschide camera tihnită.

Dar traversez o maiestuoasă mare,
Chiar dacă-n jur sunt zâmbete molâi
Şi amăgiri de umbre trecătoare.

Culcat pe prund, cu visul căpătâi,
Nu-i prea târziu s-aud cuvântul care

A fost uitat din clipa cea dintâi.

 

 

DACĂ-NŢELEGI PĂMÂNTUL

Dacă-nţelegi pământul, peste toate,
Ca pe-un grăunte de nisip din slavă,
S-ar mai putea, pe-a vremurilor lavă,
Să poţi curma meschina vanitate.

Mă lauzi pentru rima mea jilavă
Ce-şi caută temeiul dând din coate
Şi-n mine cresc speranţe că se poate
Să mă ridic mai mult cu o octavă.

Dar ce sunt eu? Măruntă creatură
În smârcuri de-ntuneric devorat,
Un verb steril, trăind prin sinecură,

Molar scălâmb, ştirbit şi cariat.
Abia acum, umil şi fără ură,
Pot să mai sper că voi trăi curat.

 

 

ZIDIRE PRIMENITĂ

 

Mă plec umil în faţa celui tare,

Dar şi a celui ce suflarea-şi sfarmă;
Rămân tăcut, ca ochiul să adoarmă,
Să-mi pot purta fiinţa spre-nălţare;

Supus rămân când ura-ţi este armă
Şi-atunci când vii să-mi dărui alinare,
Când ceri răspuns la simpla întrebare
Sau fără pace mă-nconjori cu larmă.

Nu fac nimic când spaima se abate
Şi dinţii ei hulpavi mă zdrenţuiesc,
Când dau în drum de porţi desferecate.

Smerit mă port şi-atunci când te iubesc.

Atâtea umilinţe revărsate

Îmi primenesc zidirea şi-o sfinţesc.

 

 

RĂSTIMP NEBUN

 

Dacă întâi grăuntele nu moare,

Nici planta din pământ nu se iveşte.

Să smulg decis o hidră ce scânceşte

Şi rădăcina patimei ce doare,

 

Să frâng povara care-n umbră creşte,

Strânsoarea unei clipe trecătoare,

Iubirea de speranţă şi visare,

Desfrâul, răzbunarea ce loveşte,

 

Să risipesc stârnirile dorinţei

Şi mângâierea pe-un tăiş s-o pun,

Să curm suflarea grea a neputinţei,

 

Neliniștitul vuiet să-l supun,

Ca să apară flacăra Fiinţei,

Vigoarea mea, într-un răstimp nebun.

 

 

CERCUL DE FOC

 

În fiecare zi din timp coboară
O altă undă ce mai strâmt îl face
Şi încă una prinde să se joace
Cu noul an, ieşit din trup afară.

Ce strig, ce simt şi ce anume-mi place
Se naşte calm în fiecare seară
Şi va pieri cum trebuie să piară
Pe buza clipei ce-nlăuntru zace.

Prin aspră veghe-n mine dau de ştire
Că ce-am gândit coboară în alt loc,
În altă vreme smulsă din iubire.

De mor acum, mă rog să am noroc
Să mă înscriu în veşnica rotire,

Căci timpul e rotundul cerc de foc.

 

 

TRĂIESC DOAR LA PARTER

Mă răsucesc în patul cu dorinţe,
Strivit de lenea care-n trup se-mplântă.
Fără de rost, un gest trândav descântă
Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe.

Abia trezită, clipa ce cuvântă,
Îşi pierde silnic seva din semințe.
Un ceas cărunt, uitat de neputinţe,
În răsuciri de abur se frământă.

Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă
Şi mă retrag într-un ungher ascuns
Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă.

Odăile sunt hău de nepătruns.
Trăiesc doar la parter în a mea casă. Continue reading „Adrian MUNTEANU: SONETOTERAPIE (II)”