Mircea Dorin ISTRATE: RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ (versuri)

LIMBA NOASTRĂ

Motto:

Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ

Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse

Cu luceferii în roi,

Însfinţesc cu-a mele vise,

Urma carului cu boi’’

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

DE CITESC A TALE VERSURI

Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ (versuri)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: ZORII DUALULUI

-Iubi,

vreau să mă privești în ochi în timp ce dansăm

melodia îmbinării noastre cuantice.

Aș vrea să văd și să simt în cât timp lumina din ochii tăi

mă transformă în jar de cometă venită din întunericul primordial

Dar să nu mă stingi până nu despică zorii

dualul din care suntem făcuți amândoi

și mereu să mă înfășori într-un răsărit de lumină

și să mă transformi în izvorul

din care va răsări o altă zi de iubire astrală

Vreau să fii puțin atent

și să auzi melodia ce o cântă trupurile noastre

când se iubesc în ritmul inimilor ce ne bat în piept

cu legănări de baladă.

Aș vrea ca tu să îmi spui tot ce îți trece prin minte

în timp ce eu ador să alunec prin apele

pe unde mă urci și mă cobori liniar

Mi-ar place să mă privești în ochi

și să îmi spui mereu că sunt frumoasă,

că sunt cometa ta minunată

din care iubirea noastră pe cer s-a ivit

și să îmi promiți că niciodată pradă unui asfințit

fără iubire nu ai să mă lași

și că în orice răsărit și zenit

iubirea noastră va fi la fel de suavă

cum a fost prima oară

când ne-am iubit.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA

Zilele acestea se împlinesc 135 de ani de la prima trecere a poetului Mihai Eminescu prin Basarabia, un eveniment prea ușor trecut cu vederea în această perioadă dominată de flagelul cu care se confruntă întreg mapamondul. O făcea aflându-se în drum spre Odesa, unde, la Limanul Kuialnik, situat în apropiere, poetul urma să-și vindece boala la „arhioloagele picioare”, de care suferea de mai multă vreme.

Sosit la București pe la mijlocul lunii octombrie 1877, ca angajat al „Timpului”, Mihai Eminescu se va dedica trup și suflet muncii de la ziar, neglijându-și aproape în totalitate sănătatea, care i se va zdruncina pe zi ce trece. Este perioada în care suferința produsă de o mai veche durere de picioare îl determină să se adreseze, pentru un consult, doctorului Wilhelm Kremnitz, soțul scriitoarei Mite Kremnitz și cumnatul lui Titu Maiorescu.

Acesta îi recomandă odihnă și liniște, o viață ordonată, tocmai de ceea ce Eminescu nu avusese parte vreodată. Tot la recomandarea medicului, dar încurajat și de Maiorescu, Mihai Eminescu decide să-și întrerupă munca la ziar și să plece la Florești (Dolj), la conacul junimistului Nicolae Mandrea. Astfel că, aproape două luni de zile, de la începutul lui iunie și până la începutul lui august 1878, singur în tot conacul, urmează programul prescris de doctorul Kremnitz, se odihnește, cutreieră împrejurimile, dar lucrează și la traducerea unor fragmente din limba germană a primului volum din „Documentele Hurmuzachi”.

Întors de la Florești, unde „rănile de pe picior îi trecuseră și mergea mai bine”^[1}, Mihai Eminescu reia munca istovitoare la „Timpul”, care nu-i dădea niciun răgaz pentru sine sau prieteni. Punea mai presus de orice munca la ziar, chiar în detrimentul propriei sănătăți. Așa că, nu după multă vreme, îi revine și suferința la picioare, fapt ce-l determină să plece la Constanța, pentru a face băi de mare.

Dintr-o scrisoare adresată Veronicăi Micle aflăm că poetul sosise pe litoralul Mării Negre, unde va rămâne zece zile, la 15 iunie 1882. Se îmbarcase în portul Giurgiu, de unde și-a continuat călătoria pe Dunăre până la Cernavodă, iar de acolo a luat trenul până la Constanța. Aici s-a cazat la „Hotel d΄Angleterre”, într-o mansardă a hotelului. În aceeași scrisoare, plăcut impresionat de ceea ce văzuse pe malul mării, o informa pe Veronica Micle asupra unei hotărâri deja luate: „să știi că la anul venim amândoi aici, căci băile de mare întăresc și grăbesc bătăile inimei”. Promisiune care nu avea să fie dusă vreodată la îndeplinire…

Urmează fatidicul an 1883, când boala i se dezlănțuie și încep lungile drumuri pentru îngrijirea sănătății. După internarea în Sanatoriul „Caritas” al doctorului Șuțu, urmează trimiterea la sanatoriul doctorului Oberstein de la Ober-Dobling, de unde, după însănătoșire, înainte de a reveni în țară, face o excursie în Italia, însoțit de prietenul Chibici Revneanu.

Restabilit în mare măsură după tratamentul doctorului Oberstein, Mihai Eminescu se stabilește la Iași, locuind mai întâi la prietenul Miron Pompiliu, iar mai apoi la profesorul Vasile Burlă sau la Hotelul „România”. Urmează o perioadă de relativă acalmie, când poetul frecventează din nou „Junimea” ieșeană, este luat deseori de prieteni și dus la vestitele crâșmi periferice cu vin bun, ba chiar se arăta dispus și să lucreze.

În vara anului 1885, Eminescu decide, pentru a treia oară, să plece pentru tratamentul bolii de care suferea la picioare, de această dată la stabilimentul doctorului Felician Ivanovici Iahimowicz de la limanul Kuialnik. Aflase despre stabilimentul acestuia de la prietenii săi ieșeni, dar și din broșura medicului Emil Max, „Băile de mare și de liman de la Odesa. Câteva noțiuni” și spera ca acolo să-și găsească leacul boalelor de la picioare. Așa că, la sfârșitul lunii iulie, având la el recomandarea consulului rus din Iași către doctorul Iahimowicz și însoțit de „prietenii Zaharia, Buțurcanu, onor. Drăghici și d-rul Max”, ia drumul Odesei. Acolo va urma un „tratament de ghiol necesar să-i închidă ulcerele de pe picioare, neplăcute, dureroase și urâte”^[2}.

Luând ca punct de datare scrisoarea trimisă lui Vasile Burlă, la 12 august 1885, în care acesta îi preciza că „au trecut peste două săptămâni de când sunt aici”, presupunem că Mihai Eminescu a părăsit Iașul la 30-31 iulie 1885, pe linia de cale ferată care făcea legătura între România și Rusia încă din 1874. De la Iași acesta și-a continuat călătoria pe ruta Ungheni – Călărași – Strășeni – Chișinău – Bulboaca – Varnița – Bender – Tiraspol – Odesa, de unde, cale de șapte verste, tot pe cale ferată, ajunge la limanul Kuialnik^[3}.

Așadar, în drumul său spre Odesa, Eminescu „a trecut Prutul, pe care nu l-a considerat nicicând graniță a Moldovei cu Moldova”^[4} și calcă pentru prima oară pământul scump al Basarabiei, căreia, la 1878, îi dedicase studiul cu același nume, publicat în mai multe numere ale ziarului „Timpul”^[5}.

„Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”. Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele…

La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră… Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorțească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba țăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării”^[6}.„Apoi, din tren ar fi urmărit mult timp dealurile, văile, râulețele și satele basarabene, cum apar și dispar înghițite de fumul depărtărilor…”^[7}. „A continuat drumul la Tighina și apoi a văzut Cetatea Tighinei, la care s-a referit în articole. Și iată Nistrul basarabean, pentru că pe cel bucovinean îl cunoștea în trecerile sale de la Cernăuți spre Lvov și Viena”^[8}.

Continue reading „Ionel NOVAC: 135 DE ANI DE LA TRECEREA POETULUI MIHAI EMINESCU PRIN BASARABIA” →

George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?

Dacă s-ar face un sondaj de opinie, sunt absolut convins că cei mai mulți dintre concetățenii noștri, în primul rând cei unși cu toate alifiile ipocriziei, lăcomiei și descurcărelii, ar spune ca la cartea globalismului și cosmopolitismului că ei sunt vrednici români și că-și iubesc atât de mult țărișoara în care s-au născut (care, chipurile, acuma nu mai poate să mulțumească hoiturile tuturor!), încât – la o adică – n-ar ezita să-și dea viețile, mai mult sau mai puțin inutile, întru apărarea de-a-ndoaselea (prin ponegrire și batjocorire, atunci când o cer interesele personale și/sau de clan) a românismului și a meleagurilor natale.

Cum altfel, când aproape toți ăștia acționează după exemplul oferit de detestabilul miliardar Ion Țiriac (cosmopolitul ăsta se crede un mare român, dar n-am știre să-și fi ajutat în mod consistent compatrioții în vremuri de restriște, precum cele pandemice, chit că a profitat de pe urma lor cu vârf și îndesat), respectiv nu se abat cu o iotă de la faimoasa clasificare naeionesciană a locuitorilor de pe aceste meleaguri în români și buni români.

Potrivit lui Nae Ionescu, român este acela care are în spate cel puțin două-trei generații de țărani (nu spunea Petre Țuțea, unul dintre discipolii de marcă ai Profesorului, că statul se sprijină pe cioarecii țăranului român?), iar bun român este tot alogenul de pe aceste meleaguri ce se achită cu conștiinciozitate de obligațiile cetățenești, dar care este incapabil să simtă și să se poarte neaoș românește. În redutabila formulare naeionesciană (Cartea Roza vânturilor, Editura „Roza vânturilor”, București, 1990) treaba stă în acest chip: „(…) a fi «bun român» este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi «român» pur și simplu”, căci bun român se cheamă „bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului”, altfel spus „care muncește de dimineață până-n noapte, care-și plătește regulat birurile și e respectuos cu legile țării, care a fost în război și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă”, pe când „A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi”, ce statornicesc „o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței, din care decurg, prin însăși desfășurarea vieții, anumite forme”.

Indiscutabil că situația este extrem de gravă atuncea când luăm aminte la dezastrul din jur (necinstea și necalificarea aleșilor, neîntrerupta disoluție moral-spirituală a societății, colapsul economiei naționale, starea tot mai precară a sănătății și educației românilor, mizerabilul „război” dus de globaliști și sodomiți împotriva familiei tradiționale și a sentimentelor noastre patriotice, neîncetata „hemoragie” de materie cenușie – specialiști și studenți înstrăinați, așa încât România devine din ce în ce mai săracă prin incalificabila mătrășire a bogățiilor naturale și a minților înzestrate etc.), fapt pentru care, noi cei rămași acasă, nu putem să nu ne întrebăm cu multă jale și neputincios năduf: În aceste condiții, cu certitudine cele mai atroce din întreaga nostră istorie modernă și contemporană (asta înseamnă de la Mihai Viteazul încoace), cui naiba îi mai pasă de România?!

Continue reading „George PETROVAI: CUI ÎI MAI PASĂ DE ROMÂNIA?” →

Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ

„Omul deplin al culturii române” cum l-a numit Petre Ţuţea (Crina Palas – Interviu în revista Vatra, 2008) Mihai Eminescu a învăţat să moară, învăţându-ne pe noi să trăim şi să iubim România, aşa cum a iubit-o el, cu o dragoste fără sfârşit. El a luptat pentru ţară cu pana sa, dar şi prin fapte ce au dus la moartea sa jertfelnică, pe altarul patriei. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

Eminescu subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor” (M. Eminescu Opere, vol. X, Ed Academiei Române). Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (idem). El a consolidat unitatea lingvistică a românilor, fiind realizatorul limbii poetice româneşte. Pentru face unitatea culturală a Românilor, Eminescu şi-a propus să facă o vastă operă dramatică care să redea istoria naţională.

Nimeni dintre scriitorii vremii nu şi-a manifestat ca el respectul şi speranţa în biserică, recunoscându-i contribuţia fundamentală la dezvoltarea culturii şi limbii române, la păstrarea identităţii şi unităţii poporului român: „Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat” (M. Eminescu – Opere, vol. X, Ed Academiei Române).

Poeziile-rugăciuni: Înviere, Rugăciune, Răsai asupra mea… sunt sublime imnuri vibrând de sacralitate şi trăire tulburătoare, de pioşenie în faţa Divinităţii, a Fecioarei Maria, de speranţă în ocrotitoarea românilor năpăstuiţi:„Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie./ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire./ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Românii şi-au păstrat miraculos unitatea prin limbă şi credinţă. În sufletul românesc al poetului, a înflorit mereu dragostea de neam şi ţară, mai ales că s-a născut şi a trăit în perioada efervescentă după revoluţia de la 1848 şi în entuziasmul primei mari unirii a românilor din 1859. El a învăţat slovele cu un preot care i-a sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de neam. Avându-l ca îndrumător pe profesorul Aron Pumnul, participant la Revoluţia de la 1848, în sufletul său au înflorit idealurile naţionale. În biblioteca acestui dascăl a putut citi multe cărţi religioase vechi şi cărţi de istorie, „cronici bătrâne” ce au adâncit sentimentul patriotic. Încă de la 17 ani, Eminescu a închinat cea mai frumoasă odă României, prin versurile căreia transmite un mesaj tinerei generaţii. El a visat un viitor măreţ al ţării noastre dragi, România şi a scris cu patos Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor,/ Braţele nervoase, arme de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Mândria de a fi Român, de a aparţine a unui „popor mare, românesc”, capabil să-şi poate împlini visul „de glorii falnic triumfând” pe care să-l spună lumii întregi „flamuri tricolore”, simbolul nostru naţional, este exprimată în strofa a doua: „Spună lumii large steaguri tricolore,/Spună ce-i poporul mare, românesc,/Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,/Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române) Poetul doreşte ca „acest popor mare, românesc” să fie vegheat de „Îngerul de pace, îngerul iubirii” care să coboare pe sânul vergin al ţării, să guste „fericirea raiului ceresc”. Dorinţa poetul este ca în „dulcea Românie” „tânără mireasă, mamă cu amor” fiii ţării să trăiască „numai în frăţie” şi mereu să fie: „Viaţa în vecie, glorii, bucurie, / Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Ideea unirii a purta-o în suflet toată viaţa şi a murit pentru ea. La Viena a înfiinţat societatea România jună care avea aceleaşi principii ca Dacia literară revistă lansată de Mihail Kogâlniceanu: unirea tuturor românilor, inspiraţia din istoria naţională şi din folclor, promovarea valorilor româneşti, culturalizarea românilor prin şcoli, biserici şi prin scrieri. Fiind secretarul acestei societăţi, a organizat serbările de la Putna, în anul 1871. În acest loc de adunare a studenţilor şi tinerilor din toate zonele ţării care au comemorat memoria lui Ştefan cel Mare, la împlinirea a 400 de ani de la înălţarea Mânăstirii Putna, Eminescu a avut multe contacte cu românii din toate zonele actualei Românii şi din afara sa. Tinerii au adus la mormântul lui Ştefan pământ din toate ţinuturile ţării, înfăptuind un act de unire simbolică, o năzuinţă a Românilor de pretutindeni, fiind uniţi în „cuget şi simţiri” aşa cum era deviza societăţii culturale România Jună în almanahul căreia a fost publicat în 1883 Luceafărul.

Ciprian Porumbescu şi Theodor Ştefanelli au adaptat societăţii Arboroasa/Ţara Fagilor din Cernăuţi, statutul şi regulamentul României June din Viena şi ca deviză au luat versurile lui Alecsandri:,,Uniţi să fim în cugete, uniţi în Dumnezeu”, asemănătoare devizei României June: „Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Sunt versuri din imnul acestei societăţi, aparţinând lui Andrei Bârsan, pus pe muzică de Ciprian Porumbescu, imn ce cheama la unirea tuturor românilor.

Doina eminesciană a fost interzisă, dar azi este pe buzele tuturor: „De la Nistru pân’ la Tissa,/ Tot Românul plânsu-mi-s-a,/ Că nu mai poate străbate,/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân’ la Mare,/ Vin muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii,/ Au umplut omida cornii,/ Şi străinul te tot paşte,/ De nu te mai poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale, / Din Satmar pân’ în Săcele,/ Numai vaduri ca acele./ Vai de biet Român săracul!/ Îndărăt tot dă ca racul/, Nici îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui./ De la Turnu-n Dorohoi,/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi, cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/ Zboară paserile toate,/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codrul – frate cu Românul –/De secure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă – /Sărac în ţară săracă!” (M. Eminescu – Opere, vol. I, Ed Academiei Române)

Doamna prof. Catinca Agache observă că „Doina trasează harta lirică a spaţiului de românitate” ( revista Limba română, nr. 3 – 4, din 2018): „De la Nistru pân’ la Tissa”; „Din Hotin şi pân’ la Mare”; „De la Mare la Hotin”; „Din Boian la Vatra-Dornii”; „Din Sătmar pân’ în Săcele”; „De la Turnu-n Dorohoi”; „Din Boian la Cornu Luncii”; „Din Braşov pân’ la Arad” (într-o variantă). Aceasta este o proiectare a viitorului care se va înfăptui odată cu realizarea României Mari – Dacia străveche visată de poet.

Dl. academician Mihai Cimpoi a scris despre poezia Doina: „Poezia care aureolează, ca forţă a mesajului de unitate naţională, această latură a creaţiei sale lirice este celebra Doina, un inegalabil cântec de durere şi speranţă confiscat zeci de ani postbelici, dar care are azi aceeaşi magică putere de pătrundere la sensibilitatea şi conştiinţa românească, un strigăt, fundamentalul strigăt existenţial al lui Eminescu, identificat în cel mai înalt grad cu cel colectiv – al neamului.” (Mihai Cimpoi – Mihai Eminescu.Dicţionar enciclopedic”)

Poezia este un manifest, un testament lăsat urmaşilor, iar blestemul din finalul Doinei este un blestem dacic, el se împlineşte mereu: „Cine-au îndrăgit străinii,/ Mânca-i-ar inima cânii,/ Mânca-i-ar casa pustia,/ Şi neamul nemernicia!”

Continue reading „Ecaterina CHIFU: EMINESCU ÎN LUPTA PENTRU UNITATE NAŢIONALĂ” →

Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!

Gând:

” Întotdeauna biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, prin cărțile devenite flori ale spiritului, al înobilării ființei omenești cu cele mai frumoase sentimente și înțelegeri despre viață.

Gândul bun de a vorbi iar despre valoarea imensă a cărții, a altoirii ei ființei umane prin grai și literă, prin îndemn spre o morală umană sănătoasă, spre educație și echilibru spiritual mereu în orientare, mă recheamă iar, citind scrierile celebre: ale hermeneutului autodidact Ben Todica: ”De vorbă cu îngerii”, versurile recente ale eminentului poet critic și sociolog Adrian Botez, citind scrierile de credință creștină a Preotului Al. Stănciulescu Bârda, scrierile poetei creștine Mariana Gurza, studiile creștine ale doamnei Alexandra Dogaru, cât și despre iubirea neamului și a limbii române la Al.Florin Țene, etc.

Câteva aprecieri cu referire la eseul dlui. Ben Todica, scrise și trimise de mine autorului, doresc a le reda și cu această ocazie:

Frace Benule,

Lucrarea frăției tale ”De vorbă cu îngerii” este o scriere de care omenirea de azi are mare nevoie, căci este o analiză/eseu de care avem nevoie. Am citit-o de mai multe ori, am citit-o primită fiind și de la doamna Melania Rusu Caragioiu, și încă mă minunez cât adevăr adună și ni se transmite. Curățenia umanității de nenorocirile abuzurilor de tot felul este la punctul când trebuie oprit, mai ales acea distrugere a moralei vieții. Sodomismul și depravarea nu mai pot fi tolerate, încursiuni necivilizate în naturala creație a ființei umane prin dragostea dintre Om și Femeia lui(Familia), nu pot fi murdărite și scoase din intimitatea lor naturală. Frumusețea tainei legii creatore trebuie să fie și să rămână intimă, căci și animalele respectă frumusețea înmulțirii lor, fără a se apropia de genul opus, sau de un animal tânăr nematurizat.

La acest capitol al scrierii frăției tale nu am decât notă maximă și la superlativ. Este trist, da, căci puțini se sesizează și azi de nevoia ridicării calității vieții; prin educație, prin cultură, prin școli, căci nu prea e eficace pedeapsa cu amenzi sau închisori, când deja bipedul devine matur și îmbolnăvit mintal în halucinațiile sale sexuale. Și nimeni nu poartă mai mare responsabilitate decât părinții și sistemele sociale cu responsabilități de educație a copiilor. Ai realizat o scriere/eseu de cea mai utilă necesitate, care și face cinste unui scriitor, și ar fi bine dacă și alții ar da curs sesizărilor frăției tale!

Cu drag și multă prețuire.

Ioan

”…Întotdeauna Biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, iar cărțile flori ale spiritului uman, prin acestea se întregește ființa omenească, căci fără carte rupem acel fir al liantului psihic, creator de idei proprii la copii, specifice chemărilor interioare a acestora, desigur cu o conduită înspre adevăr și iubire față de cel de lângă tine. Și începând cu respectul față de familie, fiindcă fără o educație sănătoasă din familie, cu destrămări și divorțuri, copiii devin speriați și rătăciți și ei în viața lor.. Dar să mai găsească stări în care vedem azi, de căsătorii între sexe de același gen!! Păi, mai vede copilul rostul vieții sale, va mai pricepe taina, acea mare taină a căsătoriei cu o fată iubită, și al naturalel legi sexuale de a procreea urmași, copii frumosi, iubiți, și acea mândrie a bunicilor lor, întotdeauna izvor de fericire la bătrânețile lor?

Vorbeam la început de valoarea bibliotecii și a cărții.Am iubit cartea din copilărie, școală mi-a fost viața. Școală mi-au fost părinții, fiindcă le-am văzut sărăcia, dar le-am văzut înfinita dragoste cu care m-au crecut. Copil fiind, mă bucuram de jocurile copilăriei între copiii satului meu natal, nu aveam grija dar nici știința evenimentelor și vremilor sărăciei sub care trăiau părinții mei. Și azi iubesc vremea copilăriei mele, dar până la adolescență numai, când m-am trezit al nimănui. Soarta omului iubitor de viață bună, dar la care nu putea ajunge. Cartea m-a făcut om, dar cu un spirit blajin cu semne de atracție spre arta poetică, căci tânjeam in dorul meu de libertate, de adevăr, mă scârbea orice minciună. De politică nici vorbă, ni se spunea de acel mare viitor al tineretului comunist(utc), eram atras ca orice tânăr al acelor vremi, dar nu eram spiritul aventurierilor după glorii, a mă angaja minciunii și supunerii oarbe îndoctrinării ideologiilor comuniste, devenisem un ratat, marginalizat dar bun meseriaș, la făcutul geamurilor și ușilor mărețelor blocuri ceaușiste, apoi la fabricarea mobilei pentru export, care a adus mândrie îndustriei românești. Tractoarele Brașovului, Vagoanele Aradului, Agricultura noastră bine mecanizată, din istorie fiind noi Românii grânarii Europei. Unde sunt toate acestea? Își asumă cineva vreo răspundere?

M-am ridicat prin efort de auitodidact, am pus niște cărți în vitrină considerând că am o bibliotecă a familiei mele aici în noua țară unde mă aflam! Bunăvoința multor români cu suflet, oameni cu caracter întradevăr uman și înțelegători ai sorții românilor din lume, mi-au dăruit cărți pe care le-am adunat ca pe niște odoare!

Le-am prezentat cititorilor români australieni. Mare bucurie, dar și satisfacție pentru mine și pentru familie, care m-a ajutat cu toată tragerea de inimă.

Mulți au apreciat efortul familiei mele, contribuția financiară benevolă. Știind că sun român care vin din România, dovedindu-mi mie însumi, că sunt greșiți unii ce mă subapreciază, astfel prindeam mai mult curaj în munca mea, și cea scriitoricească, versuri, etc. Îmi găsisem calea și chemarea mea înterioară, văzând în arte înobilarea propriei mele ființe.

Azi, cu acestă pandemie a ”Corona virusului” greu mai vin cititori să împrumute o carte românească. Dar, vreau să fiu sincer, într-o vreme veneau foarte multi cititori, dar din cei mai vârstnici, care acum mulți sunt plecați la Ceruri, iar locul cărții fiind luat tot mai mult de compiutere și telefoane mobile, devin tot mai atractive pentru generația tânără de azi.

Însă această Bibliotecă de familie, numită din respect pentru Poetul geniu ”Mihai Eminescu”, va rămâne ca o oază de lumină aici în lume, o oază de lumină românească, capabilă a dăinui sub vremuri, cât mai ales spre cinstirea și neuitarea acelor Oameni de Seamă, dăruitori de carte românească și al căror autografe puse pe fila cărții dăruite, rămân mândria vieții și muncii mele aici în Australia.

”SFAT ȘI SFĂTUITOR”

Sf. Isaac Sirul – ”Cuvinte despre sfintele nevoințe”

”Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om neânvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă în a primi cineva privirea unor lucruri, fără să fi luat cunoștința lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede prin cercare folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De multe ori un lucru pare păgubitor, dar înăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă.

Adică, de multeori un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru e plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia adevărată a cunoștinței. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală(un discernământ).

De aceea nu oricine e vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și de clevetiri”.

(Gând de Seară – dela Pr.Alexandru Stănciulescu-Bârda)

* Continue reading „Ioan Miclău-Gepianu: Iar despre Bibliotecă și Carte!” →

Ionuț ȚENE: O schizofrenie contrafactuală a culturii şi istoriei promovată în Occident?

E clar că Oswald Spengler nu a avut dreptate în cartea „Declinul Occidentului”, că emisfera care cuprinde ţările nord-atlantice se va prăbuşi în urma crizei economice şi a culturii, ci datorită corectitudinii politice de limbaj, care surpă eşafodajul libertăţii de gândire şi schimbă trecutul istoriei sau literaturii. Marxismul cultural a dus semantica la un exces de schizofrenie sociopată a topicii frazei. Asistăm la o ucronie destabilizatoare prin care se doreşte schimbarea istoriei şi culturii pentru a impune, de fapt omul nou, de tip stalinist sau maoist. „Corectitudinea politică” dusă la limită, înseamnă de fapt „revoluţia culturală” a lui Mao din anii 1960, având ca scop crearea unui cetăţean obedient faţă de stat şi conducător, în speţă în Occident faţă de corporaţie şi sistemul tot mai corupt de ideologie şi propagandă. Deja în Occident doar „Black lives matter” mai contează de fapt, fiind o discriminare a celorlalte rase, deoarece cu adevărat pentru umanitate contează „All lives matters”, adică orice fiinţă umană. Dar discriminarea pozitivă este un vehicol ideologic, iar „noul proletariat” doar un instrument de a introduce dictatura celor foarte puţini şi foarte bogaţi faţă de cei foarte mulţi. E dialectica hegeliană a istoriei, care a stat la baza utopiilor lui Marx şi Engels, ce a dus la sisteme opresive vinovate de uciderea a milioane de oameni. Bineînţeles asta nu a deranjat Germania lui Merkel să ridice statuile lui Marx şi Lenin pe banii partidului comunist chinez şi să ne dea nouă lecţiile lupului moralist.

În realitate noua „revoluţia culturală” occidentală pornită din 1968 urmăreşte transformarea societăţii după model marxist, fapt ce va duce la totalitarism şi la o societate distopică de tip romanul „1984” scris de Orwell. Schimbarea termenilor limbajului, a trecutului istoric şi operelor culturale urmăreşte implementarea omului nou, de tip sovietic, în care cetăţeanul este doar consumator de bunuri, cu privirea în jos, spre burtă sau pământ, ca „femeia gârbovită”, nu cu ochii spre cer şi libertate. S-a ajuns ca filme celebre să fie cenzurate, iar titlul unui roman celebru să fie schimbat petnru că nu mai este corect politic azi. Istoria şi cultura trecută este cenzurată şi pusă, ca în anii 1950, la „fondul secret”, asta nu în URSS, ci în SUA şi UE, campioanele democraţiei. Marxiste? Trăim un neo-comunism pe faţă. Noul comunism face ravagii culturale în America. Clasicul film „Gone with the Wind/ Pe aripile vântului” (1939, în regia lui Victor Fleming), cu Clark Gable și Continue reading „Ionuț ȚENE: O schizofrenie contrafactuală a culturii şi istoriei promovată în Occident?” →

Ziua Limbii Române celebrată la Cluj-Napoca, pe 31 august

Primăria Cluj-Napoca vă invită să participaţi luni, 31 august 2020, începând cu ora 15.00, pe platoul pietonal din faţa clădirii Casino – Parcul Central „Simion Bărnuţiu”, la manifestările dedicate Zilei Limbii Române.

Cu această ocazie, vor susţine conferinţe despre limba română următorii scriitori: Horia Bădescu, Vasile Igna şi Adrian Popescu. De asemenea, actori ai Teatrului Naţional din Cluj-Napoca vor recita din lirica română contemporană.

Ziua Limbii Române se sărbătorește în România la data de 31 august, la aceeași dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din 1990.

NapocaNews

Elena TUDOSA: La ceas aniversar (versuri)

De vorbă cu îngerul meu

De vorbă stau cu al meu înger,

Ascult, apoi îl întreb în taină,

Ce vină am de-n suflet sânger,

Și-mi este-atât de teamă?

Ce-am greșit în al meu destin?

De sunt o prizonieră a tristeții

Și beau din cupa cu venin,

Din anii dragi ai tinereții.

Ce păcat mare,( greu) m-a pedepsit,

Sau care oare șuie ursitoare,

Să-mi pună noroc n-a știut,

În apa mea de scăldătoare,

De-n suflet port doar supărare?

Ce oare n-am știut în viață?,

De drumul rău am rătăcit,

De-aceasta palmă peste față,

Așa de groaznic m-a lovit.

De ce am fost aleasă tocmai eu?,

O viață-ntreagă ca să sufăr,

În lacrimi să mă scald mereu,

Precum floarea dalbă de nufăr.

Mă mustră a mea conștiință,

Îngerul mă ascultă în tăcere,

Înlăcrimat îmi înțelege-a mea căință,

Încearcă să-mi stingă orice durere.

În fața Domnului cât îi este-n putință,

Mă apără într-una și ajutor îmi cere,

Cu îngerul de vorbă stau și în credință,

Mă rog la Dumnezeu ca să îmi dea putere,

Să trec orice impas, să-nving temerile mele.

Asta sunt eu

Sunt doar un călător prin viață,

Ce-și poartă pașii tot mai grei,

Zâmbesc , durerilor fac față,

Și-mi port pe umeri anii mei,

Ce astăzi sunt vreo cinzeci și trei.

Răzbat prin lume să-mplinesc,

Dorinți și vise-nălțătoare,

Dar astăzi vreau să vă zâmbesc,

E ziua mea de sărbătoare,

Iar voi îmi sunteți raza mea de soare.

Sunt eu aceeași fată simplă,

Ce poartă dorul țări-n piept,

Oriunde pașii mei mă plimbă,

Mai scriu trei vorbe-ntr-un verset,

La care cu drag vă aștept.

Voi cei ce sunteți lângă mine,

În realitate sau în virtual,

Azi vă doresc tot binele din lume,

Iar versul meu vi-l dau în dar,

În toate zilele din calendar.

Aceasta sunt, nimic mai mult,

Un suflet care astăzi zboară,

Spre-acolo unde mulți mai sunt,

Și suferă pentru o pâine -amară,

Cu dor departe de frumoasa țară.

Sunt doar un suflet ca oricare,

Ce lasă urme-n viața sa discret,

Continue reading „Elena TUDOSA: La ceas aniversar (versuri)” →

Vasilica GRIGORAȘ: Actorul Constantin Tănase – celebritate legendară a umorului românesc

„Umorul este agerimea spiritului,” (Dostoievski)

La prima vedere, unii consideră umorul și satira ceva facil, doar distractiv și hilar. Un gen de a lua în batjocură unele defecte ale omului sau anumite tare ale societății. Scriitorul japonez, Okakura Kakuzo ne spune că „Umorul este zâmbetul filosofiei.” A filosofiei de viață, pentru că „Umorul este uleiul din lampa vieții noastre” (proverb olandez), iar Vasile Ghica consideră „Umorul – această mirodenie a vieții”. Noi, românii suntem binecuvântați pentru că, „Literatura română are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.” (Tudor Vianu) În concluzie, umorul trebuie luat foarte în serios, este mecanismul prin care stimulăm eliberarea în organism a hormonului numit serotonină, responsabil și dătător de fericire și energie.

Anul 2020 are o triplă semnificație pentru viața cultural-artistică a Vasluiului: se împlinesc 140 de ani de la naștere, 75 de ani de la moartea marelui actor de revistă, Constantin Tănase și 50 de ani de la prima ediție a Festivalului care, cu deosebită cinste și onoare îi poartă numele.

În târgușorul de provincie moldavă, spre sfârșit de secol 19, s-a născut la Vaslui (5 iulie 1880) celebrul actor într-o casă țărănească, din părinții, Ion (laborant de farmacie) și Elena (o femeie simplă, care se ocupa cu treburile gospodăriei).

Copil fiind, alerga ziulica întreagă pe uliţe şi pe toate maidanele împreună cu prietenii. Mai la vale de biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare, traversează ulița principală o albie îngustă prin care curge molcom un șuvoi de apă limpede dezmierdat, Vasluieţ. Aici se răcorea vara şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar pentru iarnă își confecționase o patină pentru a se da pe gheaţă. De pe atunci era poreclit „Năsăilă“, aluzie la nasul său lung.

A urmat cursurile primare și gimnaziale la Vaslui, iar în anul 1896, deşi şi-a dorit să facă teatru, dă examen la liceul militar din Iași, însă este respins la examenul medical. Se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, apoi renunță din cauza lipsurilor financiare.

În anii copilăriei a luat contact cu lumea teatrului, fiind foarte prezent la spectacolele de teatru popular de la Grădina „Pîrjoala”, unde a avut ocazia să admire prestaţia unor actori precum Zaharia Burienescu şi I.D. Ionescu. Atras de de muzică, este nelipsit de la concertele fanfarei militare, desfăşurate în grădina publică din Vaslui. Acestea l-au inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”. Prima lor scenă fiind beciul casei, apoi reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în cotineață. La scurt timp are loc şi prima sa apariție în teatrul profesionist, fiind cooptat în trupa de teatru de limbă idiș din Vaslui, condusă de Mordechai Segalescu.

La vârsta de 18 ani funcționează ca învățător la diferite școli din preajma Vasluiului; la început în Cursești, Rahova, însă, după un conflict cu directorul și unii dintre profesori se mută la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Tănase devine în scurt timp un dascăl îndrăgit de elevi, părinţi şi săteni, construindu-şi un stil de predare aparte, în care se regăseau mai vechile sale pasiuni din şcoală, muzica și sportul. Metode admirabile și eficiente de predare erau şi excursiile cu aplicabilitate practică, astfel elevii învățau istoria și geografia. Aprecierea de care s-a bucurat a atras însă antipatia notarului şi a altor figuri locale cu demnități vremelnice, talentatul dascăl fiind nevoit să renunțe la şcoală.

În octombrie 1899, se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde, în ciuda vieţii grele de ostaş, îşi începe adevărata carieră artistică, organizând primul teatru ostăşesc. Timp de trei ani, în sala de mese a regimentului, Tănase pune în scenă câteva spectacole. În aceeaşi perioadă a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu şi a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, în speranța că va veni și momentul în care el va deveni un mare actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite prin aplauzele publicului.

După satisfacerea serviciului militar, în anul 1902, se întoarce în orașul natal și organizează o reprezentație cu „Jianu-căpitan de haiduci”, spectacol care s-a bucurat de un real succes. Se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, unde, în faţa comisiei formate din C.I. Nottara, Ştefan Sihleanu, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann, prezintă cu succes fabula „Naiul, cobza şi vioara“, fiind remarcat de marele actor Constantin Notarra și este declarat admis.

Mai târziu, cel care urma să devină un mare actor, mărturisea despre perioada studenţiei: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva! Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“ Pentru a se întreţine, cât de cât, a fost comisionar, vânzând unsoare pentru copitele cailor, a cântat în corul bisericii, însă banii pe care îi câștiga erau o sumă insuficientă pentru a-i asigura traiul. Rememora mai târziu: „Aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane, care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam pingele noi“.

După absolvirea Conservatorului (1905) se căsătorește cu actrița Iosefina Reitman. A început să lucreze în teatru, primind roluri nesemnificative la Teatrul Naţional, apoi a jucat în diferite trupe particulare care purtau numele celor care le înființase: Nicu Poenaru, Compania Grigoriu, Compania română de comedii a lui Petre Liciu, N. Niculescu Buzău – oscilând între operetă şi comedie. Va cunoaşte o oarecare faimă, după prestaţiile din trupa lui Alexandru Bărcănescu, la „Asociaţia lirică“, înfiinţată în anul 1912.

În timpurile grele ale primului război mondial, C. Tănase întrerupe stagiunea, se prezintă la regiment și organizează spectacole în spitale alături de presonalităţi precum George Enescu pentru a ridica moralul soldaţilor români răniţi în luptă.

După război, divorţează de soţie și se recăsătoreşte cu Virginia Niculescu. La aproape 40 de ani, în 1919, chiar în inima oraşului București pune piatra de temelie a teatrului de revistă „Cărăbuș”, care timp de peste două decenii va reprezenta genul revuistic în România. Aici se remarcă prin interpretarea strălucită a cupletelor la adresa nedreptăților sociale, a politicianismului, a imposturii și demagogiei, printre care amintim: „Până când”, „Este? Este?”, Ai, n-ai, dai”, „Cu ce”, Nu mai pot!” Această „academie de umor” promova un prototip de personaj apreciat de public – „cetățeanul simplu, umilit și necăjit, mai mereu nedreptăţit de autorităţile statului, îmbrăcat în costum cu pătrățele, obligatoriu cu o crizantemă la butonieră și cu baston”, actorul devenind purtător de cuvânt al unor categorii sociale defavorizate. Spectatorii erau fascinaţi de reprezentațiile pline de fast ale actorilor, dansatorilor și orchestrei. Principalul animator și sufletul teatrului era C. Tănase, cel care a pus bazele teatrului de revistă și punea în scenă spectacole în genul celor de cabaret franţuzesc, însă deosebit de inspirat, pe muzică suprapune monologul, cupletul satiric, cupletul muzical şi alte mijloace moderne de realizare a unui spectacol de gen. Confirmă astfel că „Umorul este umbrela înțelepților.” (Erich Kastner)

Știind că satira avea priză la public, teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist, iar actorul era cunoscut pentru curajul său de a satiriza regimul din epoca sa și slujitorii acestuia, indiferent de culoare politică. Iată câteva versuri reprezentative: „În țara asta, țara pâinii/ Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul.” Stare mai actuală azi, ca niciodată. Subiectele pline de substrat ale spectacolelor trupei au atras atenţia cenzurii care „îşi iţeşte colţii” tot mai agresiv în ultimii ani ai vieții strălucitului actor, care considera „Umorul e un fel comic de a fi serios” (Peter Ustinov)

În film aduce propriul său personaj în dialog cu imaginea scenică: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București” (1924), „Visul lui Tănase” (1932), „Răbdare, Tănase!” (1943).

A înregistrat succese atât în țară cât și în străinătate: Turcia, Franța, Egipt, Liban etc. Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase a fost decorat, la 28 ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, convins fiind că „Umorul este lumina solară a minții” (Edward Bulwer-Lytton) unui popor.

Tănase a murit în București, pe 29 august 1945. În ceea ce privește moartea actorului se cunosc două variante. Oficial se știe că moartea i-ar fi survenit în urma unui blocaj renal după un tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat pentru o infecție a faringelui căpătată după consumul unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. A refuzat tratamentul cu penicilină și ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor; teatrul românesc pierde prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile. Alții spun că actorul ar fi fost victima armatei sovietice invadatoare, din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze” bunuri personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând, „Davai ceas”. Bine cunoscut este cupletul lui Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!” După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa, dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă în chip de „mim” și nu a scos niciun cuvânt. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, cu mâinile blindate cu ceasuri, și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un ceas gigant cu pendulă. Arătând spre acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Spectatorii l-au aplaudat frenetic minute în șir. Două zile mai târziu marele actor a murit.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Actorul Constantin Tănase – celebritate legendară a umorului românesc” →