LIMBA NOASTRĂ
Motto:
Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,
Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,
Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,
Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.
Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai
Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,
Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,
Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.
Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere
În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii
Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere
Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.
Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei
Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,
Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei
Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.
**
Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,
Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,
Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire
Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.
Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme
Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,
Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne
Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse
Cu luceferii în roi,
Însfinţesc cu-a mele vise,
Urma carului cu boi’’
Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
DE CITESC A TALE VERSURI
Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă usca-vei fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
DASCĂLILOR NOŞTRI
Voi ce-aveţi în grai dulceaţa rostuitelor cuvinte
Ce le puneţi ca plămadă într-un suflet de copil,
Din al vostru gând, seminţe azi le faceţi pentru minte
Să rodească înmiite, pentru vremuri care vin.
Ca o flacără vă ardeţi ca să puneţi în fiinţă
Şi-n a tainiţelor inimi sfinte boabe de lumină,
Iar fântâna vieţii voastre apă vie însfinţită
Următorilor le deie, că sunt cruzi şi fără vină.
La puţini statui va face viaţa asta hăituită
Ce-n nevoi şi suferinţă vă va arde ca pe-o iască,
Voi, crescuţi în demnitate într-o lume prea grăbită,
Sunteţi oastea cea modestă, osândită să trăiască.
Eu v-aseamăn, de-mi daţi voie, cu o candelă aprinsă
Care arde tremurată sus pe tâmple de altare,
Să-nsfinţească darul vieţii şi-ntr-o lacrimă prelinsă
Să adune bucuria, că pe mulţi făcut-aţi oameni.
Când plecaţi din astă lume înspre cerurile nalte
Să vă faceţi roi de stele, împăcaţi şi fericiţi,
Toţi veţi fi trecuţi de-a pururi în a vieţii lungă carte
Şi-n a noastre inimi unde, veţi rămâne veşniciţi.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
30 August 2020