Gând:
” Întotdeauna biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, prin cărțile devenite flori ale spiritului, al înobilării ființei omenești cu cele mai frumoase sentimente și înțelegeri despre viață.
Gândul bun de a vorbi iar despre valoarea imensă a cărții, a altoirii ei ființei umane prin grai și literă, prin îndemn spre o morală umană sănătoasă, spre educație și echilibru spiritual mereu în orientare, mă recheamă iar, citind scrierile celebre: ale hermeneutului autodidact Ben Todica: ”De vorbă cu îngerii”, versurile recente ale eminentului poet critic și sociolog Adrian Botez, citind scrierile de credință creștină a Preotului Al. Stănciulescu Bârda, scrierile poetei creștine Mariana Gurza, studiile creștine ale doamnei Alexandra Dogaru, cât și despre iubirea neamului și a limbii române la Al.Florin Țene, etc.
Câteva aprecieri cu referire la eseul dlui. Ben Todica, scrise și trimise de mine autorului, doresc a le reda și cu această ocazie:
Frace Benule,
Lucrarea frăției tale ”De vorbă cu îngerii” este o scriere de care omenirea de azi are mare nevoie, căci este o analiză/eseu de care avem nevoie. Am citit-o de mai multe ori, am citit-o primită fiind și de la doamna Melania Rusu Caragioiu, și încă mă minunez cât adevăr adună și ni se transmite. Curățenia umanității de nenorocirile abuzurilor de tot felul este la punctul când trebuie oprit, mai ales acea distrugere a moralei vieții. Sodomismul și depravarea nu mai pot fi tolerate, încursiuni necivilizate în naturala creație a ființei umane prin dragostea dintre Om și Femeia lui(Familia), nu pot fi murdărite și scoase din intimitatea lor naturală. Frumusețea tainei legii creatore trebuie să fie și să rămână intimă, căci și animalele respectă frumusețea înmulțirii lor, fără a se apropia de genul opus, sau de un animal tânăr nematurizat.
La acest capitol al scrierii frăției tale nu am decât notă maximă și la superlativ. Este trist, da, căci puțini se sesizează și azi de nevoia ridicării calității vieții; prin educație, prin cultură, prin școli, căci nu prea e eficace pedeapsa cu amenzi sau închisori, când deja bipedul devine matur și îmbolnăvit mintal în halucinațiile sale sexuale. Și nimeni nu poartă mai mare responsabilitate decât părinții și sistemele sociale cu responsabilități de educație a copiilor. Ai realizat o scriere/eseu de cea mai utilă necesitate, care și face cinste unui scriitor, și ar fi bine dacă și alții ar da curs sesizărilor frăției tale!
Cu drag și multă prețuire.
Ioan
”…Întotdeauna Biblioteca a fost și va rămâne un izvor de lumină, iar cărțile flori ale spiritului uman, prin acestea se întregește ființa omenească, căci fără carte rupem acel fir al liantului psihic, creator de idei proprii la copii, specifice chemărilor interioare a acestora, desigur cu o conduită înspre adevăr și iubire față de cel de lângă tine. Și începând cu respectul față de familie, fiindcă fără o educație sănătoasă din familie, cu destrămări și divorțuri, copiii devin speriați și rătăciți și ei în viața lor.. Dar să mai găsească stări în care vedem azi, de căsătorii între sexe de același gen!! Păi, mai vede copilul rostul vieții sale, va mai pricepe taina, acea mare taină a căsătoriei cu o fată iubită, și al naturalel legi sexuale de a procreea urmași, copii frumosi, iubiți, și acea mândrie a bunicilor lor, întotdeauna izvor de fericire la bătrânețile lor?
Vorbeam la început de valoarea bibliotecii și a cărții.Am iubit cartea din copilărie, școală mi-a fost viața. Școală mi-au fost părinții, fiindcă le-am văzut sărăcia, dar le-am văzut înfinita dragoste cu care m-au crecut. Copil fiind, mă bucuram de jocurile copilăriei între copiii satului meu natal, nu aveam grija dar nici știința evenimentelor și vremilor sărăciei sub care trăiau părinții mei. Și azi iubesc vremea copilăriei mele, dar până la adolescență numai, când m-am trezit al nimănui. Soarta omului iubitor de viață bună, dar la care nu putea ajunge. Cartea m-a făcut om, dar cu un spirit blajin cu semne de atracție spre arta poetică, căci tânjeam in dorul meu de libertate, de adevăr, mă scârbea orice minciună. De politică nici vorbă, ni se spunea de acel mare viitor al tineretului comunist(utc), eram atras ca orice tânăr al acelor vremi, dar nu eram spiritul aventurierilor după glorii, a mă angaja minciunii și supunerii oarbe îndoctrinării ideologiilor comuniste, devenisem un ratat, marginalizat dar bun meseriaș, la făcutul geamurilor și ușilor mărețelor blocuri ceaușiste, apoi la fabricarea mobilei pentru export, care a adus mândrie îndustriei românești. Tractoarele Brașovului, Vagoanele Aradului, Agricultura noastră bine mecanizată, din istorie fiind noi Românii grânarii Europei. Unde sunt toate acestea? Își asumă cineva vreo răspundere?
M-am ridicat prin efort de auitodidact, am pus niște cărți în vitrină considerând că am o bibliotecă a familiei mele aici în noua țară unde mă aflam! Bunăvoința multor români cu suflet, oameni cu caracter întradevăr uman și înțelegători ai sorții românilor din lume, mi-au dăruit cărți pe care le-am adunat ca pe niște odoare!
Le-am prezentat cititorilor români australieni. Mare bucurie, dar și satisfacție pentru mine și pentru familie, care m-a ajutat cu toată tragerea de inimă.
Mulți au apreciat efortul familiei mele, contribuția financiară benevolă. Știind că sun român care vin din România, dovedindu-mi mie însumi, că sunt greșiți unii ce mă subapreciază, astfel prindeam mai mult curaj în munca mea, și cea scriitoricească, versuri, etc. Îmi găsisem calea și chemarea mea înterioară, văzând în arte înobilarea propriei mele ființe.
Azi, cu acestă pandemie a ”Corona virusului” greu mai vin cititori să împrumute o carte românească. Dar, vreau să fiu sincer, într-o vreme veneau foarte multi cititori, dar din cei mai vârstnici, care acum mulți sunt plecați la Ceruri, iar locul cărții fiind luat tot mai mult de compiutere și telefoane mobile, devin tot mai atractive pentru generația tânără de azi.
Însă această Bibliotecă de familie, numită din respect pentru Poetul geniu ”Mihai Eminescu”, va rămâne ca o oază de lumină aici în lume, o oază de lumină românească, capabilă a dăinui sub vremuri, cât mai ales spre cinstirea și neuitarea acelor Oameni de Seamă, dăruitori de carte românească și al căror autografe puse pe fila cărții dăruite, rămân mândria vieții și muncii mele aici în Australia.
*
”SFAT ȘI SFĂTUITOR”
Sf. Isaac Sirul – ”Cuvinte despre sfintele nevoințe”
”Să nu cauți să primești sfat de la cineva care nu se află în viețuirea ta, chiar dacă ar fi foarte înțelept. Încredințează mai degrabă gândul tău unui om neânvățat, dar care a făcut cercarea lucrurilor. Dar ce este cercarea (experiența)? Cercarea stă în a primi cineva privirea unor lucruri, fără să fi luat cunoștința lor în sine însuși, ci în a simți în chip limpede prin cercare folosul și paguba lor, pentru faptul că a petrecut în ele timp îndelungat. De multe ori un lucru pare păgubitor, dar înăuntrul lui are o lucrare plină de folos. În același fel socotește și despre lucrul dimpotrivă.
Adică, de multeori un lucru pare să fie de folos, dar înăuntru e plin de vătămare. De aceea, mulți dintre oameni află pagubă în lucrurile ce par să aducă un câștig. Dar nici de la aceștia nu primim mărturia adevărată a cunoștinței. Folosește-te deci de sfătuitorul acela care știe să probeze cu răbdare lucrurile care cer o dreaptă socoteală(un discernământ).
De aceea nu oricine e vrednic de crezământ când dă un sfat, ci numai acela care mai întâi și-a chivernisit bine libertatea lui și nu se teme de învinovățiri și de clevetiri”.
(Gând de Seară – dela Pr.Alexandru Stănciulescu-Bârda)
*
Aprecieri:
Ioan Miclău
Își folosește toate resursele materiale și spirituale pentru a încredința hârtiei gândurile și trăirile sale, fie că scrie proză, fie poezie sau teatru. Cu toate acestea, simțindu-se cetățean cu
Drepturi depline în Imperiul Limbii Române, iese adesea în arena Cetății și, cu competență și curaj, își exprimă părerile față de cele mai acute probleme ale neamului, propune soluții, critică realități.
Atunci face publicistică! Ioan Miclău este un român de bună credință, care militează cu tot ce poate și cum poate pentru binele neamului său. Și n-o face rău!
Pr.Prof.Dr. Al.Stănciulescu-Bârda
(Scriere pe coperta IV, a cărții ”Bună ziua, bade Ioane”.-2008).
*
Noua carte a domnului Ioan Miclău se constituie într-o paletă policromă a ideilor abordate și prin multitudinea de mijloace de exprimare scriitoricească. Autorul, cunoscând cugetarea lui Constantin Tsatsos, care spune că fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai și amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl cuprinde pe om, se ferește să atace problemele frontal, ci le analizează la modul general, pentru a fi valabile, indiferent de epocă și spațiu geografic, chiar dacă folosește o limbă arhaică, specifică mediului rural și exemplificând cu elemente din istoria neamului românesc jaloane comune și altor popoare, dar la date istorice diferite.
În interviul Bună ziua, bade Ioane autorul realizează un Interesant Interviu cu mine însumi, unde sinele se regăsește în oglinda eului. Sufletul autorului este plin de o mulțime de răni, datorită faptului că poartă în sine crucea Țării sale, din ele picură sângele care hotărnicește calea străbătută. Iar Ioan Miclău trăiește de ani de zile, urmărind aceste picături, pentru a afla dacă sunt dintr-o rană veche sau dintr-una nouă. Aceste picături le descoperim noi aici, în această carte și în interviul dintre un ”reporter” de la Revolta universitară și badea Ioan. De fapt, două persoane într-unul singur.
Punându-și întrebări, autorul abordează problema folclorului românesc, a Doinei, specie literară, pe care o găsim numai la români, Folclor pe cale de dispariție, datorită înfiltărilor elementelor alogene.
Însă, autorul știe că diferența dintre perfecțiunea Doinei românești și imperfecțiunea manelelor este aproape infimă. Dar de această infimitate depinde veșnicia Doinei noastre străbune.
Ion Luca Caragiale este adus în actualitate prin aluzia la ”Revolta socială”, Ion Creangă este amintit în legătură cu învățământul și educația noastră, iar Mihail Kogălniceanu prin legea dezrobirii țiganilor. Plonjarea în istoria noastră prin jalonarea unor repere se construiesc astfel pilonii Pantheonului spiritualității românești.
Limba folosită în interviu este arhaică și păstrează suculența expresiilor țăranilor noștrii. Ea este compusă nu din simple cuvinte, ci din sensurile depozitate în acestea. Limitele cuvintelor sunt limitele sensurilor lor, iar expresiile exprimă ce poate exprima limba română și ea este tot atât de exactă, pe cât de exacte îi sunt cuvintele.
Sufletul lui Ioan Miclău din această carte este ca pământul Țării sale, România. Rodnic și dătător de speranțe. Dar, care acoperă și morții noștri, bunii și străbunii. Naște și hrănește. Peste el calcă mulți, Se află între granițele Limbii Române, a României Mari.
Pătrunde până în adâncimi nebănuite și nu se termină la nici un orizont istoric. Sufletul lui Ioan este ca pământul românesc.
Al.Florin Țene- prezentare la cartea ”Bună ziua, bade Ioane” Editată la ”Cuget Românesc-Bârda și tipărită la SITECH-Craiova 2008)
***
FAPTA BUNĂ
Fapta buna e fruct dulce
În grădina socială,
Unde omul ca și pomul,
Întocmește floarea cea națională!
Fructul e un rod de arbor,
Fie dulce, fie acră,
E-mplinirea ce-o aduce
A Naturii lege sacră!
Dar aleși sunt pomii care,
Aduc fructe hrănitoare,
Întocmind gradini alese
Cu arome dulcioare!
Astfel, omului în faptă
Stă alegerea-i, nu-n toană,
Nu în vorbaria-i goală
Ce-l califica desigur, acră poamă!
E VEȘNICĂ UNDA!
E veșnică unda, izvorul tot tânăr,
Din creștet de munte încet se prelinge,
Și-n vale crescând al undelor număr
Cu spuma duioasă se strânge!
Dar cine-i bătrân și cine e tânăr?
Aci filosoful gândirea ș-o frânge,
Căci nu bătrânețea cu-al anilor număr,
Sunt ceea ce-n trup pun moartea ce-nvinge,
Nici greul vieții și-al trudelor număr!
Ruptura de sursa Divină ne stinge,
Și dragul pierdut de-a fi tânăr,
Acestea sunt daruri ce-avem a le strânge!
Veșnicia e raza luminii,
Materia val de izvor,
Iubirea în duh înmugure crinii,
“Deci n-am nici o șansă să mor!”
––––––––-
IOAN MICLAU GEPIANU