Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)

Motto: „Pour Mircea Eliade, l’histoire des religions a pour but de retrouver le type de l’homme quasi éternel, dont les comportaments s’opposent à ceux de l’homme désacralisé de nos sociétés contemporaines. […] Cette méditation toujours active, parfois angoisseé mais jamais achevée, sur le sens de l’existence humaine fait que l’oeuvre d’Eliade […] deborde une seule discipline scientifique. Elle se relie ainsi à son experience littéraire”. (Michel Meslin, Remise du doctorat honoris causa a Mircea Eliade, Universite de Paris-Sorbonne, 1976).

Când Mircea Eliade scria la Chicago povestirea O fotografie veche de 14 ani, Constantin Noica era în închisoarea politică pentru că, în loc să lupte progresist împotriva „clericalismului retrograd” și a psihologiei patologice indusă de „agenți mistici” (precum Părintele Arsenie Boca sau Părintele Benedict Ghius întemnițați și ei întru re-educare comunistă!), filozoful a „vulgarizat și falsificat elemente retrograde la Hegel, apropiindu-le de concepția legionară trăiristă a lui Nae Ionescu”(cf. Pavel Apostol/sursa „Șerban” care împreună cu turnătorul Zigu Ornea și cu șeful cenzurii Ion Ianoși i-au deschis filozofului Noica porțile temniței). Cu liceul său „pe puncte”, Ion Ianoși (1) preia din prefața eruditului Dan Zamfirescu ideea nefondată (10 aug. 1990, în vol.: Nae Ionescu, Roza Vânturilor) după care gândirea exprimată de Nae Ionescu – nu numai la cursuri (ulterior publicate cum s-a întâmplat si cu o parte din opera lui Heidegger) ci și în publicistica sa -, ar fi fost mai puțin importantă decât influența exercitată asupra discipolilor fideli precum Mircea Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu.

Despre ultimul (trecut „apolitic” la arestare) plagiatorul Ion Ianoși are chiar insolența să scrie că „va plăti fidelitatea sa cu prețul suprem” (1996, p.366; vezi și la note: Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, scrisă în 1941-1944 și publicată în 1992, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ). Cu obsesiile lor „legionaroide”, cei trei proletcultiști (Zigu Ornea-Pavel Apostol -Ianoși) au tot văzut în scrierile interbelicilor propagandă anti-progresistă, cum învățaseră de la stalinistul controller, Mihai Roller (apud. C.D. Zeletin, Jocul de cuvinte, în „Acolada”, 11/2020). Manuscrisul noician dat în 1957 turnătorului Zigu Ornea/ Orenstein spre publicare și ajuns la securistul Pavel Apostol (2) ar fi făcut „apologia religiei”, conținând și „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(cf. sursei „Șerban”, vezi la note: Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? URL, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).

In nuvelistica sa publicată după Cortina de fier, savantul Mircea Eliade făcea și el, vezi Doamne, „propagandă anti-progresistă”. Adică îi îndruma (ca și Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) pe tineri „către o concepție idealistă”, cum scrisese Pavel Apostol/ Paul Erdoes despre întemnițatul Noica pentru Securitatea anti-românescă dirijată din umbră de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg alias Alexandru Nicolschi. Majoritatea personajelor povestirii O fotografie veche de 14 ani sunt într-adevăr tineri studenți la teologie care discută într-un bar american despre românii născuți și rămași creștini.

Cu doi ani înainte de a fi închis de agenții sovieticilor „care comandau efectiv în Comisia aliată”, trăiristul Mircea Vulcănescu propagase și el „auto-înșelarea omului în raport cu menirea sa socială”, după limbajul șablonard al unei cărți din 1983 scoasă de Editura Politică, limbaj azi simplificat, odată cu ștampilarea credinței religioase ca „fundamentalism”. Mircea Vulcănescu scrisese în Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) că „românii au păstrat vechea atitudine esențialistă” (3) si că la ei existența are sens de primire (/patimire) a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple. Nici până la moartea martirică din închisoare, fostul profesor de etică (M. Vulcănescu) nu si-a schimbat opiniile (zise „retrograde”), în ciuda deselor „corecții” cu torturarea la sânge (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=161s ). Filozoful de Scoală trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/ ) spunea, de pildă, tinerilor din temniță că „numai credința îl împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar il ajută să-și înțeleagă viața…Chiar închis, cel sus-ținut (/ținut deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate, căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (vezi rezumatul prelegerii lui Mircea Vulcănescu Despre sinucidere, în vol.: Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999). Dovadă cum nu se poate mai clară că în conștiința filozofului martirizat la Aiud n-au ajuns nicicând să se întâlnească „triumful filozofiei (materialiste) de avangardă” cu „triumful științei” (vezi Fațetele reale ale sectelor religioase, Ed. Politică, 1983, p.144). Un inginer închis la Aiud îl descrisese astfel: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o mașină de exprimat poetic -și pe înțelesul oricui -, cele mai rigide și mai anoste cunoștințe din orice domeniu. E colosal. Ajungi să crezi, ascultându-l, că pașii făcuți de omenire în domeniul științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva omului”. După niste prelegeri de filozofie medievală, Mircea Vulcănescu subliniase că „drumul către Dumnezeu și pacea Sa trece prin sufletul omului, nu prin cugetul (/mintea) sa” (cf. Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, 1999).

Cu gândul la fostul său student Axente Sever Popovici absolvent de flozofie și de matematică întemnițat opt ani pentru vina de a fi încercat să fugă din țară trecând în 1949 Dunărea (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Triumful parizian al lui Hintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/ ), Mircea Eliade imaginase în 1959 un român care trecuse înot Dunărea ajungând în final în America unde s-a căsătorit cu letona Thecla.

În noua sa patrie, cu totul întâmplător, exilatul a întâlnit în Biserica Mântuirii un harismatic canadian care făcea minuni cu ajutorul Sfântului Duh, așa cum avea să facă preotul canadian Emiliano Tardiff (vezi înregistrarea despre New Age, https://www.youtube.com/watch?v=y6N7MwHGwhA; a se vedea si Constance Cumbey, https://www.youtube.com/watch?v=adrzmxoDFkY&list=LL&index=533 ).

Numai că, spre deosebire de Padre Emiliano -sacerdotul harismatic din ultimul sfert al secolului XX-, predicatorul imaginat de renumitul savant Mircea Eliade „cu ochi înflăcărați vorbind ca un profet” era în același timp și vindecător cu Duhul Sfânt, dar si escroc pretinzând a fi doctor în teologie și înșelând o credincioasă de la care primise bani.

Lipsită de orice educație religioasă, prima dată am auzit de harismatici într-un interviu luat teologului Hans Urs von Balthasar. Apoi, pentru a învața portugheza, l-am tot urmărit la TV pe misionarul R.R. Soares fără să știu că este harismatic și, mai ales, fără a da prea multă crezare vindecărilor din audiență. Tot de dragul portughezei am ascultat si din înregistrările neo-protestantului Moabel al cărui fiu s-a dus în Republica Moldova sa facă adepți. Târziu, și poate pentru că sesizasem cu câtă vehemență combătea vrăjitoria și ocultismul Padre Emiliano Tardiff, am înțeles ce este cu vindecările prin Duhul Sfânt, vindecări făcute cu ajutorul lui Dumnezeu și de faimosul stareț de la Sâmbăta, Sfântul Arsenie Boca închis și prigonit toată viața de autoritățile comuniste atee (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Una din vorbele de duh ale Părintelui Arsenie Boca (supranumit „omul lui Dumnezeu”) era următoarea: „Eroul meu n-a purtat pelerină. A purtat o coroană de spini” (Sf. Arsenie Boca).

Si pentru Dumitru (din povestirea O fotografie veche de 14 ani) canadianul Dugay, predicând sub numele de Doctor Martin, fusese un adevărat om al lui Dumnezeu. Prin concentrare și rugăciune ascultată de Dumnezeu cel viu, doctorul Martin o vindecase telepatic pe soția românului. La o simplă privire a fotografiei, predicatorul din Biserica Mântuirii nu numai că a mijlocit vindecarea de boala astmatică, dar a prilejuit și o minune realizată scurt timp după dispariția bolii: Thecla cea vindecată de astm s-a metamorfozat la câteva luni în Thecla cea tânără pe care o arătase fotografia făcută cu zece ani mai înainte, când ea avea 18 – 19 ani. Iar din momentul producerii acestui miracol, vreme de patru ani, timpul a stat pe loc pentru Thecla. Soția lui Dumitru a rămas să fie în continuare exact cum era pe la 19 ani.

Pentru așa o minune nemaivăzută a vrut Dumitru să-i multumească Doctorului Martin. L-a căutat după patru ani și l-a găsit angajat chelner la un bar. In temniță citise cărți de teologie, tomuri intregi. Semn că escocul Dugay- Martin nu fusese pe de-antregul escroc. O măruntă câtime din el participa sincer la atmosfera de rugăciune din Biserica Mântuirii. In închisoarea corecțională canadianul Dugay își făcuse singur o doctrină a sa, o escatologie cu un Dumnezeu absent din lume si prezent la A doua venire. Apariția lui Dumitru i-a dărâmat edificiul doctrinar, rechemând trecutul pe care-l crezuse mort. Căci minunea întâmplată Theclei dovedise intervenția unui Dumnezeu viu care lucrează prin oameni. Intrebarea celor de față, a studenților aflati în acel bar a rămas însă nedezlegată. Prin cine a lucrat Dumnezeu cel viu? Prin Martin/ Dugay ? Sau prin Dumitru?

Mircea Eliade îl imaginează pe bărbosul Lucio, un barman tânăr (lipsit de cunoștințe istorice) descriind cu-n aer visător imigrarea unui român în Statele Unite ca opțiunea pentru cultură, după abandonarea Naturii. Un alt student (Junior) aflat într-un grup de șase studenți la teologie, aduce o corecție precizând că românii „n-au de-a face cu Mutter Natur”. Pentru că ei s-au născut creștini si așa au rămas. Alegând cultura occidentală (i.e. „semantică, sociologie și zen”) n-ar fi abandonat Natura ci ar fi părăsit „drumul mântuirii pe care se găseau” (vezi Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, publicată cenzurat și pe hârtie de proastă calitate în vol.: „În curte la Dionis”, C.R., 1981, pp. 51-72, Cuvânt înainte de Mircea Eliade, 23 sept. 1980).

Un alt student (A.B.) modifică imaginea, spunând că și dacă erau pe acest drum, întârziaseră prea mult pe el, „poate două trei secole, poate mai mult”. Lucio sintetizează opiniile celor doi vorbind de românul Dumitru ca despre „un întârziat pe drumul mântuirii”. Inspirata formulă a lui Eliade trebuie să-l fi entuziasmat nespus pe călugărul Steinhardt pentru care nuvela este o adevărată „mărturisire de credință ortodoxă și românească” (Jurnalul fericirii, 1991, p. 356).

Apoi tânărul barman descinde într-un amestec de hegelianism si mesianism de sorginte iudaică secularizată (i.e. marxism), perorând despre „fericita” intervenție a Istoriei, „unde se intrupează Spiritul”. Nicolae Steinhardt încurcă personajele fiind de părere că românul Dumitru ar fi cel care respinge… limba universală și întruparea spiritului hegelian intervenind în istorie.

Or, doar nenorocul istoric (și nu „fericita” întrupare în timp a hegelianului Spirit universal, cum crede studentul american) l-a făcut pe Dumitru să-și riște viața trecând înot Dunărea ca în final să ajungă în America avangardei culturale, reprezentată de sociologie, semantică și budhism. Lipsit de cultură filozofică, un critic literar amestecă limba universală cu spiritul universal crezând că învățarea limbii engleze l-ar duce pe românul Dumitru la „cunoașterea Spiritului Universal” (Mircea Eliade- Evadarea din timp, în „Rom. Lit.”, nr.3, 2003).

Dacă dăm de-o parte semantica (dezvoltată în cadrul logicii matematice), putem identifica în celelalte două (sociologia occidentală și religia orientală) câte o încercare a omului de a găsi un sens existenței prin criticarea ei (apud. Hans Urs von Balthasar). Creștinismul este singura religie în care existența este acceptată așa cum este ea. Iar în nuvelă, unicul personaj care nu pune sub lupa critică nimic din ce i se întâmplă nici lui (nici soției sale) este credinciosul Dumitru, întârziatul pe drumul mântuirii.

In discuția înfiripată între studenți, Junior este de părere că românul cel ortodox ar fi „un dar surprinzător al Istoriei” (gând ce l-a determinat poate pe Steihardt să pună această povestire alături de alte capodopere ale culturii românești, precum Miorița sau Meșterul Manole). Un altul întreabă de unde le-a venit ideea cu „întârzierea pe drumul mântuirii”.

Răspunsul-șablon urmează ca și automat. Americanul Lucio crede că românii ar fi întârziați din lipsa lor de acces la o limbă universală: Cum să te poți mântui fără o limbă universală (precum engleza) și fără „transfigurare” prin avangarda culturală occidentală? Apoi își dă seama că pe român posesia limbii americane nu l-a „transfigurat” pe deplin, prin informația culturală adusă la zi și difuzată pe căile mass-mediei „mai cu forța, mai cu binișorul” (Mircea Eliade).

Exilatul Dumitru (ajuns cunoscător de engleză), deși ar avea „Spiritul universal în el” (termen sugetrând confuzia din capul studenților), nu poate pătrunde un mister, întrucât nu poate exprima în limba universală misterul fotografiei care simultan e veche și de 10 și de 14 ani. Altfel spus, „în ce împrejurări 14 ani au devenit „tot atâția, dacă nu mai puțin, decât 10 ani”. De aici perplexitatea: „…atunci, la ce e bună limba universală, dacă nu putem exprima misterele?” (Lucio).

Într-adevăr, miracolul întineririi soției lui Dumitru depășește înțelegerea studenților americani. La început ei cred că soția a revenit la coafura din tinerețe, la sfârșit s-ar lăsa convinși (de Lucio) mai în glumă, mai în serios, că prin Dumitru au cunoscut un „nou sfânt Dumitru” care a înfăptuit minunea de a-și întineri soția. Pentru ei doctorul Martin (chelnerul Dugay) este complet scos din ecuație. Pentru că fusese dovedit a fi un impostor și un escroc. Minunea trebuie să se fi petrecut din pricina credinței de nestrămutat a lui Dumitru.

Și totuși, cu o profeție, doctorul Marin (care prin darul Duhului Sfânt vindecase și întinerise pe soția lui Dumitru) încheie discuția din bar predicând cu înflăcărare, ca în urmă cu patru ani în Biserica Mântuirii: La A doua venire, credința naivă și idolatră a unuia precum Dumitru îl va face pe românul ortodox să-L vadă printre primii pe Dumnezeu care va ocoli bisericile și universitățile, apărând poate pe stradă, poate într-un bar, fără să fie recunoscut și mărturisit de occidentali (Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani).

Din pricina opririi timpului în cazul întineritei Thecla, unii au reținut preponderent evadarea din timp, întrucât însuși Mircea Eliade precizase în Cuvântul înainte (scris în sept. 1980) că fantasticul din nuvelele sale se află corelat cu o experiență în care timpul și spațiul încetează a fi coordonatele cunoscute din viața de zi cu zi (p.10).

Preocupat să pună note (proaste!), un critic reținuse din nuvelă„sofistică subțire în marginea filozofiei budhiste”(Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile si semnele prozei, Iași, 2006, p.189), unde așa ceva nu era de citit. Pentru că în povestire nicăieri nu găsim vreo evadare din lumea cea lipsită de sens pentru budhiști.

Mircea Eliade amintește oarecum ironic de „mântuirea prin cultură” sperată în van de omul occidental. În schimb el devine serios când vine vorba de Dumnezeu cel viu și lucrător în lume, de harismele pe care Duhul Sfânt le dăruiește nu numai sfinților sau anumitor sacerdoți, ci și unor laici plini de păcate. În povestirea Dayan renumitul istoric al religiilor abordează oarecum tangențial problema harismelor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ), în timp ce Fotografia veche de 14 ani are ca subiect central trei dintre harisme: cea a acționării la distanță, a vindecării și harisma facerii de minuni.

Eugen Simion (4) crede în mod greșit că tema nuvelei ar fi retragerea lui Dumnezeu din lume. Un doctor „în Eliade” preia eroarea si totodată supralicitează: ar fi vorba de „intruziunea brutală a sacrului în profan” prin apariția unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt Dumitru (cf. Lucian Strochi, Introducere în fantastic –Mircea Eliade, Iași, 2003, p.142). Pentru Eugen Simion, ficțiunea epică (neînțelească de el) ar fi „cât se poate de simplă: un caz de renaștere spirituală într-un individ de rând” (Nodurile si semnele prozei, 2006, p. 189).

Or, românul Dumitru se caracterizează printr-o credință (să-i spunem) „oarbă” de la început până la sfârșit. Cu el nu se petrece nici o schimbare. Se duce doar să mulțumească celui ce a făptuit minunea întineririi Theclei, și-și face cruce auzind afirmații de genul retragerii lui Dumnezeu din lume, absență care ar face împosibilă mântuirea prin Biserică.

La sosirea lui Dumitru, nici chelnerul Dugay nu se simte regenerat spiritual. Habar n-avea de minunea pentru care românul vroia să-i arate recunoștință. Doctorul Martin/ Dugay pare mai degrabă șocat de revenirea trecutului (plătit) care se cuvenea să fie „iertat sau uitat”. Acum, cu „cadavrul trecutului” în spate, va trebui să-și regândească viața, tocmai când era pe deplin mulțumit de „accesul la misterele teologiei” pe care-l crezuse dobândit în temniță după cititrea „teologilor morții lui Dumnezeu”.

„Decât să accepte o filozofie care-și află sensul ultim în întruparea lui Christos, occidentalii preferă să renunțe cu totul la filozofie, de orice fel ar fi ajuns ea să fie, marxism ori pozitivism de indiferent ce coloratură (Hans Urs von Balthasar, Madrid, 10 mai 1988).

Note și considerații marginale Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)” →

Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto

Toate merg cu capu’n jos”

(Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE” şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:
1. Credinţa în Dumnezeu

Respectul față de Adevăr
Iubirea de țară
Recunoştinţa pentru Canada, țara de adopţiune

Revista noastră consideră că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, astăzi, în lumea noastră pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Şi nu e vorba aici de bigotism sau mai ştiu eu de ce alte „isme”. Aşa cum nu e vorba de o credinţă teoretică şi o rugăciune formală. Considerăm că Existenţa nu are „căderea de a fi” fără principiul său unic, Dumnezeu, şi vom promova tradiţia creştină, cu speranţa că şi cei care rătăcesc în lume, înşelaţi de „realizările ştiinţei” (care există, incontestabil, în domeniul pur grosier şi material), vor deschide ochii. Sperăm în acest sens că slujitorii bisericii se vor lupta să infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popă, nu ce face popa”, căci ne este imposibil să înţelegem că vreun preot să transmită cuvintele lui Hristos, în biserică şi să considere aceasta doar un job.

Aşa cum nu credem că Biserica trebuie să facă vreun compromis cu lumea modernă. Ideea de a încerca, de pildă, de a împăca „creaţionismul” cu „darwinismul” este ridicolă fiindcă nu există măsură comună. Pentru cei care înţeleg metafizica producerii Existenţei, este caraghios a încerca să raportezi două ordine diferite ale realităţii.
Considerăm că smerenia şi rugăciunea prin care tăiem avântul egoului şi înfumurării atât de caracteristice zilelor noastre (priviţi în jur!), duc la acea aparentă de cumsecădenie de care vorbeam.

„Observatorul” are un respect deosebit pentru adevăr. A fi onest şi a spune lucrurilor pe nume, fără patimă, fără injurii, înseamnă a avea stimă pentru cititori, dar mai ales pentru adevăr. Nu dorim să inventăm evenimente, dar dacă ele se întâmplă, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele să fie spuse, căci altfel cum am putea îndrepta şi ce rost ar mai avea revista noastră? Cumsecădenia de dragul cumsecădeniei e literă moartă. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor şi a relata evenimente, fără măguliri sau atacuri inutile. A respecta adevărul nu înseamnă ceartă la colţ de stradă, căci punctele de vedere sunt variate şi noi le prezentăm ca atare, ci înseamnă a ne menţine la un standard care să poată fi referinţă pentru alţii.

Iubirea de tară promovată de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde şi demagogice, nici cu criticile agresive şi vindicative. Noi înţelegem foarte bine că ţara, adică acel pământ la nord de Dunăre, a existat cu mii şi mii de ani înainte de a fi noi şi va exista şi după noi. ţară a fost şi va fi acolo mereu. Dar ceea ce face această tară vie este populaţia care o umple şi o foloseşte. Or, ştim prea bine că, la ora actuală, această populaţie trece prin clipe grele.

Să ne înţelegem bine. Nu e vorba atât de bunăstarea materială, chiar dacă sunt mulţi săraci, ci de sufletul naţiei. Şi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecădenia să, să nu ocolească adevărul, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să încerce să reclădească sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientă; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacă are vreun rost, dacă va avea un efect. Nu e pentru noi să judecăm aceste lucruri. Noi avem datoria să ne concentrăm cumsecădenia în a denunţa minciuna şi răutatea, ticăloşia şi corupţia, şi a pune în loc ceea ce a menţinut sufletul românesc peste veacuri. Ştim că marele Caragiale, după multiple încercări, a renunţat dezamăgit să mai reformeze mentalitatea contemporanilor săi, dar aceasta nu schimbă cu nimic datoria noastră. Ni se pare însă foarte important ca să nu ne limităm la critică. A critică e uşor. De aceea, „Observatorul” e convins că nu demolarea ci construcţia este ceea ce contează.

În fine, e bine să apreciem țara de adopţiune, deşi unii, prea obişnuiţi numai cu critica, preferă să se creadă importanţi şi să-şi imagineze că, fără ei, Canada nu ar putea exista. Aceştia ar fi bine să-şi imagineze o situaţie similară în România şi să se gândească cât de mânioşi ar fi românii să vadă străinii venind la ei acasă, vorbind pocit româneşte şi luându-le locurile de muncă etc.

Continue reading „Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto” →

George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis

Având în vedere prietenia dintre Nikos Kazantzakis și Panait Istrati (chiar în primele pagini ale romanului Alexis Zorba, autorul îl menționează pe ilustrul nostru compatriot: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”), cred că cititorii români ar trebui să știe mult mai multe lucruri despre poetul, romancierul și dramaturgul grec decât ceea ce, eventual și absolut accidental, au putut afla din filmul „Zorba grecul” (în acest film britanico-elen, regizat în anul 1964 de Michael Cacoyannis, rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas).

N.B.: Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni Evtușenko din cartea „Dulce ținut al poamelor” (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul „Frații Karamazov”, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.

Ei bine, românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S., Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale însemnări din aceste călătorii (Însemnări de călătorie din U.R.S.S. – 1928, Însemnări de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că, retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză, care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii antice grecești și universale (Divina Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26 octombrie 1957.

Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole, este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le apropie, pentru ca în acest chip să poată fi evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl uimește tot ce vede, cântă la santuri și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce, curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”, „Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”, superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă: „Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept vorbind, cum putea jupânul să le spună cretanilor că adevăratul lui scop era acela să scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!…

Da, două personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează” romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele, madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât „Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul liber, cu sabia în mână”.

De altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea), își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză capul”.

Durerea lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (…) ca pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu…”

Puțin mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și câtă vreme nu tai sfoara…” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”

Dacă despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă. Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști, neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și pe mine?”

Continue reading „George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis” →

Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul

„Poarta Bucegilor’’, (oraşul Buşteni), ni s-a „deschis” în acel glacial 28 noiembrie 2013 (zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc, Soarele creează o piramidă energetică) asaltată de ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, împreună cu minunatul meu prieten, profesorul Gheorghe Valerică Cimpoca, am pornit către Sfinx survolând pădurea imensă și înzăpezită de conifere, pe care o ghiceam și pe ea înfrigurată.

Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turişti. Cu toții ne gândeam temători, la ce ne așteaptă acolo sus pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal magic, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc și soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul glacial, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.

Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind , scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, muntenește, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare. La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându- i-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav, hotărât și tainic.

După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx și era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii și văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens, transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechi, râvâșitoare , (de om al muntelui şi prospector geolog, de poet născut, convins, şi loial) ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al „civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide. Duhul Muntelui era din nou, cu mine şi în mine, și îl simțeam în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern.

Noi cei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primii care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest spațiu. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi și rabdători. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu sacru.

Cineva îmi spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă’’. La un asemenea moment eram martor acum, în acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă între fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite (cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi) şi această odă, mută de adulație închinată sincer și cu speranţă, deopotriva Creatorului, Soarelui şi lui Sfinxului…

Continue reading „Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul” →

Adrian BOTEZ: Despre Neam și Popor – Rubaiyate – Catrene Daco-Valahe

MOTTO:

„Poporul arde-va – minuni!

Pe-același rug cu neamul!”

1-NEAM ȘI POPOR

Neam: Steaua din Cer Betlehemic: Crist nicicând nu greșește:

jos – pe Pământ – în Oglinzi Blestemate – Poporul-Cădere-de-Neam – se târăște…

Martir-Popor – spre Steaua-Sinea-i-Neam pornește… – …va fi Sărbătoare-n tot Ramul:

POPORUL ARDE-VA – MINUNI! – PE-ACELAȘI RUG CU NEAMUL!

2-FACERE DE CLOPOT – PENTRU VESTIREA PRIMEJDIILOR NEAMULUI TĂU

faci Clopot de Vestire – în Primejdii – pentru Neamul tău:

dar când Clocotirea de Metal Topit (Furnale spre Zenit)

vrei să nu se crape-ntr-un Glas Dogit – AMESTECI SÂNGELE-ȚI JERTFIT:

ABIA-ATUNCI VUIEȘTE – PLIN-DEPLIN – IUBIREA-ȚI – ARZÂND – ÎN SUNET – ORICE RĂU!

3-AMĂRÂT POPOR ROMÂN

amărât Popor Român – prins în Nod de Vânturi

ce Belele-ai pătimit – nici Drac’ n-are-n Gânduri…

…ți-au golit Vampirii vâna – de te pleci spre Luturi:

Soare când – iar – va veni – vei lua Lumea-n șuturi!

4-COMPENSAȚIA DUHULUI

n-ai vrut să fiu – în viața-mi – Erou – și nici Martir

dar Neamul-Epopee îl ridicai la Ceruri (cu tot cu Cimitir!):

am Duhul – pururi – alături de cei Drepți – în Sfinte Bătălii

și sângerez cu Crist –Mistic-Zadarnic -pe Gòlgote Pustii!

5-BLESTEM

nu mai simțiți înțepături – în Inimi – când Patriei îi merge rău

când tot Străinul ce o calcă-i devine Diavol și Călău…

cei ce n-aud Pământul Sfânt cum geme – nu aibă parte de Mormânt:

cum Câinii-n Șanț să moară – Nesimțiții: fără Lumină – neștiuți de Gând!

6-UITARE VINOVATĂ

Cuvântul ”PATRIE” nu spune – azi – nimica – nimănui

deși Pământul Sfânt – doar – vă ține în Lumină

deși Străbunii – prefăcuți în Holde – Izvoare de Ființă sunt – ORICUI!

…dar ați uitat să-ngenunchiați în Rugă: Sărut spre Sânge-Rădăcină!

7-NERECUNOȘTINȚĂ

dar cine sunteți voi – fără de Patria-Lumină?

o Pleavă fără Rost – împrăștiată – de-orice Vânt – în Tină!

…plecați – veniți – parcă nu într-o Casă v-ați născut

parcă nu un Anume Pământ v-a plămădit – V-A VRUT!

8-PROMISIUNE TRĂDĂTORILOR DE ȚARĂ

Trădători de Viță Veche au pus Țara la pământ:

Haite de Străini ne calcă – ne sfâșie – rând pe rând…

Sânge de Păduchi – Hiene! –… pe voi – Primii-o să vă Cânt!

….pe Rudă și pe Sămânță – pe Toți! – v-oi băga-n Mormânt!

9-CA UN CÂINE

ca un Câine – bătut pe ruptelea și pe nedrept

atâta mă sălbăticii – că nici Străbunul Lup nu-mi ține piept!

vouă – ce mi-ați stâlcit Făptura Sfintei Patrii – vânzând-o-n Piață

v-oi rupe Jugulara – crunt! – să vă deșert de Viață!

10-POPOR BIZAR

de ce mergi în Genunchi – și plângi – Popor Român – Bizar?

în fața ta nu este Crist: doar Pulberi de Zadar!

nu te-nchina – înfrânt de Bezne – la Monștrii Zării

cât timp ai – în Altar: Străbunii Sfinți – Lumini Martire – Munții Mării!

11-EU MOR

nu se vede Vârf-de-Dor: Norii-s deși – Ochii mă dor

de când tot privesc la Țara ce mi-i Patrie…: eu mor

dar Privirile-mi Arzânde le-oi lăsa în acest Plai:

să nu jinduiți la Ceruri – la Luminile din Rai…!

12-PATRIA NU-I PĂMÂNT: SÂNGE-I DE CRIȘTI

să nu lași Turmele să treacă peste Holde:

nici Dumnezeu nu lasă Furi să-i spargă Bolte!

să nu lași Cal Străin să-ți ia Pământul pe Copite!

PATRIA NU-I PĂMÂNT: SÂNGE-I DE CRIȘTI: LUMINI CRESC PE MORMINTE!

13-”AȘA-I ERA ÎN KARMĂ”…

cu Nasu-n Spuza Catastrofei – dorm – dulce – Sinistrații:

toți – îngălați – tâmpiți de Lene – -elefantin – pe Guri emit Vibrații…

Părinți și-ar frige – Frați și-ar frige – numai să-i lași să doarmă:

ce dac-o Patrie dispare? – …”așa-i era în Karmă”…

14-LABORATOR DE PATRII

nu vă grăbiți – cât mai încet mișcați din Mădulare:

e vorba – doar – de Patrii Demodate – de Strămoșești Hotare…

…lozinci vetuste: ”pământul plămădit din Sânge”… – …mânca Rahat în Carte!

…azi nu-i de-actualitate: -n Laborator – obținem Glii…Prefabricate!

15-A PUTEA ȘI A VREA

mergeam prin Șanț – și mă mânjeam de Zoaie:

de un’ s-aduc – eu – Patriei Uscate – -o Ploaie?

…dar să-i păzești Hotarele – de Hoarde – ca la Anul

să avem Grâul nost’ – …de plouă: …cumva – îți strică Planul?!

16-”POLITICAL CORRECTNESS” ȘI SARMIZEGETUSA

pupăm Dosuri de Negri – că strigă-n Cor – U. E.-ul?

ne spânzurăm – ”political correctness” – dac’ ei ne dau W. C.-ul?

…avem Patrie Sfântă – Jungherul Sfânt de DAC:

la Sarmizegetuza n-au murit Imbecilii – gătiți în Negru Frac!!!

17-TRĂDĂTORUL TOT N-OBOSI – DE A FI SPÂNZURAT!

abia se mai ține câte-o Frunză Galbenă-n Ram:

Patria mea – Nevăzută – se vinde – -Astăzi – la Kilogram…

au obosit și Hoții – Sărmanii – de-atâta furat…

…păcat: TRĂDĂTORUL TOT N-OBOSI – DE A FI SPÂNZURAT!

18-PROBLEMĂ SPINOASĂ A COPIILOR

cândva – priveai Copil Nevinovat: ”Frumosule! – să nu-l deoache Mama!”

acum: ”oar’ ce-Asasin va crește – sub Chipu-i? – …cum se va coace Poama?

ce Trădător se-ascunde – în Ochii ăști – Albaștri

cari va lăsa o Țară – plină doar de Sihaștri?”

19-ULTIMA SOLUȚIE

Patrie-a Mândrei Pajuri Voivodale

ajuns-ai – azi – în Cârje – cerșind la Venetici!

un Foc s-aducă Crist – peste Haznale:

mai bine Facle-Aprinse – decât Scârboși Limbrici!

20-ACOL’ S-ASCUNDE POPORUL RUGĂTOR!

o Viață-mi petrecui în Munți: ACOL’ S-ASCUNDE POPORUL RUGĂTOR!

de-i vreo Nădejde – pentru Patrie – de Spor

Acolo veți afla-o – la Focur’ le de Stâne

urmând – și-Acum – în Duh de Mândri Zei – Crezuri Bătrâne!

21-ÎN RĂZBOI

Bombe Atomice – DACO-VALAHE : Sfintele Cântece!

Armuri și-Ambrazuri: Duhuri-Strămoși – de-a Pururi Lunatice!

…nu mai dați târcoale pe l-ale noastre Hotare și Gânduri:

veți ajunge să facem – din voi – Mărețe Cocini de Scânduri!

22-ALT POPOR – NU ALT NEAM!

Noaptea – în Vis – fiecare din noi poartă-alt Nume:

unul: ”Arhanghel” – alt’: ”Gange” – altul – altfel – dar ANUME!

…în Zori – niciunul nu bagă de seamă c-am umplut altă Lume

alt Popor – NU alt Neam! – c-am trecut Netrecutul – cu Cristul pe Urme!

23-PĂRINTE ȘI COPIL ROMÂN

nu poți rămâne bun – Române? – tre’ s’ te ”modernizezi”?

să-ți bați joc de Bunicu-n Cârje? – să-ți porți Păru-n Sfârlezi?

iar Casa ta să fie Barul? – Copiii tăi să-ți zică ”tu” – ca să te simți …”Fratern”?

fii TATĂ și ÎNVĂȚĂTOR – așa te-or respecta: în Lumea asta de Nebuni – fii CĂLĂUZUL FERM!

24-PĂSTOR CU CELULAR

Năuc – s-oprește Râu-n Luncă: PĂSTOR CU…CELULAR?!

unde ți-e Fluierul – Române? – l-ai dat pe-n ”cip” barbar?

”c-a zis U.E.-ul!” – …bolnav ești? – ori bolund?! – ”U.E.-ul-Împuțit”

îți paște Turma? – …de-ai fi tu Mândru – nu Fudul: i-ai lua la flocăit!

25-NE SPARG SFÂNTUL PĂMÂNT

pe-aici – cândva – creșteau Luminați Crinii – în Poiană…

era atâta de frumos…chiar Crist ‘și-uita de Rană…!

azi – Curătura s-a umplut de Sonde și Otravă

care ne sparg Sfântul Pământ – pe-un ”Vânt” Dugleș – de Babă!

Continue reading „Adrian BOTEZ: Despre Neam și Popor – Rubaiyate – Catrene Daco-Valahe” →

Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria noastră.

Adrian Botez își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul – „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul” (nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”. „Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră: poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea; Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.

Cartea cuprinde o amplă Bibliografie, anexe privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume. Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică, lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică, tracologie, filozofie, ocultism etc. La final, ne sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.

Suntem în prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe, bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în viața spirituală.

De remarcat plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin: Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918… Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ, locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.

Adrian Botez pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe fapte, documente, date, face trimiteri, explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat. Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost – și va înțelege.

În analiza operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi. Două capodopere ale literaturii, cu toate agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare, încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți, cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți, care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente solide. Poetul, simțindu-le viața, a transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/ mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există, la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin vremuri.

De remarcat, la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică, pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere albastre se încheagă Cântarea Cântărilor, cântarea suferinței/ a patimilor.

Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu, așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice, motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele, mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.

Un capitol interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea. Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană, franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler. Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.

Ca personaj complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv, de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare” !), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă. Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la Titu Maiorescu – la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic, doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).

Pe de altă parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).

Sunt puncte de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).

Adrian Botez a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului politic și carismatic – Octavian Goga. S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare pasiune, în expunere – și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele – ample, chiar meandrice… – fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura – mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică, ”pe șleau”…

Dimensiunea didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică (…da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n această societate, tot mai pronunțat, a-culturale și cvasi-total indiferente, față de ”buletinul de identitate” al popoarelor – Istoria…).

Autorul citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/ A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/ Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor, materializată prin pruncul ce pare a se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică – deci, cu impact.

Continue reading „Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal” →

Nicholas DIMA: Securitatea

Anca Stângaciu

Securitatea şi Exilul Intelectualilor Romani în Italia

Editura Mega, Cluj-Napoca 2019, 399 pp.

O carte bine documentată, bine scrisă şi bine venită! Felicitări autoarei Anca Stângaciu, conferenţiar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Tema principală a cărţii este modul în care securitatea regimului instaurat de Sovietici în ţară după 1944 a urmărit încontinuu exilul românesc încercând să-l discrediteze, să-l compromită şi să-l anihileze. De la început se impun două observaţii: Este lăudabil faptul că cercetătorii din ţară au reuşit să obţină acces la arhivele securităţii şi să studieze exilul confraţilor plecaţi; şi Este lamentabil să constaţi cât de diabolică şi de perversă a fost securitatea în eforturile ei de a anihila exilul.

Volumul se concentrează pe exilul românesc din Italia, limitat ca număr, dar cu precădere intelectual şi foarte activ. Cartea are însă multe referiri la exilul european, în special cel din Franţa, Germania şi Spania, dar şi din cele două Americi. În calitate de exilat de peste 52 de ani şi activ continuu în viaţa emigraţiei, am întâlnit şi cunoscut foarte mulţi confraţi menţionaţi în cartea doamnei Stângaciu. Fără falsă modestie, cred că sunt unul din ultimii exilaţi romani care a cunoscut atât exilul politic imediat post-belic cât şi emigraţia din ultimele decenii. Sunt deasemenea ultimul asociat în viaţă al Comitetului Naţional Roman din New York condus de fostul ministru de externe Constantin Vișoianu.

Impresionează meticulozitatea cu care autoarea a făcut cercetările şi a parcurs documentele securităţii. (Şi mă întreb de ce mie personal mi s-a respins accesul la arhivele Serviciului de Informaţii Externe?) Impresionează totodată obiectivitatea cu care autoarea abordează oamenii vizaţi indiferent de culoarea lor politică – ţărănişti, liberali sau legionari. Şi cel mai mult impresionează modul draconic în care a lucrat securitatea şi imensele resurse umane şi financiare pe care le-a cheltuit ca să urmărească activitatea celor fugiţi. Aşa cum afirma scriitorul Paul Goma, cu care am stat un timp în închisoarea din Gherla, securitatea a fost răul absolut al României. Şi totuşi, nici securitatea nu a fost de capul ei. Cine a organizat-o şi cine dirijat-o?

Şi aici trebuie să fac o observaţie tristă pe care probabil autoarea cărţii nu o cunoaşte. Fosta securitate, azi serviciul SRI, şi-a schimbat doar la faţă după 1989. `Serviciile” continuă să lucreze cu aceiaşi indivizi-surse şi cu aceleaşi obiective: controlul a ceace acum se cheama `diaspora” şi anexarea emigraţiei la interesele noii `nomenclaturi” din ţară.

Autoarea cărţii reuşeşte să desluşească atât nuanţele exilului ca entitate politică şi culturală, cât şi metodele şi manevrele securităţii menite să-l dezbine. În acelaşi timp, ea nu se pierde în generalităţi şi se referă individual la numeroşi membri ai exilului din care unii au ajuns mari personalităţi. D-na Stângaciu descrie deasemenea relaţiile celor plecaţi cu familiile rămase în ţară şi modul în care securitatea intercepta şi „valorifica” acele relaţii. Cititorul face cunoştinţă cu limbajul securităţii pe care de altfel mulţi dintre noi l-am simţit personal: agenţi acoperiţi, informatori, surse, utilizare „în orb”, diversiune, infiltrare, dezinformare, etapizare, remodelare a gândirii, exploatare a fricii, şantaj emoţional, etc. (pup. 231-233). Modul de organizare internă al securităţii este şi el documentat şi este înfiorător să afli că între 1948 şi 1988 securitatea a recrutat şi folosit 500.000 de informatori. Cum a lucrat concret, ce a urmărit şi ce a reuşit, ne spune autoarea în propriile sale cuvinte.

„… Consolidarea regimului comunist şi a Securităţii a dus la destabilizarea exilului prin infiltrări, trădări şi colaboraţionism, încât supravieţuirea României democratice înafara spaţiului naţional a căpătat forma luptei anticomuniste versus cea a colaborării, a rezistenţei versus cea a propagandei procomuniste, a unităţii versus cea a dezbinării.” (p. 374)… „Tacticile diabolice, ascunse, persuasive sau manipulative ale Securităţii care prin ofiţeri şi agenţi a reuşit să se infiltreze, să destabilizeze, să dezbină sau să lase traumă…” (p. 319) Autoarea a înţeles bine practicile securităţii deşi din arhive nu a putut afla numele agenţilor strecuraţi în occident.

Pe la începutul anilor ’70 eram activ în Comitetul Naţional Român din New York şi totodată preşedinte al Societății „Avram Iancu”. La un moment dat s-a infiltrat între noi un individ dubios, Constantin Milovan, care ne admonesta că atacăm pe nedrept țara natală care chipurile dezvoltase relaţii atât de bune cu America. Individul încerca pe diverse căi să creeze grupuri de prieteni ai noului regim şi ne îndemnă să colaborăm cu autorităţile de la Bucureşti. În final, l-am exclus din societate şi l-am izolat. Ceva mai târziu, când a venit Ceauşescu în vizită la New York, Milovan s-a prezentat la hotelul unde era cazat acesta şi l-a felicitat pentru politica să. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că Milovan fusese infiltrat de Securitate între noi.

Obrăznicia şi diabolismul securităţii a fost însă ţipătoare la cer. La New York Milovan a scos periodic un ziar numit dezinformativ „Dreptatea” şi imediat după 1989 s-a prezentat la biroul din Bucureşti al liderului ţărănist Corneliu Coposu ca să-şi arate activitatea şi meritele din exil. În 1991 eu am fost trimis oficial de „Vocea Americii” la Bucureşti şi m-am întâlnit cu domnul Coposu căruia i-am explicat cine era în realitate Milovan. Domnul Coposu mi-a răspuns fără prea multă convingere că nu avea de unde să ştie. Adevărul este că trebuia să ştie. Le scrisesem personal şi lui şi ulterior lui Emil Constantinescu că noi, refugiaţii mai vechi, cunoşteam foarte bine America şi le propuneam să organizăm un grup prin care să oferit consiliere noilor lideri politici din ţară. Nu i-a interesat. Noii lideri au preferat să lucreze în continuare cu Ambasada Română din Washington unde serviciile de informaţii şi-au păstrat vechile structuri… Şi tot aşa se lucrează şi azi.

În ce priveşte stilul cărţii „Securitatea şi Exilul…” autoarea foloseşte fraze foarte lungi în opinia mea, dar clare din punct de vedere structural, ceace face lectura uşoară şi plăcută. Limbajul este şi el bogat, frumos şi modern, contrastând cu limbajul pompos şi plin de barbarisme la modă în aceste zile. Studiul este totodată evident academic, cu note de subsol şi citate, şi dispune de un index nominal al multor persoane menţionate în text.

Personal, aş dori să văd un asemenea studiu referitor la exilul din America, dar având în vedere numărul mare al românilor stabiliţi în Statele Unite şi activităţile politice vaste ale multora dintre ei, aşa ceva s-ar întinde pe mii de pagini. Şi mă gândesc la propriile mele dosare amintindu-mi de ce îmi scria tata din Bucureşti prin 1980. Tata a fost un om simplu, dar integru şi deosebit de demn. Fusese sergent în primul război mondial şi luptase la Mărăşeşti. Refac parţial din memorie scrisoarea sa: „Nicule am fost chemat la securitate unde m-a primit un colonel, dar să ştii că era om spălat, nu d’aia pe care îi ştii tu. Mi-a arătat un teanc de dosare care se ridică din podea până la înălţimea biroului… «Uite ce ne face fiul dumitale în loc să aprecieze eforturile noastre pentru propăşirea ţării» mi-a spus colonelul…” Din scrisoare am înţeles însă că tata era cumva mândru de ceace făceam eu în America. De altfel, când mi-am luat doctoratul i-am trimis o copie a diplomei şi am aflat mai târziu că tata se ducea la toţi prietenii să se laude cu mine. Acum, aş vrea să văd cum mă „lauda” securitatea în acea perioadă…

Continue reading „Nicholas DIMA: Securitatea” →

Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie

Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Octavian Goga, nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite.

Cu ceva ani în urmă, Academia maghiară, sau poate sub coordonarea ei – a publicat masivul tratat de Istorie a Transilvaniei (cca o mie de pagini), elaborat tendențios, cu dovezi prefabricate și cu aceleași intenții de siluire a istoriei și a hotarelor trasate de Dumnezeu și omologate de oameni prin Tratate și Convenții. Bugetul maghiar și-a permis atunci o cheltuială imensă, căci lucrarea despre care vorbesc a fost tradusă în limba engleză și înmânată tuturor bibliotecilor mari din lume și ambasadelor europene, creditate la Budapesta. Ani de zile am așteptat o replică pe măsură din partea istoricilor români, o poziționare punctuală și n-a venit. Rămas fără o replică fermă și documentată din partea noastră, probabil că artificiul maghiar a avut ceva circulație prin Europa, chiar dacă n-a produs efectele așteptate.

Am deschis această acoladă mai generoasă, pentru că lucrarea lui Adrian Botez se înscrie în această linie și rezolvă, atât cât poate rezolva un om, o problemă care reclamă angajarea unei echipe de cercetători și participarea logistică a instituțiilor abilitate. Sub pretextul monografierii poetului Octavian Goga, autorul face o laborioasă descindere în Istoria Ardealului și reconstituie, cu o acribie decomplexată, câteva din momentele dramatice ale evoluției ardelenești, fără de care poetul și nota de tragism indusă versurilor sale nu poate fi înțeleasă Viața și opera lui Octavian Goga se împletesc, dureros, cu lupta ardelenilor pentru afirmarea ființei naționale și cu dorința lor de a fi recunoscuți parte a națiunii române. Goga a făcut servicii de cap limpede la toate durerile românilor din Transilvania și-a fost cel mai de temut mesager al dârzeniei și voinței naționale. Am putea spune că Octavian Goga putea să nu scrie decât strania cantilenă NOI, spre a fi considerat, cu toată pioșenia extaziată de care mai e în stare omenirea…GENIU (p.287).

Are dreptate. A fost tribunul românilor din Ardeal și unul dintre cei mai mari oratori ai etniei românești. Vocea lui s-a făcut simțită peste tot pe unde se discuta cauza românească: în Acadenie, în Parlament sau în guvernul României.

Continue reading „Ionel NECULA: Adrian Botez – Ipostaza neamului urgisit de istorie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an

Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat. Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar. Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea. Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului. Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii. Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare. Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Adrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte, şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân! Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume! Cu noi este Dumnezeu şi sufletele noastre ÎL vor colinda în vecii veacurilor! Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor creştine! Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

24 Decembrie 2020

***

Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători. Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez. Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată, cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An, pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică. Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa. Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul. Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă a Cavalerului Zenitului Carpatin.

Rezistenţa Religioasă în veacul al XX-lea a activat direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce, iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.

România secolului al XX-lea era o Tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!

La polul opus veghea, prigonea şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară. Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii şi al tiranului unealtă, care la rândul lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă, demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!

Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de sânge, colind şi iubire!

Mislea a urcat mai întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia Oţel, primenit de filosoful poet Lucian Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se împlinindu-ne.

„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018, p. 15)

A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele…, peste care cerul a revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)

Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce, jertfă, iubire, har şi creaţie.

Am fost privilegiat de lumina creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale, știind că sigur suntem în comuniune !

Miercurea-Ciuc, temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea, coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.

În calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de Carol al II-lea şi Anghel Papacioc, în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei. Deşi regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc.

„Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult… Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97, august 2011)

Peste pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

În lumea „liberă” bătea toaca de sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină, poporul creştin.

Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier–gaborii ce nu mai pridideau înjurând. Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.

Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti, de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa încremenită, ce părea o peşteră blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile, geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării, ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.

Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an” →

ZAMFIR ANGHEL DAN un poet al iubirilor astrale

ANOMALIE

Într-o biologie moleculară

azi

cea mai importatntă ar fi celula cu țepi

Într-o nanobiologie

cel mai important ar fi omul din fier

forjat într-un cernoziom

într-o anomalie cuantică

cel mai importatnt aș fi

poetul iubirilor astrale

cuantice și corneene

de care lumea își va aminti

ca de ultima anomalie moleculară

ARTA

Cuanta stelară în care nu poți fi-i

decât dacă ai har

și ești trimis de cine face alegeri

Poți intra doar venind din înalturi

și rămâi

doar când poarta eternității îți lasă pasul să treacă de prag

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN un poet al iubirilor astrale” →