Motto:
„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,
Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.
Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”
(Mihai Eminescu)
Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”
Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.
În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).
Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.
Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”
Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.
Continue reading „Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE”
Inima din cuvinte-
Cum la televizor nu prea ai la ce te uita, în afară de certuri politice sterile și propagandă pro/anti-vaccin, prefer să vizionez filme istorice pe internet. Un film care a fost o frumoasă surpriză pentru mine este ”Petru I al Serbiei” realizat de Republica Serbia în anul 2018 și dedicat eroismului tragic al armatei sârbe în lupta cu austro-ungarii și nemții din primul război mondial. Serbia a fost în stare la centenarul Marelui Război să realizeze un film istoric sub formă de mega-producție despre marea retragere a armatei sârbe prin munții înzăpeziți ai Albaiei spre Marea Adriatică. Din păcate, cinematografia românească nu a mai fost în stare să realizeze o producție istorică de anvergură, nici măcar la o sută de ani de la Marea Unire. Ministerul Culturii este prea ocupat de poneii roz în expozițiile internaționale, de diluarea valorilor cultural-identitare sau cu eliminarea istoriei și geografiei din învățământ. Filmul ”Petru I al Serbiei” este excepțional realizat, cu fonduri substanțiale și în regia unui monstru sacru al filmului sârbesc: Petar Ristovski, care a scris și scenariul. Rolul regelui sârb Petru I este jucat magistral de actorul Lazar Ritovski, care îl interpretează pe bătrânul suveran ca un domnitor țăran ce trăia într-o casă modestă la țară ca un fermier. Petru I este surprins de regizor ca un fel de Moise al vremurilor noastre care își conduce armata și poporul sârb, cu un băț de lemn în mână, în retragerea dramatică prin Munții Albaniei spre insula Corfu unde vasele Aliaților îi aștepta să-i îmbarce. Petru Karadjordjevic a fost exilat din Serbia când era copil, de dinastia rivală Obrenovic. I-a fost negat rolul care îi aparține și i-a fost negată ocazia de a crea o legătură durabilă cu țara unde s-a născut, cu oamenii al căror rege ar fi putut fi. În circumstanțe istorice, el se întoarce în Serbia, stabilește o democrație parlamentară și începe să reconstruiască țara. Dar progresul Serbiei este oprit de izbucnirea Primului Război Mondial, precedat de asasinatul de la Sarajevo. Imperiul Austro-Ungar dorește pedepsirea poporului sârb. Pe 24 iulie 1914 armata austro-ungaria atacă Serbia. După luptele eroice de la Cer și Kolubara, guvernul sârb anunță că retragerea este singura opțiune. Din păcate, Aliații nu au trimis armamentul necesar. Regizorul sârb surprinde cu ironie un transport de obuze și arme franceze, pe care aliații sârbi trebuie să-l garanteze cu foarte mult aur. Armata sârbă, decimată și înfometată, trebuie să se retragă spre Corfu, Grecia, prin munții înzăpeziți din Albania. Filmul surprinde epocal drama unei armate în retragere printr-o țară ostilă în plină iarnă. Regatul Bulgariei a declarat război Serbiei. Cu trupele sale depășite numeric și ca armament, mareșalul sârb Radomir Putnik a ordonat o retragere completă a armatei sârbe în sud și vest prin Regatul Muntenegrului și în, pe atunci, neutrul Principat al Albaniei pe 25 noiembrie 1915. Vremea a fost groaznică, drumurile erau proaste și armata a încercat să-i ajute pe zecile de mii de civili care s-au retras împreună cu soldații și care aveau puține sau niciun bun sau aliment. Dar vremea rea și drumurile proaste au reprezentat și un avantaj pentru sârbi, deoarece germanii și bulgari nu au putut trece de munții albanezi. Astfel, mii de sârbi care au fugit din patria lor au reușit să scape de capturare. Cu toate acestea, sute de mii de oameni au pierit din cauza foametei, a bolilor, de sete, hipotermie, și din cauza atacurilor făcute de către forțele inamice și a bandelor tribale albaneze, ca răzbunare pentru conflictele militare dintre armata sârbă și gherilele separatiste albaneze petrecute între anii 1912-1913. Lupii care urlau lugubru atacau în haite soldații rătăciți. Peisajul surprins de regizor este apocaliptic. Singurul care oferă încredere și umanist este regele sârb. Albanezii îi ucideau pe soldații sârbi care rămâneau bolnavi în urmă ca să-i jefuiască. Regizorul surprinde povestea unui tânăr soldat sârb și experiențele sale dramatice în luptă și retragere, dar și despărțirea de mama sa care revenea să-l caute pe front ca să-i aducă ciorapi groși și haine de iarnă, în urma scrisorilor trimise acasă. Trama filmului ține în priză privitorul. Prietenia dintre soldatul sârb, care moare la un moment dat înghețat în munții Albaniei, cu un băiat de trupă căruia nemții i-au ucis mama, tata și cei șapte frați este înduioșătoare. Jertfa soldatului sârb care nu-l lasă pe băiatul bolnav să moară în pădurile înghețate ale Albaniei este dramatică până la lacrimi. Copilul de trupă devine simbolul supraviețuirii trupelor sârbești înfometate și zdrențuite în retragerea lor dezastruoasă ce seamăna cu fuga Marii Armate a lui Napoleon din Rusia anului 1812.
În timpul retragerii sârbilor înfometați, bolnavi și hărțuiți, aproximativ 200.000 au pierit în munții albanezi și mai multe mii au murit odată ce au ajuns pe insula grecească Corfu. Din cauza pierderilor masive de vieți omenești, retragerea armatei sârbe prin Albania este considerată de către sârbi a fi una dintre cele mai mari tragedii în istoria națiuni. Regizorul surpinde epuizarea militarilor sârbi ajunși pe plaja Adriaticii, care pur și simplu mor cu miile pe nisip datorită epuizării. Regele Petru I merge printre muribunzi pe o mare plajă devenită un vast cimitir de cruci. Încearcă să-i îmbărbăteze în ultimele clipe pe soldații fericiți că vorbesc cu Regele lor. Circa 5000 de soldați sârbi morți sunt legați cu bolovani și aruncați din bărci în mare. Marea a devenit cunoscută drept Cimitirul Albastru (Plava Grobnica). Ea se află în apropiere de insula greacă Vido. Soldatul poet sârb Milutin Bojić a scris un poem numit Plava Grobnica sau pentru a-și comemora camarazii căzuți. Poemul de paisprezece strofe, Bojić exprimă soarta tragică a Serbiei, a cărei armată a trecut prin Muntenegru și Albania în insulele grecești Corfu și Vido, câteva mii de soldați sârbi aflați pe ultima dintre acestea fiind îngropați în mare. „Clopotele bisericii noastre anunță totalul morților în loc de ora exactă”. Azi, în Corfu este un muzeu al dramei sârbești, iar în insula Vido un frumos memorial pe versurile poetului sârb.
Filmul se încheie dramatic cu imaginea regelui bătrân Petru I vâslind într-o barcă de lemn spre cuirasatele englezești și franceze și cântând o veche doină sârbească de un tragism balcanic. După război Petru I marcat de tragicele evenimente moare de inimă rea. Paradoxal, a fost regele care a cerut guvernului și statului major sârb să accepte condițiile rușinoase ale Austriei impuse în iulie 1914 pentru a se preveni războiul, știind că acesta va crea multă suferință și moarte. Petru I a luptat în 1870 la Sedan apoi împotriva turcilor în Bosnia, unde și-a văzut camarazii uciși de obuze. În urma primului război mondial Serbia a pierdut o treime din populație, cea mai mare pierdere a unei națiuni în acei ani grei. Petru I considera că ceea ce este azi rușinos poate fi mâine considerat salvator de către opinia publică. Vizionați filmul istoric ”Petru I al Serbiei”, este un film cum numai sârbii, polonezii, francezii sau rușii pot să facă, din păcate, noi, românii se pare că nu mai primim, din păcate, liber la filme despre trecutul nostru glorios sau dramatic. Filmul este o lecție de istorie, că numai prin eroism se cimentează o mare națiune dârză. Azi, Regele Petru I este considerat erou național al Serbiei, având monumente în marile orașe sârbești.
„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.” 
Dragii mei enoriași!
La începutul anului am primit de la scriitorul năsăudean Ioan Mititean o interesantă carte, intitulată”De Crăciun pe Valea Ilvelor- Festivalul ilvean de colinde și obiceiuri de iarnă-25 “, apărută la Editura Napoca Star, 2020, cu următoarea dedicație: “27 decembrie 2020, Pentru scriitorii Alex, Fl.Țene și Titina, pilde vii de slujire a culturii, o carte ce revarsă binecuvântare, ca o taină de comuniune la originele noastre. La mulți ani! ss.Ioan Mititean. “
De câțiva ani eram deja vânător cu acte, aveam iubita mea armă de vânătoare cu două țevi lungi ”cât o zi de post” după cum mă ironizau camarazii mai vechi însă, mica lor răutate chiar nu mă deranja absolut deloc fiindcă știam cât de mult îmi admirau pușculița, așa cum era ea gătită din naștere cu țevile alea lungi ale ei care făceau adevărate minuni datorită grupajului reușit al alicelor.
Pe de altă parte mai există o nouă legendă, pe care istoricii nu au luat-o în considerare privind dispariţia cadavrului marelui Iuliu Maniu. Nu de mult am avut o discuţie cu un fost localnic din Sighet, care a copilărit şi şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în oraşul de pe malul Tisei şi care azi locuieşte în altă parte a ţării. Acesta mi-a spus că imediat după 1990, un fost temnicer de la închisoarea din Sighet i-a spus că autorităţile nu vor să spună unde este înhumat trupul lui Iuliu Maniu, pentru că acesta, de fapt nu mai există. Întâmplarea face ca temnicerul să fi fost însoţitorul căruţei cu roţi de lemn, care a cărat cadavrul lui Iuliu Maniu pus peste un morman de trupuri îngheţate, şi care a ieşit din închisoare în fatidica noapte din 5 februarie 1953 a morţii Marelui Sfinx. Cimitirul săracilor în acea vreme era în afara oraşului, iar noaptea numeroase haite de lupi se încumetau aproape de oraş. La un moment dat pe o râpă din preajma Cimitirului săracilor, datorită roţilor de lemn care hurducăiau şi săltau puternic căruţa trupul lui Iuliu Maniu gol a căzut din aceasta, fiind lăsat să fie mâncat de o haită de lupi din preajmă. Comuniştii nu dădeau preţ pe cadavrele unor „reacţionari burghezi”. Până la sfârşitul anilor 1980, în iernile grele, lupii puteau fi văzuţi la marginea oraşului. Temnicerul comunist a lăsat mărturie unui tânăr, după 1990, legenda dispariţiei lui Iuliu Maniu mâncat de lupi în noaptea îngheţată din iarna lui 1953.
De aceea, probabil nici securitatea lui Ceauşescu şi nici după 1990 nimeni nu mai găseşte cadavrul marelui om politic, făuritor al Marii Uniri şi democraţiei interbelice? E ciudat că Ciolpan, directorul închisorii a trăit până în 2004 şi nu a spus la nimeni unde este înmormântat Iuliu Maniu. Nici nu a fost întrebat de parchet? De ce? E paradoxal că Securitatea la ordinul lui Nicolae Ceauşescu nu a găsit locul de înhumare al marelui om politic, deşi atunci trăiau numeroşi funcţionari din aparatul de represiune al închisorii. Legendea trupului lui Iuliu Maniu lăsat să fie mâncat de o haită de lupi într-o râpă de pe malul Tisei pare să fie o altă intoxicare post-comunistă a fostei Securităţi!?
Tablou de LEE Tsuen-Chi, Taiwan