Modul miraculos în care creștinismul, (și prin asta înțeleg Ortodoxia, Dreaptacredință), unește, într-un întreg viu și vibrant; certitudinea dogmelor, mila și toleranța, este o taina care adeverește natura teandrica a Bisericii, Trupul mistic al lui Iisus.În Faptele Apostolilor (FA,8:26-40) ni se spune că Apostolul Filip a fost îndemnat de Duhul Sfânt înspre sudul Ţării Sfinte, şi acolo a întâlnit pe un înalt dregător etiopean care se întorcea spre casa lui. Acel înalt dregător, care călătorea cu totul special, într-un soi de “încăpere” purtată de scalvi, căci această era adevărată “careta” a vremurilor respective, deci acest dregător citea din Cartea Profetului Isaia. Apostulul l-a întrebat dacă pricepe ceea ce citeşte și răspunsul a fost deschis, ”cum, dacă cineva nu îmi tălmăceşte?” Atunci Apostolul, a cărui minte fusese învăţată de către Hristos şi luminată de Duhul Sfânt, i-a tălmăcit “Scripturile” și imediat l-a şi botezat. Asemenea cei doi ucenici (Luca şi Cleopa) care mergeau spre Emaus au avut lipsa de “tălmăcirea”, explicarea, Scripturilor, şi acea tălmăcire ei s-au învrednicit să o primească direct de la Mântuitorul. Din cele relatate este limpede că pentru a fi înţelese “Scripturile” trebuiesc “vestite” şi apoi explicate, tălmăcite. Iar cei care le tălmăcesc sunt vrednici de cinste specială, o cinste care îl face pe Sfântul Pavel să exclame:..’cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor care vestesc Evanghelia..” Din nou ni se arată că singure Scripturile nu pot ajuta, ele au lipsa de un ‘tălmaci”, de cineva care să le vestească şi să le explice. Despre importanța, “vestitorului” avem un alt exemplu încă mai cutremurător.
Pe însuşi Hristos Dumnezeu a trebuit să îl vestească oamenilor cineva, iar acel “cineva” a fost Sfântul Ioan Botezătorul, ”cel mai mare născut din femeie”. Iar Sfântul Ioan a şi tălmăcit oamenilor cine vine, pe cine înfăţişează, ”cel căruia nu sunt vrednic să-I leg sandalele”, ”Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.
Iar dacă Hristos Dumnezeu a avut lipsa a fi” vestit” şi “tălmăcit”, ce trufie nebună ne poate face să spunem că noi nu avem nevoie de “vestire” şi de “tălmaci”? Dar aici intervine din nou Înţelepciunea lui Dumnezeu care a arătat “calea”. Această “vestire” şi “tălmăcire” se face în Biserica. Iarăşi este lipsa să revenim asupra înţelesului Bisericii.
Biserica este aşezare teandrică, Dumnezeu-omenească. Ea este din totdeauna şi este locul în care se află Dumnezeu. Vechiul Testament şi Noul Testament numesc aceste “loc” prin acelaşi termen, ”Eclesia”. Din nou trebuie repetat că atunci când vorbim despre Biserica este necesar să înţelegem că ea există pe două “nivele” diferite şi nu putem folosi stările unuia dintre nivele pentru a expică stările celuilalt nivel şi viceversa. Astfel, fiind aşezare Dumnezeiască, Biserica se află în condiţia lui Dumnezeu, deci în afară timpului, ”în veşnicie”, unde nu există nici trecut şi nici viitor, există doar un “acum” perpetuu. Dar fiind şi aşezare omeneasca, Biserica este şi realitate a lumii acesteia, căci în lumea această Dumnezeu se exprimă în “timp”. Cu alte cuvinte, fiind trupul mistic al lui Hristos, Biserica nu poate fi decât “una”. Despre acest lucru, în chip lămurit au vorbit chiar Apostolii şi cel mai lămurit vorbeşte din nou Sfântul Pavel în Epistolă către Galatieni unde şi avertizează: 1:9,” Precum v-am spus mai înainte, şi acuma va spun iarăşi; Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anathema”. Iar Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei (cca.200-258) în mod lămurit avertizează împotriva “Bisericilor paralele” şi răspicat spune ; ” extra Ecclesis nulla salus” (în afară Bisericii nu există mântuire). Dar aici întâlnim un alt paradox,o altă manifestare a “adâncului nepătruns” al Înţelepciunii lui Dumnezeu, a dragostei şi milei Lui pentru oameni. Cei mai intransigenţi dintre Părinţii Bisericii, în ce priveşte canoanele şi dogmele, aşa cum era Sfântul Ciprian, s-au arătat cei mai înţelegători faţă de slăbiciunile şi căderile “personale”. Sfântul Ciprian a fost cel care a arătat că Biserica trebuie să arate milă şi înţelegere, ”toleranta”, pentru cei numiţi ”lapses”, cei care din teamă sau sub tortură, au căzut din dreapta mărturisire (este vorba de teribila persecuție anti creştină din vremea Împăratului Decius). Sfântul Ciprian spunea că fiecare caz trebuie judecat individual şi după “iconomia” divină. Pentru că cei care “vesteau” ştiau cui vestesc şi ştiau că în faţă lor se aflau nu “oamenii” ci “omul”, persoana fiecăruia, care poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci este nepreţuit. De aceea pentru fiecare, Biserica, foloseşte, cum ziceam, ”iconomia”.
Iconomia divină, oikonomia, dispensation, înseamnă câteva lucruri. Înseamnă “planul” divin dar mai ales modalitatea de a aplica normele canonice.
Există norme stricte pentru fiecare “cădere”, pentru fiecare păcat, dar Biserica şi slujitorii ei, Ierarhi şi Preoţi, nu voiesc să fie pierdut vreun suflet şi de aceea folosesc “iconomia”. Circumstanţele sunt considerate, căinţa este considerată, suspinul este considerat. Iar dacă fiecăruia dintre noi I se spune să ierte greşelile fratelui sau, dacă acela se va întoarce şi se va cai, ”de şaptezeci de ori câte şapte”, deci permanent, cu cât mai mult va face aceasta Biserica? (Bun înțeles când exista caința adevarată si voința de a nu repeta păcatul săvârșit).
Este absolut cutremurător să te gândeşti la privilegiul de a fi membru al Bisericii Dreptmăritoare, Ortodoxe, cea care păstrează întregul tezaur al credinţei. Al credinţei care este poate cel mai mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu. Dăruire care, de atâta ori îl făcea pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia să spună, ”dacă nu m-ai fi ştiut, nici nu m-ai fi căutat”. Dumnezeu ni se face “ştiut” mai înainte că noi să îl căutăm.
Ca membrii ai Bisericii Ortodoxe să stăm “bine, să stăm cu frică”, uniţi în jurul învăţăturii Ei, tainelor Ei, Ierarhilor Ei. Fără să ne uităm nici la dreapta şi nici la stânga, cu milă pentru cei rătăciţi, dar mărturisind, împreună cu Sfântul Ciprian că, ”în afara Bisericii nu exista mântuire”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Certitudine, milă și toleranță”
MOTTO:
Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.
Ziua de 23 august este declarată drept zi de doliu în R. Moldova, după ce Guvernul a stabilit, în a. 2019, această dată ca fiind Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare, precum nazismul, stalinismul, regimurile fasciste și comuniste (de fapt nazismul și stalinismul au fost două ideologii criminale frățești: național socialismul lui Hitler înfrățit cu internațional socialismul lui Stalin.
Nu doresc să intru în culisele actului de la 23 august 1944, când Regele Mihai I a orchestrat o lovitură de stat împotriva conducătorului statului, Mareşalul Ion Antonescu. Detaliile conspiraţiei şi întoarcerii armelor la ordinul tânărului rege sunt arhicunoscute. Un grup minor de consilieri regali şi politicieni veroşi şi ambiţioşi au pus la cale o lovitură de stat prost gândită şi slab organizată. Regele Mihai I a aruncat România în braţele URSS fără să negocieze un armistiţiu, decât abia pe 12 septembrie 1944, prin comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, la Moscova. De la 23 august până la 12 septembrie 1944, România a fost practic o ţară ocupată şi fără apărare în faţa trupelor sovietice. În câteva zile ruşii au ajuns să defileze la Bucureşti, pregătindu-se să comunizeze ţara, cu aportul fostului suveran. Din punct de vedere istoric şi al diplomaţiei internaţionale, România a fost percepută ca o ţară ce trădează o alianţă şi bagă cuţitul pe la spate celui cu care a bătut palma pentru o înţelegere. Ieşirea din Axă nu a fost, paradoxal, bine văzută nici de către Aliaţi, care au refuzat României statutul de cobeligeranţă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 şi a supus-o unor împovărătoare despăgubiri de război. De atunci, ţara noastră e percepută în cancelariile lumii ca naţiunea care-şi trădează aliatul. În perspectivă diplomatică şi al relaţiilor internaţionale o ţară care îşi respectă până la capăt angajamentele, chiar dacă e înfrântă în război, e percepută mai bine de opinia publică şi cancelarii. Vezi Germania după 1945, Polonia sau chiar Ungaria. O regulă de bază în dreptul internaţional este respectarea cuvântului dat şi loialitatea faţă de o înţelegere. Regele Mihai I a încălcat această cutumă diplomatică şi a dat o lovitură pe la spate, chiar Armatei Române, care lupta vitejeşte pe front şi care, în 1941, dezrobise Basarabia de sub ocupaţia sovietică. În politică pentru supraviețuirea statului totul e posibil, chiar și încălcarea normelor diplomatice așa cum procedează marile puteri. Întoarcerea armelor a scurtat războiul cu șase luni conform conferinței de pace de la Paris. În 1944 pentru politicieni era evident că Germania va pierde războiul. La 23 August 1944 nu a fost nicio insurecţie militară, nici una populară şi nici o revoluţie socială de eliberare cum ne-a îndoctrinat în anii 70-80 istoriografia comunistă, ci pur şi simplu o lovitură de palat dată de regele Mihai I, după modelul italian din 1943, prin care Conducătorul Statului Antonescu a fost destituit şi arestat, apoi predat unor persoane particulare cu carnet PCR, aflate în ilegalitate, ce l-au trimis la Moscova. Regele Mihai într-un interviu după 1990 spune că el nu a ştiut că mareşalul Ion Antonescu a fost predat unor civili comunişti în cartierul Vatra Luminoasă.E clar că actul de 23 august 1944 ne-a restituit Ardealul e nord, din acest punct de vedere Regele Mihai a acționat corect. Sigur că am pierdut Basarabia care era deja ocupată de avangarda Armatei Roșii.
În vremurile ancestrale, odată cu trezirea conștinței de sine s-a născut sentimental unei datorii personale. El a dat naștere coagulării unor trepte de noțiuni etice. Astfel, Yung, a ajuns la concepția că “Individualizarea nu are alt scop decât de a elibera sinele, pe de o parte de învelișuri false ale persoanei, pe de alta de forța sugestivă a imaginilor inconștiente. “( Yung, Dialectique du Moi et de l`Lnconscient, Paris, Gallimard, 1963, p. 113.).
Dragii mei enoriași!