MOTTO:
„Arta este o misiune sublimă. Ea este încercarea unei minţi de a înţelege universul şi apoi de a-l traduce pe înţelesul celorlalţi”. (Auguste Rodin)
Auguste Rodin (n. 12 noiembrie 1840, Paris, Franța – d. 17 noiembrie 1917, Meudon, Franța) a fost sculptor, grafician și pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Rodin a revoluționat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, pornind de la experiența directă. Prin atelierul lui au trecut mulți sculptori, printre care Antoine Bourdelle, Charles Despiau, Aristide Maillol. În 1907, aici a lucrat și Constantin Brâncuși, care, părăsind atelierul după numai câteva luni, și-a justificat plecarea spunând: „Nimic nu se poate înălța la umbra marilor arbori!”
CLIPA
Ah, clipa care vine cum ucide
icoana ta care-n apus dispare,
iar mintea prinsă-n cugetări perfide,
devine un teren de vânătoare !…
Cu frâul gândurilor într-o mână,
adun din ochi supusa depărtare,
în timp ce cornul nemilos răsună,
iar calul rupe iarba sub picioare.
Aleargă peste timp, în ritm nebun,
pe-a dorului himerică chemare,
cupinsă-n neguri reci care apun
pe visul meu de falsă vânătoare.
Năvalnic tot mă poartă prin destin
spre mult dorita oază de-mpăcare,
cu triste amintiri care abia reţin
frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.
Şi mă întreb, privind înspre trecut,
cu-aceeaşi nemiloasă îndoială –
iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,
sau doar delirul unei nopți de vară?
Tatiana Doina Popovici: „Clipa” este o elegie în care Eul liric își exprimă tristețea simțind cum „Clipa… ucide/ icoana ta care-n apus dispare”. Tonul elegiac este dat de interjecția „Ah” care sugerează durerea. Într-o astfel de stare, mintea Eului liric devine „un teren de vânătoare”. Pe acest teren, „cu frâul gândurilor într-o mană” Eul liric adună din ochi „supusa depărtare”. Elemente reale, specifice unei vânători – cornul, frâul, calul – fac legătură cu oniricul, pentru că, în ritm nebun, calul „aleargă peste timp… „Pe-a dorului himerică chemare”. Triste amintiri „abia rețin/ frumosu-ți chip ce-n asfințit dispare”. Chemarea „cuprinsă-n neguri reci care apun/ pe visul meu”, conduce la întrebarea retorica din final „iubire-a fost, așa cum as fi vrut, /sau doar delirul unei nopți de vară?” (Poate autorul s-a gândit la „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare).
Alcătuită din cinci catrene cu rima încrucișata și măsură de 11 silabe, „Clipa” este ornamentată cu epitete: perfide (înșelătoare), supusa, nemilos, nebun, reci, de-mpăcare, în versiuni metaforice :”supusa depărtare”, „a dorului himerică chemare”, „triste amintiri”, „frumosu-ți chip”, dar și personificări, precum „Clipa… ucide”. Imagini vizuale (icoana ta), motorii (calul rupe iarba), auditive („cornul răsună”) creează un tablou „de falsă vânătoare”. O metaforă demnă de reținut este „frâul gândurilor” care subliniază puterea Eului liric de a-și controla sentimentele.
Mărcile Eului liric, precum „adun”, „mă”, subliniază participarea afectiva a poetului care „într-o noapte de vară visează” la iubita „din trecut” a cărei „icoană… dispare în apus” (icoana, element mitic). Clipa, parte a timpului, vine și trece ucigând imagini și sentimente. Este evidentă starea de halucinație, care înscrie și acest poem în curentul expresionismului-oniric.
Corneliu Neagu: CLIPA este un poem romantic, apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. A fost republicat, patru ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. De-a lungul timpului a fost mai fost publicat în diferite reviste on-line, precum LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE. Poemul aduce în prim plan îndoiala Eului liric izvorâtă din percepția iubirii oferite de către o femeie , rămasă în conștiința sa peste vreme. Odată cu trecerea timpului chipul acesteia devine tot mai difuz – „Ah, clipa care vine cum ucide/ icoana ta care-n apus dispare” – iar poetul este tot mai torturat „de cugetări perfide”, întrucât amintirile sale sunt resimțite precum un „teren de vânătoare”. Este desigur o vânătoare virtuală a Eului liric, generată ce aceste „cugetări perfide”, fapt ce se deduce din strofa a doua, care ilustrează această stare halucinatorie: „Cu frâul gândurilor într-o mână,/ adun din ochi supusa depărtare,/ în timp ce cornul nemilos răsună,/ iar calul rupe iarba sub picioare”. Acest cal virtual (născut în mintea poetului) „aleargă peste timp, în ritm nebun/ pe-a dorului himerică chemare” (strofa a treia). Îl poartă „năvalnic prin „destin” „spre mult dorita oază de-mpăcare” (strofa a patra). Căutarea împăcării sugerează faptul că despărțirea s-a produs printr-o ruptură drastică. Privind spre această „oază de-mpăcare”, Eul liric se întreabă retoric: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?” Final de poem cu incertitudinea care persistă, lăsându-i cititorului posibilitatea a-și imagina ceea ce-și dorește mai mult – regăsirea iubitei și împăcarea, sau starea de fapt, adică despărțirea definitivă și neputința Eului liric de a răspunde la întrebarea care-l frământă: „iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,/ sau doar delirul unei nopți de vară?”
NOAPTE DE IUNIE
Cânta deasupra pasărea măiastră,
pădurea tremura cuprinsă de fiori,
iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,
se rătăcea prin teii încărcați cu flori.
Creștea în zare luna tremurândă,
noi o priveam uimiți, sub cerul de oțel,
când umbrele, plecate să se-ascundă,
pluteau în spatele cetății, sub crenel.
Măceșii peste zid dădeau în floare,
se agățau în gard cu spinii de uluci,
privind mirați văzând cum mă seduci,
la pieptul tău strângându-mă mai tare.
Abia atunci, uitându-mă mai bine,
păgâne năluciri vedeam în ochii tăi,
mă-ndepărtam, să mă desprind de tine,
dar mă trăgeai să vin în brațe, înapoi.
Dar m-a cuprins o vrajă, dintr-odată,
pluteam în lumi de vis, departe-n infinit,
nici nu mai știu ce-a fost, dar m-am trezit,
căci se rupea, deasupra, bolta înstelată.
Tatiana Doina Popovici: Un tablou de natură încântător în care elemente terestre: pasărea măiastră, pădurea, frunzișul, teii, florile, măceșii, spinii, vântul se întâlnesc cu elemente cosmice: luna, cerul, umbrele, bolta înstelată, pentru a potența o iubire consumată într-o „Noapte de iunie”.
O înșiruire de imagini artistice: auditive (cânta pasărea măiastră), motorii (pădurea tremura, vântul rătăcea, umbrele… pluteau, măceșii… se agățau) construite cu figuri de stil ca epitete (măiastră, tremurândă, păgâne, înstelată), metafore (luna tremurândă), personificări (pădurea tremura cuprinsă de fiori) conferă textului valoare de tablou pictat în cuvinte.
Prezența lunii, protectoarea îndrăgostiților, însoțită de gerunziul acordat (tremurândă – epitet personificator) creează o emoție puternică. Pădurea, teii, măceșii încărcați de flori înfrumusețează tabloul sideral. Seducția celor doi iubiți produce mirare chiar și măceșilor.
Strofele a patra și a cincea aduc misterul anticipat de „umbrele, plecate să se-ascundă”. Eul liric, privind în ochii iubitei, vedea „păgâne năluciri”. Cuprins de vrajă, Eul liric simte că plutește „în lumi de vis”. Starea de halucinație a fost atât de intensă, încât atunci când „m-am trezit, nici nu mai știu ce-a fost”. Doar „bolta înstelată”, martora actului de iubire „se rupea deasupra”. Realitate, mister și mit dau dimensiunea unei iubiri pătimașe pe care poetul o redă în maniera sa expresionist-onirică.
Singura marcă a Eului liric, care arată implicarea afectivă, este forma neaccentuată a pronumelui personal persoana întâi singular „mă”. Ultimul vers al strofei a cincea se referă și la iubită – „tu mă trăgeai”. Împreună pun în valoare Eul dual („tu”, „mă„). „Noapte de iunie” este un titlu care arată explicit un moment al zilei, dar și un anotimp. Poemul are cinci strofe, ritm trohaic și versuri cu rimă combinată – strofele 1, 2, 4 rimă încrucișată, iar strofele 3 și 5 rimă îmbrățișată.
Corneliu Neagu: NOAPTE DE IUNIE este un poem de dragoste în care discursul liric se derulează la trecutul imperfect, sugerând că Eul liric și, în egală măsură cititorul, se mai află încă sub incidența stărilor emoționale descrise în cuprinsul versurilor. Alternanța acestor stări emoționale îl determină pe poet să conceapă un poem în care se produc schimbări de rimă în cuprinsul strofelor: primele două strofe rimă încrucișată, strofa a treia rimă îmbrățișată, revenirea la rima încrucișată în strofa a patra și, din nou, rimă îmbrățișată în ultima strofă.
Participarea naturii la scenele de dragoste încarcă poemul cu o forță neobișnuită, dându-i cititorului impresia că este chiar el protagonist al ritualului iubirii magice descrisă de Eul liric. Ambianța naturală a scenelor de dragoste este redată chiar din prima strofă: „Cânta deasupra pasărea măiastră,/ pădurea tremura cuprinsă de fiori,/ iar vântul, răscolind frunzișu-n creastă,/ se rătăcea prin teii încărcați cu flori”. În strofa a doua, această ambianță feerică este amplificată de apariția lunii, astrul îndrăgostiților – „Creștea în zare luna tremurândă”. Cei doi îndrăgostiți privesc „uimiți” apariția lunii, văzând cum umbrele nopții încep să se ascundă „în spatele cetății, sub crenel”.
Era la început de iunie când „Măceșii peste zid dădeau în floare”, „privind mirați” cum iubita îl seduce pe poet, la pieptul ei strângându-l tot mai tare. Dorința se amplifica tot mai mult, în ochii iubitei apăreau „năluciri păgâne”, trăgându-l pe poet tot mai aproape de ea. Cuprinși de vrajă, dintr-odată (strofa a cincea), cei doi îndrăgostiți simt că plutesc „în lumi de vis, departe-n infinit”. În acest zbor fermecat al iubirii fizice, transcendența către absolut îl determină pe Eul liric să spună, la sfârșit: „nici nu mai știu ce-a fost, dar m-am trezit,/ căci se rupea, deasupra, bolta înstelată”.
Poemul NOAPTE DE IUNIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. Trei ani mai târziu a fost republicat în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS&AGAPE, ARMONII CULTURALE, CONFLUENȚE CULTURALE, CRONOS etc). Distribuit pe FACEBOOK, din aceste reviste, a primit aprecieri și comentarii favorabile din partea cititorilor.
PARCUL REGĂSIT
Mă-mbată teii la-nceput de vară,
când trec din nou prin parcul regăsit,
iar rugii-n garduri dau pe dinafară
cu florile plutind spre asfințit.
Mai port în mine-aleile retrase
printre ciulini semeți care-au rodit
în cupele cu movul de mătase
purtând bondari sculptați în ebonit.
Mă duc cu gândul în trecut, deodată,
uimit te văd sosind din infinit,
mă-nalț să-ți dau, cu inima curată,
sărutul meu pe chipul împietrit.
Iar teii, în deplina lor candoare,
te-ntâmpină cu ramuri fremătând
căci te zăresc și ei la mine-n gând,
prea neuitată umbră călătoare.
M-așez pe banca veche dinspre stradă,
mi-adun în minte gândul răvășit,
dar tu dispari din nou spre infinit,
iar teii-n urma ta încep să cadă.
Tatiana Doina Popovici: O elegie în care poetul face o descriere a parcului regăsit. Teii, la-nceput de vară, împrăștie miros amețitor – „m-am bată teii”. Rugi dau pe dinafară, florile plutesc spre asfințit. Amintirea „aleilor retrase” este prilej de observație pentru Eul liric care vede ciulini mov pe care stau „bondari sculptați în ebonit”. În acest decor, gândul îl poartă spre trecut de unde „uimit, te văd sosind din infinit”. Apariția din infinit este întâmpinată de tei „cu ramuri fremătând” (sugestie a emoției). Superbă personificarea „căci te zăresc și ei la mine-n gând”. În starea de visare, Eul liric se-așază pe banca veche cu gândul la „prea neuitată umbra călătoare”. Revenit la realitate – „mi-adun în minte gândul răvășit”- constată ca iubita dispare „din nou spre infinit”. Regretul dispariției iubitei este subliniat în ultimul vers – „iar teii-n urma ta încep sa cadă”.
Eul liric se confundă cu poetul care, regăsind parcul tinereții, retrăiește întâlnirea cu iubita pe care o poartă în gând. Verbele la indicativ prezent, formele pronumelui personal – mă, în mine, mi, la mine – arată implicarea afectivă a poetului. „Prea neuitata umbră călătoare” este marcată de formele pronumelui personal: te, tu.
Realitate și visare alternează în cele doua strofe. Prima cu douăsprezece versuri, a doua cu opt versuri, surprind elementele reale ale parcului: teii, rugii, garduri, florile, ciulini, bondari, banca veche. Visarea intervine când „mă duc cu gândul în trecut”, „uimit te văd sosind din infinit”. Strofa a doua dezvoltă imaginația Eului liric: teii te-ntâmpină, te zăresc, și ei la mine-n gând, tu dispari din nou spre infinit. Deși sunt doar doua strofe, poetul le ornamentează cu metafore rare precum: „ciulini semeți care-au rodit”, „cupele cu movul de mătase”, „bondari sculptați în ebonit” la a căror cromatică mov și negru se adaugă galbenul florilor de tei.
O plimbare prin parc aduce în adâncul Eului liric „umbra călătoare” a iubitei plecate în infinit. Felul în care autorul alternează realitatea cu visarea arată că poezia este expresionist-onirică.
Corneliu Neagu: PARCUL REGĂSIT este o elegie conturată în memoria poetului la un „început de vară”. pe când trecea, după mulți ani, prin parcul adolescenței sale, dintr-un oraș de provincie. Parcul îi aduce aminte de prima sa iubită dispărută, în mod tragic, sub dărâmăturile unui imobil prăbușit datorită fatidicului cutremur din 4 martie 1977. Ideile din poem sunt un amestec de prezent și trecut, așezate în două strofe polimorfe. Prima strofă, cu rimă încrucișată, este alcătuită din 12 versuri (echivalentul a trei catrene aduse împreună). A doua strofă, cu rima îmbrățișată, conține opt versuri (echivalentul a două catrene aduse împreună). La începutul primei strofe, Eul liric redescoperă parcul („parcul regăsit”), cu teii înfloriți „la-nceput de vară„ și „rugii-n garduri” dând „pe dinafară”/ „cu florile plutind spre asfințit”. Trecând pe „aleile retrase”, poetul redescoperă „ciulini semeți care-au rodit”, purtând „în cupele cu movul de mătase” „bondari sculptați în ebonit”. Aceste imagini îl poartă „cu gândul în trecut” și, deodată își zărește iubita „sosind din infinit”. Stare de halucinații și delir, în care Eul liric se înalță către ceruri să-i dea iubitei, „cu inima curată”, sărutul său „pe chipul împietrit”. Final de primă strofă, cu această imagine a sărutului pe chipul împietrit, ca în celebra statuie a lui Auguste Rodin, proiectată pe bolta cerească.
Trecând la strofa a doua, natura începe să participe și ea la trăirile Eului liric: „Iar teii, în deplina lor candoare,/ te-ntâmpină cu ramuri fremătând/ căci te zăresc și ei la mine-n gând,/ prea neuitată umbră călătoare„. Ultimele patru versuri aduc pacea Eului liric și împăcarea poetului, dar natura încă nu-și revine, cum rezultă din ultimul catren al strofei a doua: „M-așez pe banca veche dinspre stradă,/ mi-adun în minte gândul răvășit,/ dar tu dispari din nou spre infinit,/ iar teii-n urma ta încep să cadă”. Metafora personificată, „teii-n urma ta încep să cadă”, este de o frumusețe copleșitoare.
Poemul PARCUL REGĂSIT a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. Trei ani mai târziu a fost republicat în Antologia lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS&AGAPE, ARMONII CULTURALE, CONFLUENȚE CULTURALE, CRONOS etc). Distribuit pe FACEBOOK, din aceste reviste, a primit aprecieri și comentarii favorabile din partea cititorilor.
VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
24 august 2020