Stelian PLATON: Poeme de septembrie

TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ                  

 

Vâsleam prin gânduri divine

Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni

Mârâia bufnind un câine

Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni

 

Furat de simplele cuvinte

Poruncile-am respectat pe toate zece

Uitat viu printre morminte

O noapte mă însoțea goală și rece

 

Mi-am făcut apoi o casă

Și-am pus în ea lumina Lunii târzie

Trăiesc c-o fată frumoasă

Pe care am botezat-o Poezie

 

Din zbor mă mai opresc mirat

Privind spre casa mea uitată în pustiu

Câinele meu a confirmat

Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu

 

 

CATREN                                       

 

Astăzi am trimis latine un înger

Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,

Din gândurile cudinți de ferăstrău

Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI                      

 

Părea că eram chiar cu toți  acasă,

Punea bunica ceaunul pentru  mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.

 

Trăiam poezia zilei fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu palid rost azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,

Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII                            

 

Dintr-alte țări de toate pline

Pe unde-am fost ca slugi străine,

Veniți in-vestitori la noi

Luați ce vă convine!

 

Codrii încă nu știu de voi,

Cărați-i cu mașini convoi.

 

Iar munții doinelor noastre

Nicicând n-au cunoscut dezastre.

Nu vă gândiți să construiți,

Oferim și bonus -lemnul

Veniți să jefuiți.

 

Suntem docili în firea noastră,

Vă salutăm cu „dumneavoastră”

Veniți exuberant, veniți de zor

Vouă oare nu v-a fost dor

De-o țară sihastră?

 

Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor

Spre miazănoapte curgător

Mașini ca râuri de-ntristare

De guri mușcate de topoare

Păduri fără suflare?

 

Și ele plâng cu glas fierbinte,

Fiindcă-n moarte își aduc

De noi aminte

 

Străinii tuturor le-au spus

Că popor complice, supus

Suntem, și-o gloată gregară

Care câmpul nu-și mai ară,

Că munți ca la noi nu îs

Ușor suntem de sedus,

Copacii, singuri în coloane

Se aruncă-n vagoane.

 

Veniți in-vestitori în țară

Re-ncărcați și cei câmpie

Lacrimi avem și poezie

Veniți iar și iară

 

A mai rămas chiar și un crâng

Luați-l voi! Eu știu să plâng

Că tot ce ați luați cu voi

Nimic nu vine înapoi!

 

 

ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ                                           

(editor, poet și prozator)

 

Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,

Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,

Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină

Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.

 

Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,

Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,

Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,

Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.

 

 

NEPUTINȚELE

 

Aduse par întristările de un vânt

Și rănile tot uităm cât pot să doară.

Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,

Iar neputințele ani pierduți măsoară.

 

Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc

Și-nlăturat din legenda milenară,

Tradiția e învinsă de nenoroc

Iar  pentrunoi nu mai e vreo  socoteală.

 

Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut

Pădurii cum i se prăbușește-naltul,

Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut

Și suspinele nu pot opri asaltul.

 

Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu

Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,

Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu

Rabdă ca un român doar umil să fie.

 

 

NOI AM PLECAT                                          

 

Plecarăm când vestea goală s-a adeverit

Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,

Cu grele aripi ne căutam noul zenit

Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.

Păgânii ne amețețau zicând că suntem tot,

Că fără noi lumina zării e pustie;

Eram în vorba lor năluca doar, unui mort

Și ne învălmășeau doar cifre pe hârtie.

 

Figuram absenți în calea lor, neoportuni,

Credința-n românism ne-au distrus definitiv.

Iisus cu sufletul încărcat de leziuni

Fu alungat înspre largul unui cer fictiv.

 

Firescul ni l-au omologat – drept clandestin,

Iar filistini gângavi se lăfăiesc în beznă;

Ne-au pus veriga putredă-n fumuriu destin

Și lanțul gros al ignoranței vechi pe gleznă.

 

Concretă fapta lor rămasă e doar scrumul

Și noi umili împachetați în rugăciuni,

Nostalgici, lung rătăcim, dezbinați pe drumul

Pe care au plâns cândva părinții noștri buni.

 

 

NU POT UITA                                   

 

Vârsta mea, e într-o clipă-nvelită,

Copil încă mă așez lângă plită

Cu surioara mea, mai mereu războiți

Și sfârâie-n tigaie cartofii prăjiți.

 

Fulguie tăceri și-ncep să se cearnă

Și-mpart văzduhul ciori, semn că e iarnă.

Nici vești nu mai vin, nici pe cer nu sunt semne,

Gândul meu aprins e un foc fără lemne.

 

Întreabă-mă Doamne ce țin eu ascuns,

Sau nu întreba, și-așteaptă un răspuns.

Stai puțin cu mine aici lângă sobă,

Cu ciorile și iarna nu pot sta de vorbă.

 

Nu pot uita zăpada mătăsoasă

Inocent alb veșmântu-i de mireasă,

Tot ce tu mi-ai dat doresc să-ți dau înapoi,

N-aș vrea cândva să treacă moartea pe la noi.

 

Nu știu un semn din mâna ta ce-nseamnă,

Ori câte iluzii stingi pân-la toamnă.

Mai cred în cuvinte rostite prin scrisori

Precum și-n iarna asta vestită de ciori.

 

 

O, HOME, SWEET HOME!                                          

 

Nicicând eu nu m-am visat cu vilă
Am rămas un anonim în cartier.
Casa-i amintirea mea sublimă
Ea este acoperișul meu sub cer.

În patu-acela am ascuns întâi
Angelic vis ce-avea să mă consume,
De-atunci sub bolta mea te zăvorâi
Iară suspinu-mi căpătă un nume.

Anii putrezesc la noi în curte,
Nici geamul nu mai are cercevele,
Nici raze nu se-ntorc oricât de scurte,
Numai stafia tinereții mele.

Iluzii zac ca o spartă minge,
Destinu-i fumuriu și anchilozat,
Patu-mbătrânit nu mă distinge,
Trecutul plânge, din care am plecat.

 

 

ODĂ TRANDAFIRULUI                                

 

Dansau admirativ doi îngeri mici sub soare

Când, gândiră a trimite lumii un suvenir.

Roșu foc să fie, ca o iubire mare

Și cu un spirit ascuțit, numindu-l trandafir.

 

Ticluind structura din firea mea firavă,

Ferind, să-i fie chipul de buruiană stearpă,

Petale moi zâmbeau cu-a îngerilor slavă,

Iubiri de vis s-aprindă pe coarda lui deharpă.

 

Așa-nroși fereastra toată și grădina,

Cu flacăra-ncălzește și cu parfum subțire,

Pletoase ramuri dorm sorbind zilei lumina,

Iar pietrelor amorfe le dă însuflețire.

 

Astfel fui gândit la prima înfățișare,

Dar pentru mintea luminată eu atâta sunt:

Să mă bucur de ploaia sfântă și de soare

Și sens convingător să dau iubirii pe pământ.

–––––––– 

Stelian PLATON

New York City, SUA

1 septembrie 2020 

 

 

Lasă un răspuns