Simon JACK: Poeme

Altfel…

 

bucolic trece timpul
cu ale lui miorițe, secunde-nvălmășite
în veacuri de-astrahan,
tăceri de miei
lipite arondismentelor ghimpate
ce împresoară stâlpi din aripi
fumegând,
sunt doar în negrăire șoaptă aterizând
departe, pe linii de vecie
cu ștreangul prins de vânt,
în cer nu se vorbește căci nefirească-i
Marea de alb pulverizat pe buze
ocolite de aritmii carnale,
nici moartea nu-i fecioară dar e virgină-n
stupii cu îngerii din miere care se nasc
în larve de fluturi alergând,
altfel tot ce ne trece sau trecem
peste viață, geneze ori sfârșituri, hibrizi
în infinituri, poate un duh malign,
arpegii de lumină cântate-n neuitare
la harpe de atomi,
e altfel de pruncie în fături fără mame
admonestând târâtul șerpilor
care se-ntorc.

 

La marginea mării

 

Mi te-nchipui pescăruș în așteptarea
limanelor brațelor mele,
un refugiu marin stă între noi
lagună presărată cu scoici din vântul
tălpilor tale respirând refluxuri
din ochiul meu sărat,

Câțiva bușteni
de pe digul ancorărilor de valuri ceruite
cu briza suspinelor tale,
sunt amnare de cer fluid suspendat
in ploile năvoadelor pline de homari
amerizând în pofte selenare,

La marginea mării două umbre
se sărută într-un cerc
de nisip pletos,
alge de visuri se strâng în două inimi
semnate cu monograma
asfințitului,
din cele două umbre ies pe rând
stele pierdute din Carul Mare.

 

Furii

 

În cădere, ploile lovesc asfaltul
sufletului și-l udă cu plebea norilor
introvertiți la-nseninare,
culeg cu brațul ochiului descins
de curcubeie,
tot ozonul gri al zmeielor înălțate
in epoca de piatră a secerișului
de îngeri reformați,
si mă umplu de nimburi în carouri
de ciocolată tămâiată cu măslini,

din fundul blazat al grădinii albe
câinii latră a cerșeală,
numindu-mă în scoarță de copac
mă botez luminii
Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Cristinel CRISTEA: Iar și iar tu

Iar și iar tu

 

Azi noapte mi-ai venit în vis.

Parcă eram într-o pădure,

M-ai sărutat cu buze calde

Ce miroseau a fragi și mure.

 

Mi-ai spus că ești regina nopții

Și căutai un visător

Să-ți scrie versuri de iubire,

Tu, ascultând, să simți.că zbori.

 

Dacă din versurile mele,

Din nou te vei îndrăgosti

Să-ți.cer tot ce doresc a cere

Și mi se va înfăptui.

 

Era un vis, și mintea care

S-a-ndrăgostit de umbra ta,

A cerut un sărut de muză,

Dar visul s-a sfârșit așa.

 

Și, ca de fiecare dată,

Când te visez sunt întristat,

Că dragostea din vis, cu tine,

Nu e ceva adevărat.

 

Mi-am.văzut chipul în oglindă

Cu gura toată o vopsea,

Eram tot zmeură și mure,

De gura și din cauza ta.

 

Așa e Cerul, câteodată,

Când vede cât de mult iubim,

Ne-aduce câte o minune

Și, parcă secole trăim.

 

Azi noapte mi-ai venit în vise

Furându-mi focul sufletesc,

Așa vrei tu, în orice clipă,

Să știi ce tare te iubesc

———————————-

Cristinel CRISTEA

18 iunie 2019

Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni

Personalitate de prim rang în cultura românească actuală, pe care o promovează în spaţiul canadian, unde locuieşte din 1974 cu familia, preotul Dumitru Ichim, având un doctorat în Teologie dogmatică, a publicat atât în ţară, cât şi peste hotare, versuri şi proză, devenind un nume de referinţă. Preot paroh la biserica „Sfântul Ioan Botezatorul” din Kitchener, Ontario din 1978, Dumitru Ichim a debutat editorial cu volumul de poezii ,,De unde începe omul”, editura „Litera” Bucureşti 1970 şi a continuat cu poezie de tip haiku si tanka, gen de poezie scurtă japoneză, care i-a adus un succes imens. În ţară a publicat la revistele: „Luceafărul”, „Tribuna”, „ Gazeta literară”, „Curierul românesc”, iar in străinătate la revistele: „ Cuvântul românesc”, „Luceafărul românesc”, „Lumină lină”.

A publicat volumele de proză: Planeta Ichtys-1974, Vinerea Mare-1975, Sub umbra Sfinxului,  în colaborare cu Petru Răzuş-1978, Urmele (poeme haiku)-1977, Constantin Brâncoveanu (poem istoric)-1981, Melcul-1981, Agape-1982, împreună cu Nicolae Novac şi soţia sa, Florica Batu Ichim. Critici consacraţi i-au apreciat talentul creator, maturitatea scrisului, cultura şi sensibilitatea sa. Părintele mitropolit Bartolomeu Anania, care a fost si scriitor, spune că „arta lui se maturiza de timpuriu şi mai rămăsese perspectiva consacrării prin litera tipărită”. Fiica părintelui Dumitru Stăniloae, doamna Lidia Stăniloae-Ionescu îşi aminteşte de anii de studenţie ai preotului-poet Dumitru Ichim: „ studentul Ichim frecventa cenaclurile literare ale Bucureştiului, împreună cu viitoarea sa soţie, Florica Batu şi toata lumea era de acord în a spune că ambii se distingeau printr-un dar deosebit al cuvântului scris”.

Există în poezia sa mai recentă unele poeme intitulate „Psalmi”, care au aparut la editura „eCreator” Baia Mare 2018. Ca formă, ele sunt sonete de tip shakespearian, amintindu-ne cumva de Vasile Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Fondul, conţinutul lor, plecând de la Psalmii davidieni, binecunoscuţi părintelui poet din textele biblice, ne poartă cu gândul la celălalt mare poet al nostru, Tudor Arghezi şi Psalmii săi.

La o primă abordare, psalmii părintelui Dumitru Ichim par o poezie închisă, ermetică, cifrată. Rămâne în minte o muzicalitate specifică, nemaiîntâlnită până la dânsul, iar aceasta te face să mai citești o dată şi încă o dată poemul, până când din urzeala-i deasă, încep să transpară motive poetice şi teme biblice, cuvinte şi înţelesuri noi.

Suntem in faţa plurivalenţei si ambivalenţei textului poetic. Poezia este prin excelentă textul literar în care cuvintele generează imagini noi, multiple, pornind de la un centru, de la un motiv sau temă dată ce rasfrânge in jur lumina lor, asemenea unor raze de soare. Tema iubirii şi a luminii este o constantă a psalmilor părintelui Dumitru Ichim. Iubirea îmbracă atât forma poeziei clasice, în care cei doi îndrăgostiţi străbat timpurile si lumea, înfrângând opreliştile, cât şi forma unei poezii mai subtile, în care personaje biblice ne invită la meditaţie şi transfigurare. Sonetul, ca poezie cu formă fixă, are o eleganţă aparte şi solicită un plus de concentrare, de unde frumuseţea sa, locul său de regină a poeziei. Unele dintre sonetele părintelui Ichim, au titluri hazlii, sunt uşor umoristice, dar numai aparent: Psalm in doi şi-o soacră-n plus; Psalm cu cârlionţi de aur; Psalm cules din spini de cactus. Alţi psalmi se referă la teme biblice: Psalm cu pilda carcasei; Psalm la uşa foişorului, Psalmul Apokastazei; Psalm dintr-un ciob de psalm.

O altă temă este aceea a condiţiei poetului, a destinului său: Psalmul crescătorului de stele; Psalmul la modul gramatical al iubindului. Peste toate domină însă iubirea, cuvânt magic ce guvernează universul, transcris de poet cu majusculă.  Iubirea este de esenţă divină, iubirea dintre bărbat şi femeie este cheia vieţii şi sursă de lumină. Aproape toate sonetele fac referire mai mult sau mai puţin voalat la acest sentiment nobil, rafinat, uneori pătimaş, care este dragostea. Câteva sonete se detaşează chiar prin titlu: Psalmul iubirii nebune; Psalm din păgâna humă; Psalm cu Rumi în gradină; Psalm de închipuire a trandafirului. Pornind de la versetele biblice din Facerea (I,3): „Şi a zis Dumnezeu să fie lumină ! si a fost lumină” şi Ioan(XIII,34) „ Vă dau poruncă nouă, ca unul pe altul să vă iubiţi. După cum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi”, poetul Dumitru Ichim, reluând tema iubirii şi a luminii in Psalm in doi şi-o soacră-n plus, adresează Iubirii intrebări, fără a aştepta raspunsuri. Ea este asemenea unei năluci care se inalţă până la cer, trecând peste barierele silogismelor şi ale matematicii, peste ecuaţiile ce se pretind deţinătoarele secretelor universului. Sonetul este construit antitetic, pe opoziţia gândire logică/iubire, sentiment. Antiteza nu este o simplă figură de stil, ci un mod de concepţie şi construcţie, de unde rafinamentul poemului şi frumuseţea sa.

Poetul pune in opoziţie „vocala”, adica poezia, „duhul” ei „de aur”, calitatea sa, puritatea sa, „zvonul din lumina” cu „ecuaţii”, „kilul si calupul”, mintea:

                        „Dar sceptrul îl vrea mintea, că-algebrei e despină,

Că totul se măsoară cu kilul si calupul,

C-ar prinde-n ecuaţii chiar zvonul din lumină,

Maşinarii de glande isprăvnicindu-mi trupul.”

 

Poetul Dumitru Ichim este un inovator in materie de limbă si vocabular, el creează cuvinte noi: „ despină”, „ ispravnicind”, „luminandă”. Acest „zvon din lumină” se uneşte cu „alchimii de cântec”, intrucât lumina de esenţă divină devine cântec, caleidoscop de melodii, mozaic pentru icoana cea nefăcută de mâna omenească.

Dragostea este „un numar”, iar nu „stupar de constelaţii”. Poetul achiesează la ideea numărului de aur din Renaştere, esenţa perfecţiunii. Poetul se adresează iubirii:

  „Eu una ştiu, iubire, când păru-l laşi pe umăr,

Chiar Dumnezeu fereastra deschide si priveşte.”

Un proverb popular românesc spune: „Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place.”

 

Într-un psalm arghezian intitulat Sunt vinovat că am râvnit, Arghezi conturează un portret feminin, amintindu-ne parcă de picturile lui Paul Gauguin, cu femeile din Tahiti:

               „ Iar când plecam, călare cu trofee,

Furasem si cîte-o femeie

Cu părul de tutun,

(…) cu ochii de lăstun.”

 

Într-un alt poem, Mâhniri, Arghezi pare a-i răspunde:

„Si Dumnezeu ce vede toate,

In zori la cinci si jumătate,

Pândind să iasă prin perdea,

O a văzut din cer pe ea.”

 

Iubirea este pictura unei nunţi tradiţionale, cu lacra de zestre adusă de mireasă ca ofrandă. Poetul închină iubirii un adevărat imn, în cele două versuri finale, care sunt şi concluzia sonetului. Iubirea învinge totul, inclusiv rațiunea, mintea, care se opune şi este ca o „soacră, poamă acră” , cum se spune in folclor:

            „ L-atâta bucurie, ce n-o poţi strânge-n lacră,

De-i nuntă, ce contează că mintea-ţi va fi soacră?”

 

În Psalm cu Rumi în grădină, serenada cu cuvinte ambigue este cântată de însuşi poetul iubirii nemuritoare, Omar Khayyam, lângă un ulcior cu vin, spre eterna amintire a faptului că şi noi oamenii, tot din pământ suntem făcuţi, ca şi ulciorul. Poetul continuă pledoaria sa pentru iubire şi pentru îndrăgostiţi, pentru trăirea clipei ca sumă a trecutului, prezentului şi viitorului, pentru iubirea care topeşte inclusiv iadul, mustrând încă o dată ratiunea, „cugetul rău şi acru” :

            „Iubeşti ? Ce mai contează trecutul, viitorul !

Nu-n toate e prezentul_ce-ai fost, vei fi Iubirii ?

Precum e veşnicia chip al dumnezeirii,

Subţire duh ce-ntrupă, unul din altul, dorul.

 

Când până-n cer sunt cântec, taci, cuget rău şi acru:

Iubesc, chiar însuşi iadul îl văd frumos şi sacru !”

 

 

Poetul ne oferă o primă şi ingenuă icoană a dumnezeirii în versul :

„Precum e veşnicia chip al dumnezeirii”.

 

Sintagma „subţire duh” ne trimite cu gândul la cealaltă persoană a Sfântei Treimi.

Arghezi în Psalm – Ruga mea e fără cuvinte, vorbeşte şi el de veşnicia dumnezeirii, la care se raportează:

„ Ruga mea e fără cuvinte,

Si cântul, Doamne, mi-e fără glas,

Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte,

Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.”

 

Cât despre păcatul care are drept plată iadul, Arghezi este ironic la adresa jalnicei sale făpturi, incapabile de a-i mulţumi Creatorului pentru ce i-a dat:

            „Vreau să pier in beznă şi in putregai,

Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.

Şi să nu se ştie că mă dezmierdai

Şi că-n mine însumi tu vei fi trăit.”

 

Continuând cu Psalm de închipuire a trandafirului, poetul Dumitru Ichim trece de la un aparent elogiu adresat Iubirii, prin binecunoscutul simbol al trandafirului, la o poezie cu temă religioasă, în care trandafirul este subiectul unei profeţii despre o iubire jerfelnică, „zdrobită ca un strugur.”.

Este iubirea Celui ce s-a întrupat, a murit purtând pe cap o coroană cu ţepi, dar a înviat pentru noi toţi, pentru a ne Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Lumina și iubirea în psalmii preotului – poet Dumitru Ichim și în cei arghezieni”

Mihaela BANU: Întreabă dorul meu de tine (versuri)

Întreabă dorul meu de tine.
Sărutul meu e istovit,
Că din visare nu-și revine,
Din clipa când m-ai părăsit.

În mintea mea, idei ciudate
Din amintiri te zămislesc.
Prin lacrimile-mi tremurate,
Abia de chipu-ți deslușesc.

Cum parcă m-a-ngrozit tăcerea
Aș vrea pe nume să te strig,
Dar depărtarea de-ți e vrerea,
Mă-nvăluie năpraznic frig.

Când gându-mi bate-n uși închise,
Zdrelindu-mi zilele în timp,
Pe-altarul sufletelor ninse
Am mai jertfit un anotimp.

Întreabă dorul meu de tine.
Speranța încă n-a murit.
Mai arde-o primăvară-n mine.
Iubirea mi-a înmugurit.

 

Dacă nu mă mai iubești

Dacă nu mă mai iubești, slut regret adânc mă roade,
Că deși suntem alături, stăm pe două baricade.
Cum ajunse hâda ură să decidă pentru noi?!
Când am dat pacea-ngerească pe un nesfârșit război?!

Dacă nu mă mai iubești, teama pune stăpânire
Pe-a mea inimă rănită ce-a intrat în amorțire.
Pe-ai mei ochi plini de tristețe, stă de veghe plânsul meu.
Pe-a mea gură, orice zâmbet s-o schimonosi mereu.

Dacă nu mă mai iubești, zilele-mi vor fi cernite,
Moartea își va ține toastul cu licorile-otrăvite.
Totu-i gri cât vezi cu ochii, niciun verde împrejur;
Numai muguri de nădejde văd, scăldați în clar-obscur.

Dacă nu mă mai iubești, visele-mi se zbat năuce.
Fără aripi de speranță, au trăirile caduce.
Răsturnând clepsidra vieții peste marginea de timp,
Împietri-voi exilată-n al uitării anotimp.

Carmen, dulce poezie

Carmen, dulce poezie,
Cânt duios în armonie,
Înflorită orhidee
Dezbrăcată de clișee.
Pe ai lumii mari poeți
Să te cânte îi înveți.
Continue reading „Mihaela BANU: Întreabă dorul meu de tine (versuri)”

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Eminescu și spiritualitatea românească de azi!

Restituiri

Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada  în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

        Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau  gândirea, cât  mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice și istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

      Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând însăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plânge și luptă, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Călinescu, Tutor Vianu, și alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să  apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

        Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogălniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

     Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci în 1886, când în “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse  ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Eminescu și spiritualitatea românească de azi!”

Florin-Cezar CĂLIN: Clepsidra de rezervă a timpului…

Mi se spovedește timpul, în clepsidra-i de rezervă,

… cu o mare disperare … și cu foarte multă vervă.

că sub pleoapele prea grele, mai visează întâmplări,

… dospind agonia-n vise … și-n curând în sărutări.

 

Spânzură geana durerii somnul frumuseții tale,

… căci de astăzi mi se pare … ţi-a cedat clipe de jale!.

am greșit când nemurirea te-a ales numai pe tine,

să faci față conștiinței … și s-o scoți dintre ruine.

 

… delirările-i se pare că dau numai amânări,

sau iubiri abandonate … rătăcite-n resemnări.

… sunt bolnav de multă vreme fără ca să am habar,

”- Că-n intimitatea sorții … dragostea-și face altar!”.

 

N-am crezut că ochii tăi … chiar scot radical din vise,

(că sunt vinovați de doruri și de gesturi interzise).

… chiar de au greșit răspunsuri … la vădite remușcări,

tot au înțeles că soarta … suferă modificări.

 

… ai ucis realități, idealuri sau chiar crez,

(pariind mâna dreptății pe … un gest de amorez).

… în genunche stau acuma, întristat și îmi jelesc,

o posibilă iubire … de care mă-ndrăgostesc.

 

– Pentru un nebun ca mine timpul tău are valoare!,

(îmi trezește insomnia … chiar din somnolenta-i stare).

neuitând că fericirea … poate fi și foarte tristă!,

… un regret ce n-a uitat că în lume ea există.

 

Drept pedeapsă fac mătănii și-mpart vise la săraci,

(sub pretextul că iubirii tu oricând poți să-i fii vraci).

… sau că poți (în disperare) … și cu foarte multă vervă,

să le spovedești chiar timpul, în clepsidra de rezervă.

 

Iubire reinventată…

 

Rebelă e speranța, visarea mi-e rebelă !

Rămâne doar dorința pe buzele-mi uscate.

Iar visele zglobii ce sunt împachetate

Aș vrea să le acopăr acuma c-o umbrelă.

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Clepsidra de rezervă a timpului…”

Sabina MĂDUȚA: Alpinism (confesiuni)

Am escaladat Everestul!
Mi-au trebuit ani buni
până să mă apropii de culme;
bornă după bornă,
piolet după piolet,
carte după carte,
mii de gărzi de noapte,
puncte de sprijin
ca într-un șotron imaginar!

– ,,O boală învinsă e orice carte,”
cu
Lucian Blaga

– „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată!”,
cu Mihai Eminescu în „Memento mori”,

– „Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei,
Cărbunele iubirii să-l schimb în diamant.”
m-a convins marele poet
V. Voiculescu în „Sonetele imaginare”!

– Am evadat cu Lena Constante
,cea singură și singulară
vreme de opt ani într-o izolare amară!

– Am ajuns în iadul celest cu Radu Gyr
primindu-l pe „IIsus în celulă”

– Am retrăit citind
„O zi din viața lui Ivan Denisovici”

trăită la propriu de Alexandr Soljenițîn.

și

„Panait Istrati sunt eu” mi-am zis pornind

la drum lung cu celebrul vagabond!

– I-am ascultat pe marii actori:
pe Leopoldina Bălănuță
rostind
Scrisorile Luceafărului
pe scena Sălii Radiodifuziunii Române!
Delir, delir, delir!
Cum nu vii tu Țepeș Doamne!?

– Pe Ion Caramitru în sanctuarul
Atheneului Român cu „Glossa”…

Și tot acolo Rapsodia Română
a lui George Enescu
ca un cântec vechi de veacuri
vălurind spicele câmpiei române!

Pe scena Teatrului Național
Richard al II-lea:
M-au fascinat marii actori
Marcel Iureș și Oana Pelea.

– Pe o scenă mai mică
am recitat și eu poezia

„Horia” de Aron Cotruș:
„De jos te-ai ridicat
drept,vânjos, viforos
pentru moți,
pentru cei săraci și goi,

pentru toți
și-ai despicat în două istoria
țăran de cremene
cum n-a fost altul să-ți semene,
HORIA!”

 

…Și câte convorbiri
cu mari personalități
intrate în

„Fonoteca de aur a Radioului”

Mi-amintesc totul parc-a fost ieri!

Stau de vorbă cu ei,
cei duși în eternitate!

Stau de vorbă cu mine,
acum când Everestul meu
a ajuns la etajul optzeci!

–––––––-

Sabina MĂDUȚA

București-Oradea

15 Iunie 2019

 

Dorel SCHOR: Liviu Lăzărescu – alte portrete remarcabile

Portretul este reprezentarea artistică a unei persoane la care expresia este predominantă. În general, de cele mai multe ori, pictorul doreşte să perpetueze amintirea unei persoane, adesea existând dorinţa de a crea o imagine istorică memorabilă. Maestrul Liviu Lăzărescu, profesor emerit la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, este dintre puţinii la care arta portretisticii ocupă un loc central în creaţia sa. Pentru că portretul reuşit nu este niciodată doar o simplă reproducere mecanică a trăsăturilor cuiva.

Titus Vâjeu

 

Ion Ţuculescu

 

Iancu de Hunedoara

Sensibilitatea artistului la care se adaugă şi inteligenţa creativă interpretează tresăturile modelului, dar şi viaţa spirituală a acestuia, respectând rigoarea reflectării imagistice. Astfel, pictura se înscrie sentimental şi intelectual în memoria noastră. Observarea realităţii fizice şi spirituale a modelului se conjugă astfel cu străduinţa artistului de a-i reda personalitatea.

Vlad Ţepeş

 

Nicolaus Olahus

Am spune în câteva cuvinte, urmărind lucrările mai dinainte şi mai recente semnate Liviu Lăzărescu, că el a intenţionat (şi a reuşit) să transmită privitorului dimensiunea umană o portretului. Se detaşează portretul papei Franciscus, prilejuit de recenta vizită a acestuia în România, portretele unor personaje istorice, ca Nicolaus Olahus, Iancu de Hunedoara sau domnitorul Vlad Ţepeş, a unor remarcabili oameni de cultură, cum ar fi pictorul Ion Ţuculescu sau profesorul Titus Vâjeu.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

17 iunie, 2019

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

În momentul în care se decidea mobilizarea, armata română dispunea de 15 divizii de infanterie, grupate în 5 corpuri de armată, 2 divizii de cavalerie şi de arme şi trupe constituite în comandamente speciale, artilerie grea,.avioane, trupe de comunicaţie, grăniceri, jandarmerie şi marină militară. În total, armata română dispunea de 163 240 militari, iar forţa combatantă cuprindea 180 batalioane, 98 escadroane şi 260 baterii. Dar efectivele reale ale acestor unităţi erau foarte reduse. Totuşi, armata română reuşise să păstreze în teritoriul neocupat din Moldova o cantitate suficientă de armament şi muniţii: 160 baterii de câmp (75 mm), 65 baterii obuziere (105 şi 120 mm), 31 baterii grele (tunuri de 120, 150 şi 155 mm, obuziere de 210 mm), 100 mortiere de tranşee (58 mm), 15 baterii de munte, mitraliere (franceze engleze şi ruseşti), puşti-mitraliere, muniţie suficientă. Dar subzistenţele şi echipamentul erau precare, la fel serviciul sanitar, lipseau medicii militari.

Remobilizarea armatei s-a făcut prin depăşirea unor numeroase greutăţi, armamentul şi muniţiile s-au păstrat, dar lipseau caii, necesari unităţilor de cavalerie şi artilerie, ca şi coloanelor de muniţii şi aprovizionare. Cea mai mare parte a efectivelor demobilizate, ofiţeri, oameni, cai, erau dincolo, în teritoriul ocupat, magaziile erau goale, soldaţii nu aveau uniforme şi hrană.  Cu eforturi foarte mari, au putut fi mobilizaţi în total aprox. 90 000 de oameni, care dispuneau însă de puţine baterii de tunuri şi de obuziere, fiind gata de acţiune în noiembrie 1918 .  În momentul decretării remobilizării, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, conform Ordinului Marelui Cartier General român, trupele noastre aveau misiunea să treacă simultan în Transilvania, Muntenia şi Dobrogea . Operaţia a început în noaptea de 28 octombrie/10 noiembrie-29 octombrie/11 noiembrie. Cele dintâi unităţi mobilizate au fost diviziile 7 şi 8 infanterie şi divizia 1 vânători, care alcătuiau Corpul IV armată, cu garnizoana în Moldova. Diviziile din Muntenia şi Oltenia au putut fi mobilizate mai târziu, soldaţii lor, demobilizaţi, fiind trimişi la vetrele lor. Divizia 8 infanterie avea să opereze în Bucovina, iar celelalte două divizii urmau să treacă Carpaţii, în Transilvania. Aceste divizii aveau efective slabe, un regiment de infanterie avea în jur de 1300 soldaţi, iar unul de vânători avea 600-800 de soldaţi, ele dispuneau numai de două baterii de tunuri şi una de obuziere, iar unităţile de vânători aveau şi o baterie de munte.

Pătrunderea armatei române în Transilvania, în toamna târzie a anului 1918, a fost determinată de faptul că, după ruperea tratativelor româno-ungare de la Arad, la 15 noiembrie, tensiunea politică în Transilvania şi celelalte provincii româneşti a crescut simţitor, iar actele de violenţă s-au înmulţit. Apelurile repetate ale C.N.R.C. şi ale unor consilii locale solicitau intervenţia rapidă a trupelor române, ceea ce provoca îngrijorarea guvernului şi armatei române. În acelaşi timp, încă înainte de tratative, prin armistiţiul de la Belgrad, din 13 noiembrie, semnat de Ungaria, pe cursul Mureşului se stabilise linia demarcaţională, care separa forţele ungare de cele române. Deşi provizorie şi cu destinaţie strict militară, linia demarcaţională, arăta Iuliu Maniu într-un memoriu din 28 noiembrie, ,,împarte naţiunea română din Transilvania şi Ungaria în două părţi, ceea ce agravează dificultăţile…” . În acest context, conducerea armatei române începea acţiunea de eliberare a teritoriilor româneşti intracarpatice. Încă de la 5/18 noiembrie, Marele Cartier General ordonase ca deplasarea trupelor pe aliniamentul demarcaţional de pe cursul Mureşului să fie grăbită.  

Singurele mari unităţi care puteau interveni imediat, fiind gata de luptă, erau numai diviziile 7 infanterie şi 1 vânători. La 7/20 noiembrie, când începea deplasarea elementelor avansate ale celor două unităţi, generalul Const. Prezan, şeful M.C.G., adresa următoarea Proclamaţie: ,,Români! Din înaltul ordin al regelui Ferdinand I, în urma chemării Comitetului National  Român, armata română a trecut Carpaţii pentru a desfiinţa hotarele care se ridicau între noi, rupând în două trupul aceluiaşi neam. Păşind cu dragoste frăţească pe pământul Transilvaniei, oştirea română vine, în numele unor sfinte drepturi naţionale şi umane, pentru a garanta libertatea deplină a tuturora. Însufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii pământului românesc, până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam şi lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora”.

Trupele Diviziei 7 infanterie, concentrate la Piatra-Neamţ, sub comanda generalului Traian Moşoiu, care aveau să opereze în estul Transilvaniei, au fost precedate de un pluton de grăniceri, care a trecut graniţa Carpaţilor, la 16 noiembrie (st.n.), şi a ocupat Borsec. Apoi, un detaşament de avangardă al acestei divizii, alcătuit dintr-un batalion din Regimentul 15 Războieni, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie, a trecut munţii prin pasul Prisăcani, la 20 noiembrie  (st.n.), şi a pătruns în Tulgheş, înaintând apoi prin Borsec, Topliţa şi Ditrău. În acelaşi timp, avangarda Diviziei 1 vânători, concentrată la Comăneşti şi Asău, în valea Trotuşului, a trecut Carpaţii prin trecătoarea Ghimeş-Palanca, şi a ocupat Miercurea Ciuc. Sub protecţia  avangărzilor, care ocupaseră poziţiile-cheie, grosul celor două divizii a continuat traversarea munţilor şi a pus stăpânire pe văile superioare (izvoarele) ale Mureşului şi Oltului, cu însemnata cale ferată de-a lungul lor. Unităţile române s-au conformat literei armistiţiului, semnat între Antanta şi Ungaria, şi s-au oprit la Mureş. Obiectivul urmărit, constituirea unui aliniament operativ de acoperire pe cursul Mureşului, pentru eliminarea posibilelor ameninţări dinspre nord şi est asupra oraşului Alba Iulia, a fost atins până la 1 decembrie.  

În condiţii grele de iarnă, cu drumurile acoperite de zăpadă mare (înaltă), când soldaţii erau ,,rău îmbrăcaţi, slab aprovizionaţi şi aproape desculţi” (Kirit.), trupele române au continuat înaintarea, Divizia 7 a ocupat Reghinul Săsesc, la 17/30 noiembrie. În aceeaşi vreme, înaintând spre sud-vest, Divizia 1 vânători se apropia de Braşov, întâlnind avangărzile armatei lui Mackensen în retragere, iar la 24 noiembrie/7 decembrie, Regimentul 6 vânători ocupa Braşovul. Trupele române au continuat să înainteze rapid, fiind primite cu bucurie de locuitorii români, în timp ce gărzile româneşti ardelene s-au pus la dispoziţia lor, iar cele ungureşti s-au menţinut în rezervă, pentru a evita incidentele.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (55)”

Magdalena BRĂTESCU: Premieră la Naționalul Bucureștean – ,,Cursa de șoareci” de Agatha Christie

Piesa polițistă scrisă de Agatha Christie s-a bucurat și încă se bucură de un succes răsunător, fiind considerată una dintre cele mai longevive din istoria teatrului. Dovada? La Londra se joacă încontinuu din 1952 și până în prezent! A fost reprezentată în 92 de țări și se estimează că ar fi fost vizionată de circa șaizeci de milioane de spectatori! Teatrul Național din București a făcut deci o excelentă alegere incluzând-o în repertoriul său, iar ireproșabila montare a regizorului Erwin Șimșensohn face cinste scenei „numărul unu” din România.

Inițial, piesa a fost prezentată la radio în 1947 cu titlul „Trei șoricei orbi” și e inspirată dintr-un caz autentic petrecut în 1945. Trei orfani, doi băieți și o fată, care au fost dați în plasament unui cuplu de fermieri au fost bătuți și înfometați până când cel mai mic dintre copii a murit.

Acțiunea se petrece în anii `40, iar decorul (superb conceput de Liliana Cenean), rămâne neschimbat de-a lungul întregii reprezentații. El ne introduce în salonul conacului Monkswell, izolat din cauza zăpezilor abundente. Lambriuri, mobilă de piele, șemineu, tablouri de familie, totul recrează atmosfera potrivită de lux englezesc old time.

Intriga se leagă de o crimă comisă recent la Londra. O femeie a fost găsită asasinată în Culver street. Cele opt personaje care sunt prinse ca-ntr-o cursă la conac ar putea fi oricare, suspect sau victimă. „Trei șoricei, orbi și mititei” este melodia-leitmotiv care se fredonează din când în când, lumina se stinge, se aud țipete și suspansul crește pe măsura trecerii timpului (muzica Vlaicu Golcea, lighting design Daniel Klinger). Desigur misterul se adâncește, iar spectatorul e condus cu abilitate spre a bănui pe rând pe fiecare dintre cei prezenți pe scenă.

Soții Mollie (Ileana Olteanu) și Giles (Dragoș Stemate/Florin Călbăjos) Ralson, ea frumoasă și amabilă, el un tip cam irascibil, și-au transformat conacul în casă de oaspeți și găzduiesc primii lor cinci clienți. Tot acolo ajunge și  comisarul Trotter (Gavril Pătru/Răzvan Oprea) care are misiunea să descopere criminalul presupus refugiat la conac. Următoarea victimă după cadavrul de la Londra este judecătoarea Boyle (Simona Bondoc), o femeie vârstnică, ursuză și detestabilă, dintre acelea care au permanent ceva de criticat. După moartea ei, tensiunea ajunge la paroxism, căci mai lipsește doar un singur „șoricel” mort din cei trei…

Spectacolul este un melanj de thriller așa cum știe s-o facă marea preoteasă a scrierilor „polițiste” de suspans, cu umorul tipic englezesc și labirinturi adecvate jocurilor de gândire. Surprizele sunt bine păstrate până la momentul oportun și se dezvăluie treptat, până când spectatorul află care este mobilul crimei și ce secret  din trecut leagă victimele de criminal. Și dacă acest criminal are sau nu complici.

Dar cine să fie oare criminalul? Christopher Wren (Lari Georgescu/Petre Ancuța), un tânăr hiperactiv, infantil și ușor efeminat? Comandantul Metcalf (Tomi Cristin), un militar de vârstă medie, foarte politicos și serios? Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Premieră la Naționalul Bucureștean – ,,Cursa de șoareci” de Agatha Christie”