Dragii mei enoriași!
Suflet călător(I). În numărul precedent al ,,Scrisorii pastorale”, vorbeam despre semnele prevestitoare ale morții, conform credințelor populare românești.
Astăzi vom merge mai departe și vom încerca să urmărim traseul pe care-l are de parcurs sufletul celui decedat, conform acelorași tradiții. Precizăm că pentru aceasta folosim materialele adunate personal din vreo 15 sate din nordul Mehedințiului prin anii 1980-1982, materiale pe care le-am publicat de-a lungul timpului, dar mai ales pe o carte-monument dedicată acestei teme, apărută cu câțiva ani în urmă în peisajul cultural românesc. Este vorba de cartea Domnului Prof. Cornel Boteanu, Cântecul Zorilor din Plaiul Cloșani(Craiova, Editura MJM, 2008, 410 pag.). Domnul Prof. Boteanu parcurge toate localitățile din jumătatea de nord a județului Mehedinți, inclusiv pe cele cercetate de subsemnatul și culege un adevărat tezaur de gândire, simțire, grai și faptă românească. Avem aici un studiu introductiv foarte cuprinzător, zeci de variante al cântecului funerar, foarte răspândit în această zonă, transcris în grai local, cu notații muzicale, cu glosar de regionalisme, cu numeroase fotografii exemplificatoare. Este o lucrare de referință de acum încolo, mai ales că asemenea creații folclorice vor fi din ce în ce mai puține în anii ce vor veni, având în vedere situația dramatică a satului românesc contemporan.
Așadar, cel muribund este spovedit și împărtășit de către preot. Rudele îl înconjoară și-i dau semne de afecțiune. Grijă mare au ca el să fie primenit cu haine ,,bune”, noi, nefolosite până atunci și să aibă lumânare aprinsă în mână. Dacă este conștient, dă iertăciunile cele din urmă celor prezenți și la rândul lui roagă să fie iertat de ei pentru tot și toate. Dă, de asemenea, ultimele instrucțiuni privind relațiile dintre copii, dintre copii și soțul/soția supraviețuitor, împărțirea bunurilor ce i-au aparținut lui, alte instrucțiuni. Se intră apoi în faza ,,trage să moară”. Sunt momente dramatice, care pot dura câteva minute, câteva ore sau chiar câteva zile. Muribundul scoate doar un horcăit și din când în când i se întrerupe respirația. Cei prezenți stau liniștiți, nu fac zgomot, ca ,,să nu-l întoarcă”. Un strigăt, un țipat, un zgomot, pot readuce la viață pe cel muribund și ar suferi după aceea. În cântecul funerar, în ,,Zori”, se explică această stare plină de dramatism. Despărțirea sufletului de trup se face greu, sufletul ,,trage” să se desprindă. Îl reține dragostea față de copii, de cei dragi, de bunurile acumulate în timpul vieții, pe care le părăsește pentru totdeauna: ,,Rămâi, casă, sănătoasă,/De-acu plec la altă casă./Plângeți voi patru pereți,/Că de mine rămâneți,/Plânge și tu bătătură,/Că de-acu nu mai auzi gură./Plânge-mă și tu fântână,/Că nu mai vin pe la tine./Plânge-mă și tu pârleaz,/De-acu nu-ți mai fac necaz./Lăsai mamă, lăsai tată/Și portița încuiată./N-are cine mă striga,/N-are cine mă cânta!”
Din momentul decesului propriu-zis, începe rânduiala pregătirii mortului: îmbăierea, primenirea, așezarea pe o masă, ori în sicriu și ,,cântatul”. Membrii familiei și vecinii ,,se cântă”, adică își strigă durerea pierderii celui drag și glasul lor e auzit până departe, ca o chemare a celorlalți consăteni. Așadar, la moarte ,,se cântă”, nu ,,se plânge”. Termenul scoate în evidență o atitudine optimistă în fața morții. Moartea nu mai este moment de durere, de pierdere, de nimicire a ființei omenești, ci doar o poartă de trecere dintr-o lume-n altă lume. Sunt anunțate așa-numitele ,,bocitoare”, care urmează să vină la casa mortului și ,,să-i cânte Zorile”. Iată că și acestea ,,cântă”, iar cântecele lor se numesc ,,zori”. Știm cu toții că zorile sunt primele semne ale zilei, momentul când se ,,îngână” ziua cu noaptea, momentul de trecere de la noapte la zi. Semnificația termenilor este mult mai profundă: cel decedat trece de la noapte la zi, de la moarte la viață. Existența de aici, viața pământească este doar o călătorie, o etapă în existența ființei, viața de dincolo e veșnică, adevărata viață. Diferența e asemănată cu distanța dintre noapte și zi.
Bocitoarele sunt femei cunoscute în zonă, care se ocupă cu cântarea Zorilor timp de trei zile, între deces și înmormântare. Ele nu trebuie să fie rude cu mortul, trebuie să respecte un anumit ritual bine stabilit, o rânduială de la care nu au voie să se abată. Prezența lor ne amintește de un anumit ritual cultic, precreștin, din vremea matriarhatului, când femeile bătrâne erau ,,preoții” sau ,,preotesele”, care oficiau cele cuvenite la principalele evenimente ale vieții: naștere, nuntă, moarte. Femeia era mama vieții, ființa care aduce ființă în lume și tot ea era cea care ,,preda” cu tot ceremonialul cuvenit sufletul călător pentru a-și continua viața într-o altă lume.
Pregătirea. În sicriu, sub pernă, se pun nouă pietricele de pe valea unui râu, se pune lână și alte obiecte, care diferă de la o localitate la alta. În buzunarele mortului se pun bani. Aici observăm din nou un element important de ,,arheologie spirituală”.Conform învățăturii creștine, sufletul n-are nevoie de bani pe lumea cealaltă. Acest obicei vine iarăși din lumea precreștină, sud-est europeană. În religiile greco-romane, spre exemplu, se spunea că sufletul ajunge la un moment dat la fluviul Styx, cu apa uitării. Pe acesta trebuie să-l traverseze. Este acolo un barcagiu, Caron, care nu trece sufletele, dacă acestea nu-i plătesc. De aceea se pun bani în buzunarul mortului, în ,,gulerașe”, iar la cele trei ,,odihne oficiale” se aruncă bani peste cei participanți, sub formă de cruce. În ritualul creștin nu am întâlnit nicăieri îndrumări privind ,,aruncarea banilor” peste lume la ,,odihne”. Este un element precreștin, care a fost creștinat, având în vedere că banii sunt aruncați spre cele patru puncte cardinale, adică în formă de cruce. Observăm că nu se pun bani de hârtie, ci numai de metal. Explicația ar fi simplă: banii de hârtie sunt invenție târzie, în timp ce monedele metalice au apărut cu câteva mii de ani în urmă, atunci când au fost stabilite și aceste rânduieli.
Transportul sufletului în lumea cealaltă este un eveniment de importanță cosmică. Mai întâi apare o ,,zână bătrână”, o ,,măicuță bătrână”, care ține în mână condeiul și ,,Cartea vieții”, unde sunt scriși toți pământenii. Ea verifică dacă cel decedat trebuia să moară atunci sau nu, este un adevărat ,,ofițer de stare civilă” al cerului: ,,Coala s-a umplut,/Tocu s-a pierdut/Și tu ai rămas,/Dragă cu cei morți”./ În tradiția creștină nu avem un asemenea element. Zâna bătrână de care ne vorbește cântecul funerar mehedințean este o zeitate feminină dintr-o religie precreștină. E posibil ca ea să fie una dintre cele trei ,,Ursitori”, care-l predestinează pe copil la naștere. Dar mai avem un element extraordinar de important, pe care-l semnalam și cu 40 de ani în urmă într-un studiu pe această temă. E vorba de Domnul Iisus Hristos, care vine călare ,,pe un cal mohorât” și ia de la poartă sufletul celui mort și-l duce pe lumea cealaltă. Iată că Însuși Dumnezeu se coboară ca să primească sufletul unui biet muritor. În Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție nu întâlnim însă nicăieri pe Domnul Iisus Hristos călare pe cal și împlinind o asemenea funcție. Am ajuns la concluzia că e vorba de reminiscențe ale cultului Cavalerului Trac, un cult foarte răspândit până prin secolul al IV-lea d. Hr. în spațiul carpato-balcanic. Cavalerul Trac, zeitate atotputernică, avea această funcție de a transporta sufletele celor decedați pe lumea cealaltă. Iată cu câtă delicatețe omul din popor, creatorul anonim al cântecului funebru, a făcut trecerea de la o religie păgână la cea creștină. A preluat elemente păgâne, pe care le-a creștinat, așa cum a știut el mai bine și mai frumos. Numai un popor cu o vechime de câteva mii de ani și cu o continuitate permanentă pe aceste meleaguri putea să păstreze aceste elemente străvechi(Va urma).
*
Sfaturi părintești. Dintr-o lucrare a scriitorului Nicolae Vorobchievici selectăm câteva constatări grupate sub titlul Mai târziu! Cu siguranță că mulți dintre cititorii noștri se regăsesc în ele, astfel încât au multe motive de regret privind relația cu semenii lor. Într-o epocă a stresului, a alergăturii permanente, a grijilor și iluziilor ridicate până la nivelul de sens al vieții, uităm să mai relaționăm cu cei dragi ai noștri, rude, prieteni și cunoscuți. Mereu amânăm, mereu sperăm că va veni o zi în care vom avea timp și de aceste ,,nimicuri”, numai că de cele mai multe ori o astfel de zi vine prea târziu și întotdeauna vine cu lacrimi și regrete. Iată-le:
,,Mai târziu!!!
Mai târziu, voi vorbi cu tine..!
Mai târziu te sun,
Mai târziu ne vedem,
Mai târziu, facem o plimbare..,
Mai târziu îți spun ce simt,
Mai târziu vei știi ce însemni pentru mine..,
Mai târziu, poate te voi iubi.., sau poate te voi uita…!
Lăsăm totul pe mai târziu și uităm că ,,mai târziu” nu e al nostru,
Că ,,mai târziu” oamenii s-ar putea sa nu mai fie aici, lângă noi…,
Că ,,mai târziu” s-ar putea să nu ne mai auzim, sau să nu ne mai pese…!
Că ,,mai târziu” cel care aleargă azi să te strângă în brațe, poate fi legat cu fire la aparate…!
Că ,,mai târziu”, copiii nu mai sunt copii… și părinții nu ne mai sunt decât amintire…!
Că ,,mai târziu” ziua se transformă în noapte, puterea în neputință, zâmbetul în grimasă de durere… și viața în moarte…!
„Mai târziu”, va fi prea târziu…!!!
*
Străinul mamei, vino acasă! Am găsit pe internet o poezie cu acest titlu, semnată de Doamna Liliana Burac. E un text care înmagazinează multă vibrație poetică și sufletească, un text în care se regăsesc numeroase familii din parohia noastră și din afara ei. Iat-o:
,,Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus… la curți străine, spre apus…
Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei, să-ți faci o casă…, nu bordei.
Noi te-am lăsat, n-am zis nimic…, ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici…, pe nicăieri n-ai cum s-o duci.
La noi erau de toate-n curte…, dar nu erau parale multe…!
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul… nu ți-ar fi lipsit.
Credeai că-n lumea asta largă… stau câinii cu colaci-n coadă…
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine;
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare,
Decât aceea de ogor, dar… nu știai ce-nseamnă dor.
Trecut-au ani și ani de chin…, tu, tot departe, tot străin…!
Mă uit la casa ta…, palat…, dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem…, doar știi!
La ce folos așa o casă…, că nu-ți stă nimenea la masă…!
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune ,,tată”!
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă…! Străinul mamii, vino-acasă!
De-acuma tâmplele-ți sunt ninse…, privirile de doruri stinse…,
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa mut și ce-ai pierdut… e bun pierdut!
Era altfel pe vremea noastră…! Făceam copii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți;
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu…! Tu-l ai numai pe Dumnezeu!
Poate că-i greu pe glia noastră…, dar pâinea la străini e aspră…!
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar… sufletul e gol în tine!
Ai vrut o casă, iaca, ai…, de-acuma vino-n ea să stai…!
Îngenunchează la icoane și spune ,,Mulțumescu-Ți, Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că m-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească…, ce-am adunat să-mi folosească!
*
File de jurnal – 5 Aug. 1982. Luni seară am avut ședința la Malovăț. Trebuia să luăm o decizie în legătură cu pictorul Ivănescu. Existau două soluții, pe care le întrevedeam: a) să cerem recepția parțială a lucrării și să reziliem apoi contractul; b) să solicităm formarea unei comisii pentru a constata existența schelelor și materialelor, pe care le-am pus la dispoziție pictorului, cât și reparațiile executate, astfel încât, având apoi o bază, să-l putem acționa în judecată.
Când am ajuns la Malovăț, am găsit un avocat(nu i-am reținut numele), pensionar, ce venise să facă o donație. După ce ne-a văzut toate actele de care dispuneam, ne-a sfătuit să nu întocmim nici un proces verbal, ci să lăsăm lucrurile în voia lor, până la 10 august, când începe acțiunea contractului. La data respectivă îi facem pictorului o invitație, pe care i-o trimitem sub formă de recomandată cu confirmare de primire. Acest lucru îl repetăm peste două-trei săptămâni. El va trebui să răspundă.
În cazul în care va obiecta că n-a avut condiții corespunzătoare de lucru, vom cere atunci comisie pentru constatarea situației. Felul cum a procedat el cu părăsirea șantierului, nu a fost corect. Trebuia să ceară un împuternicit al consiliului Popular Comunal, pentru a face un act de constatare. Acum noi vom spune că el, fiind în trecere, a lucrat câteva zile, după care a plecat în condiții normale, urmând să revină la 10 august. Dacă nu va face lucrarea, după expirarea termenului, îl vom putea da în judecată și, până are loc prima înfățișare, conform clauzei contractuale de penalizare, în 30 de zile pierde toți banii pe care i-a luat de la noi.
Am fost de acord cu această soluție.”
*
In memoriam: I. D. Pârvănescu. S-a stins de curând, în urma unui banal accident, la vârsta de 84 de ani. S-a născut la 8 octombrie 1936 în satul Colibași al comunei Malovăț, din părinți Daniel și Elena, ca al patrulea copil din cei șase ai familiei. A urmat școala primară în satul natal, gimnaziul și liceul în Tr. Severin, apoi Școala Tehnică de Maiștri în București.
Era perioada în care tineretul satelor noastre era atras spre orașe, spre industrie. Țărănimea era îngenuncheată de la un an la altul: dislocări în Bărăgan, cote, impozite enorme, arestări, condamnări, comasarea terenurilor fertile pentru nou-înființatele ferme de stat, colectivizarea, lipsa oricărei rentabilități pentru munca în agricultură și multe altele. Tinerii erau complet lipsiți de perspectivă, în eventualitatea în care rămâneau la țară. Un viitor incert întrevedea fiecare la orizont. Mulți s-au îndreptat spre locurile de muncă bine plătite, cum au fost minele. Din părțile noastre au plecat tineri ca brazii spre minele de uraniu din Banat. Erau plătiți bine, ce-i drept, dar erau lipsiți de echipamente de protecție, așa că în câțiva ani radiațiile emanate de minereu au făcut din ei niște epave, care s-au dus rând pe rând de timpuriu. Alții s-au calificat la locurile de muncă prin fabrici și uzine din Mehedinți și din județele vecine. Puțini au fost cei care s-au îndreptat spre școli mai înalte, mai ales spre facultăți.
În acest context, Ion Pârvănescu a avut meritul de a alege între câștigul facil, imediat și truda studiului. Îmi amintesc cu câtă asiduitate învăța când venea pe acasă. De multe ori mă ruga să-l ajut. Îmi dădea schema unei mașini-unelte, cum ar fi strungul spre exemplu, și enumera pe de rost fiecare piesă componentă, până la ultimul șurub și niciodată nu le greșea. A urmat angajarea ca maistru în ,,câmpul muncii” la unități economice importante, precum: Șantierul Naval din Tr. Severin, Uzina de Utilaje din Topleț(CS), Combinatul de Prelucrarea Lemnului din Tr. Severin. Nu s-a mulțumit cu munca ,,de jos”. A urmat cursuri, a dat examene și a intrat în învățământ. Douăzeci și cinci de ani a fost titularul Catedrei Tehnice a Colegiului Tehnic ,,Domnul Tudor” din Tr. Severin. Aceasta a însemnat pregătirea a 25 de promoții de tineri în diferite meserii. În mai multe rânduri l-am vizitat la atelier și eram impresionat de tactul cu care preda elevilor și apoi de atenția și rigurozitatea cu care le controla probele de lucru. Rezultatele au fost pe măsură: participări la olimpiade de profil la nivel județean și național. În repetate rânduri mă aflam cu dânsul pe stradă și era salutat cu mult respect de tineri care-i fuseseră elevi. Unii nu ezitau să se apropie și să-i spună: ,,- Vă mulțumesc, Domnule Profesor, că m-ați învățat o meserie din care îmi câștig pâinea pentru mine și pentru familie!”
S-a căsătorit cu Prof. Elena Grădinaru din Stângăceaua(MH) și a avut doi copii, Marius și Izabella. Decesul timpuriu al fiicei l-a marcat pentru tot restul vieții.
Ion Pârvănescu simțea însă că poate face mai mult. Continua să studieze, nu numai literatura tehnică de specialitate, ci și din alte domenii. Urmare a acestor lecturi au rezultat mai multe cărți, precum: G. Călinescu. Maxime și cugetări, M. Kogălniceanu, Martiri ai Neamului, Enigma unui medalion, Mireasa în voal negru, Moartea rânjește la români, Fiara își arată colții, Enigma unei dileme, Amanții și amantele regilor României, Izabella, Clonații dintre secole și altele. Nu sunt istoric și nici critic literar, ca să fac aprecieri privind valoarea istorică, literară sau artistică a scrierilor lui I. D. Pârvănescu, dar admir perseverența cu care a luptat să se afirme, să-și depășească condiția socială și intelectuală.
Mai mulți ani după Revoluție a editat gazeta săptămânală ,,Adolescentul”, a înființat editura cu același nume, cât și Editura ,,Pârvănescu”.
Fiind un împătimit al apiculturii, a studiat viața și produsele albinelor și a dat la lumină câteva invenții privind îmbunătățirea activității apicole și utilizării produselor apicole, invenții brevetate de OSIM.
Nu suporta nedreptatea și era în stare să se lupte până în pânzele albe pentru triumful dreptății. Pentru aceasta a avut nevoie de studii solide în domeniul Dreptului. Când pleda într-un proces dovedea că de multe ori avea cunoștințe juridice similare unui avocat.
Era frățos, gata să dea o mână de ajutor, un sfat înțelept. Împărtășea cu generozitate sfaturi bazate pe îndelunga sa experiență de viață și pe înțelepciunea acumulată prin ani.
Dacă ar fi trăit în vremuri mai bune, I. D. Pârvănescu s-ar fi situat pe scara socială mult mai sus. Avea potențial intelectual, avea voință, avea ambiție în sensul nobil al cuvântului, îi mai trebuia doar mai mult noroc.
Dumnezeu să te ierte, nană Ioane!
*
Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a mai publicat câteva materiale, astfel. ,,Scrisoare pastorală” – 423, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 29 iun.. 2020, ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); ,,Scrisoare pastorală” – 424, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 18 iul. 2020, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); ,,Scrisoare pastorală” – 425, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 28 iul. 2020, ediție on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); ,,Scrisoare pastorală” – 426, în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 8 aug. 2020, ediție on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 10 aug. 2020, ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 11 aug. 2020, ediție și on-line(http://www.observatorul.com); Megaescrocherii rurale, în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XII(2020), nr. 1041(13 aug.), p. 11;
Parohia noastră a publicat ediția a II-a la cărțile Părintelui Prof. Ioan Ionescu, Icoane de sfinți slăviți ai Bisericii Țării Românești(104 pag.), Pagini de cultură veche creștină, românească(180 pag.) și Începuturile creștinismului românesc(146).
*
Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare, astfel: Doamna Borcilă Cristina din Franța, fiică a satului Malovăț: 200 lei; Doamna Procuror Dr. Ana Călin din Galați: 110 lei; Părintele Protopop Dr. Ioan Dură de la Bruxelles(Belgia), Doamna Filip Cornelia și Doamna Preda Emilia din Tr. Severin: câte 100 lei.
Domnul Meilă N. Nicolae din Malovăț a mai adăugat 180 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 295 lei. Dumnezeu să le răsplătească tuturor!
*
Zâmbete. Dintre numeroasele glume de dinainte de Revoluție, menționăm câteva: ☻ ,,- Ce sunt ruşii? Prieteni sau fraţi?” ,,- Fraţi. Prietenii ţi-i poți alege!” ☻ De 1 Mai (1984) va trebui să defileze toată populaţia, de la mic la mare. Vor să ne numere, să vadă câţi am mai ieşit din iarnă. ☻ Dilema lui Bulă: să mor acum de frig, să mor la vară de foame…! ☻ În România a început să cadă zăpadă artificială: nu se topeşte pe calorifer. ☻ La al 5-lea semnal va fi apă caldă: ,,Pic, pic, pic, pic, pic!” A fost apă caldă. ☻ ,,- Ce este coada?” ,,- Alinierea poporului la linia partidului!” ☻,, -Cum se numeşte organizaţia politică a pensionarilor?” ,,- Şoimii pieţelor!” ☻,,- De câte feluri sunt românii?” ,,- De două feluri: mulţumiţi, pe care îi caută miliţia economică şi nemulţumiţi, pe care îi caută securitatea!” ☻ Anul aceasta am avut o recoltă medie: mai proastă decât anul trecut, dar mai bună decât anul viitor. ☻Cel mai bun banc politic: Poftă bună! ☻ Cel mai mic stat din lume: Statul de plată!
*
Simpozion. În ziua de 1 August, preotul Dvs. a participat la Simpozionul organizat de Primăria Comunei Bala în satul Crainici, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea Părintelui Nil Dorobanțu, despre care v-am scris în ultimele numere din ,,Scrisoare pastorală”. La simpozion a participat Preasfințitul Episcop Nicodim al Episcopiei Severinului și Strehaei, însoțit de un sobor de preoți și diaconi de la catedrala episcopală. Simpozionul s-a ținut în curtea bisericii. Sfânta Liturghie a fost oficiată pe un podium acoperit, special amenajat. Cei cca. 250 participanți au stat în curte, pe scaune distanțate la 2 m unul de altul. Fiecare participant a primit o mască și o pereche de mănuși. Un grup de polițiști și jandarmi au supravegheat buna desfășurare a simpozionului și disciplina participanților. Au participat mai mulți oameni de cultură din județ, cât corpul editorial din Bacău, care editează lucrările Părintelui Nil Dorobanțu. După Sf. Liturghie s-a oficiat un parastas pentru Nil Dorobanțu, după care a vorbit Preasfințitul Episcop Nicodim și câțiva participanți. Printre aceștia a fost și preotul Dvs. El a spus, printre altele: ,,Multe cărți mi-au trecut prin mână de-a lungul anilor, dar n-am întâlnit niciodată vreo lucrare, care să combată atât de puternic ateismul și materialismul istoric și dialectic, cum sunt cărțile Părintelui Nil Dorobanțu. Îndemn pe toți cei care au de realizat teze de licență sau de doctorat să aibă în vedere opera Părintelui Dorobanțu. Este un domeniu virgin, care, exploatat cu competență, poate scoate la lumină aspecte extraordinare. Reabilitarea Părintelui Nil Dorobanțu nu e treabă ușoară. Este de admirat implicarea Preasfințitului Episcop Nicodim de a demara această reabilitare. Sperăm să reușească. Reabilitarea întâmpină însă rezistență serioasă, fiindcă, prin opera lui, Nil Dorobanțu demolează multe statui ridicate de presa oficială a timpului. Lucrarea de reabilitare însă va reuși, chiar dacă va mai trece o generație sau două. Vă rog să rețineți un lucru! Când se va comemora împlinirea a 200 de ani de la nașterea lui Nil Dorobanțu, poate popa de la Bârda nu va putea să vină sau va întârzia. Vă spun însă de acum, că atunci Biserica Ortodoxă Română va fi mai bogată cu doi mari sfinți: Arsenie Boca și Nil Dorobanțu!”
În jurul bisericii din Crainici era și cimitirul. Rar mi-a fost dat să văd un cimitir atât de bine întreținut. Mormintele erau proaspăt săpate, cu flori înflorite, iar printre morminte era iarbă de gazon. Cinste preotului de acolo și locuitorilor satului Crainici! Rușine preotului de la Malovăț pentru aspectul cimitirului de la Malovăț!
*
Lucrări la cimitir. Miercuri, 12 august, Domnul Primar Ing. Ion Michescu, a aprobat deplasarea grupului de cetățeni beneficiari de ajutoare sociale la cimitirul satului Malovăț, pentru a-l curăța. Le-am cumpărat secere noi și credeam că într-o zi nu au ce face. Eroare! Unii își pierduseră pofta de muncă mai demult, alții o uitaseră acasă în ziua respectivă. Pentru ca să fie mai convingători, într-o oră au reușit să distrugă secerile, așa încât au plecat acasă înainte de a se instala căldura, dar nu înainte de a-și îneca necazul la cârciuma din apropiere. Of, of, of!
*
Anunț – extremă urgență. Patriarhia Română face apel insistent către toți creștinii ortodocși, către preoți și călugări să doneze sânge. Spitalele sunt în mare criză de sânge. Sunt numeroase operații, care nu pot fi făcute din lipsă de sânge. Oricine poate să ajungă la un moment dat în situația de a avea nevoie de sânge, fie că e vorba de un accident, de o boală, de o operație. Imaginați-vă ce înseamnă să vedeți medicii ridicând neputincioși din umeri, fiindcă nu au sânge, iar viața bolnavului se scurge picătură cu picătură, fără putință de a salva-o. Cel care donează sânge nu pierde nimic. Dimpotrivă, organismul lui are de câștigat, fiindcă organele lui interne, în special pancreasul, produc sânge nou, curat, care înviorează organismul. Ați văzut că și la animale este nevoie ca din când în când ,,să li se dea sânge”, în sensul de a li se elimina o cantitate de sânge din corp, pentru ca organismul să producă altul nou, proaspăt. Cel cade donează sânge are niște beneficii și de ordin material: motivarea absenței de la serviciu în ziua respectivă, bon de masă de o anumită valoare. În Iași, spre exemplu, primăria a hotărât să achite fiecărui donator câte 500 lei. Nu pot dona sânge cei ce au trecut de o anumită vârstă, cei ce au avut boli transmisibile, cum ar fi hepatita, spre exemplu. Cei care întruniți condițiile, vă rog din suflet, faceți această faptă bună, extraordinară. Nici nu știți cât bine puteți face semenilor Dvs. prin cele câteva picături de sânge pe care le donați. Dumnezeu să vă răsplătească și fapta să vă fie spre mântuire!
*
Convocare. Sunt convocați toți enoriașii satului Malovăț, bărbați și femei, indiferent de vârstă, care mai au o picătură de vlagă în oase și una de voință în suflet, ca în ziua de sâmbătă, 5 septembrie, la ora 9, să vină la cimitirul satului Malovăț cu o unealtă, precum: seceră, cositoare, sapă, săpoaică, târnăcop, sau chiar și cu mâinile goale pentru curățenia generală a cimitirului. Dacă ar veni toți, în mai puțin de o oră cimitirul acestui sat ar deveni o adevărată grădină. Nu am reușit până acum să găsesc pe cineva să facă acest lucru cu bani, iar cei de la ajutoare sociale v-am spus mai sus cum ne-au ,,pricopsit” cu munca. E rușine pentru un sat să nu-și curețe cimitirul. Cei care ați fost în excursii ați văzut cum arată cimitirele în alte sate, ca să nu mai vorbim de cele din Serbia. La Malovăț chiar nu se poate face nimic? Nu cred. De mai bine de 40 de ani v-am dovedit în nenumărate rânduri că vă iubesc și vă respect. Dacă și Dvs. nutriți aceleași sentimente față de preotul Dvs., aveți prilejul să i le dovediți, răspunzând acestei convocări. Aștept!
*
Program. În cursul lunii Septembrie avem următorul program de slujbe: 5 Sept.(Malovăț-Bârda); 6 Sept.(Bârda); 8 Sept.(pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț); 12 Sept.(Malovăț-Bârda); 13 Sept.(Malovăț); 14 Sept.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 19 Sept. (Malovăț-Bârda); 20 Sept.(Bârda); 26 Sept.(Malovăț-Bârda); 27 Sept.(Malovăț). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.
Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!
————————————–
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda