Bianca LEGMULLER: Comoara bunicului

Jacob un tânăr pasionat în creerea plușurilor, trăia într-o căsuță mică așezată la capătul unui sat. Familia l-a susținut tot timpul să facă ceea ce își dorește, dar ce nu știa el era ca plușurile luau viață. Într-o zi când băiatul a plecat dis de dimineață la școală, unul dintre urșii pe care el i-a creat încerca să găsească comoara ascunsă de bunicul lui Jacob. Bunicul lui avea darul de a putea  vorbi cu plușurile. Înainte ca Fredy să moară a ascuns o comoara pentru Jacob, iar ursulețul încearcă să îl ajute pe băiat să o găsească.

 Honey încearcă o modalitate de a vorbi cu Jacob fără a se speria. Băiatul venise de la școală, cum intrase pe ușă fugise repede în bucătărie ude mama lui îi pregătise felul lui preferat de mâncare.

-Cum a fost la școală ? Întrebase mama lui

– A fost incredibil, în pauză mi-a venit o idee superbă

-Ce este ?

-M-am gândit să merg să o vizitez pe bunica. Îmi este foarte dor de ea. Aș putea să stau la ea în weekend?

-Da desigur, așa îi vei putea vizita și pe prietenii tăi Anne și August .

Ursulețul auzind conversația dintre băiat și mama lui, Honey se pregătise să îi spună adevărul lui Jacob. El urcase sus în camera lui pentru a-și face bagajele. Își luase valiza din dulap și începuse să își umple valiza cu haine și tot felul de reviste despre plușuri.

-Se pare că aștepți cu nerăbdare să îți vizitezi bunica.

-Hmmm…….Cineva acolo, cine este. Ești afară și arătate! Spuse băiatul înfricoșat

-Nu te speria sunt inocent, chiar tu mai creat cu mânuțele tale talentate.

-Honey! Nu se poate, cum de poți vorbi și cum poți să te miști?

-Vezi tu, tu ai un dar de la bunicul tău. Poți vorbi cu plușurile pe care le-ai creat, iar el a ascuns o comoară cu care numai cu ajutorul tău pot să o găsesc.

Honey îi povesti tot băiatului despre comoară și copilăria bunicului său.

-Deci va trebui să stăm mai mult la bunica ?

-Da

Dis de dimineața, Jacob coboară jos în bucătărie pentru ași lua micul dejun și a se pregăti de școală. El nu sa putut concentra deloc la școală, s-a gândit tot timpul la ce ia povestit ursul. Ajunse acasă își pune bagajele în portbagajul mamei și se urcă în mașină.

Bunica lui era pictoriță, așa că ea își petrecea majoritatea timpului în atelierul din oraș. La ușa casei bunica lui Jacob îl aștepta, era îmbrăcată într-o rochie neagră. În picioare purta tocuri, iar pe cap avea o beretă neagră cu o floare roșie ca și macul.

Ajunși la bunica, băiatul fugii din mașină și o strânse tare în brațe pe bunica lui. Jacob își luase bagajele și intrase în casă. Înăuntrul casei bunicii, se afla un hol mare care era încărcat de picturile bunicii, el nu ezită și mersese să vadă picturile.

-Wow bunico, aceste picturi sunt minunate!

-Aceste picturi erau  preferatele bunicului tău. A fost un om extraordinar.

-Ce obișnuia sa facă bunicul Fredy ?

-Bunicul tău era ca și tine, era pasionat în creerea plușurilor.

Se făcuse și noapte, iar băiețelul nostru se duse la culcare, deoarece a fost o zi epuizantă pentru el. Dimineață bunica lui i-a pregătit micul dejun și i-a spus că va avea puțină treabă în oraș și dacă vrea să afle mai multe despre bunicul său poate să se urce în pod. Jacob a luat micul dejun și s-a dus în camera să îl ia pe Honey, dar ursulețul nu era în cameră.

-Oare unde s-a dus ? Honey! L-a strigat băiatul căutând-ul peste tot.

El s-a gândit ca ursulețul s-a dus în pod așa că a urcat și el. În pod erau numai cutii, iar la geamul mare de la capătul podului se afla ursulețul cu o  scrisoare în mână.

-Ce faci aici ? , te-am căutat peste tot. Îi spuse băiatul îngrijorat

-Mă uitam prin cutii și am găsit o scrisoare cu numele tău.

Băiatul luase din mâna lui Honey scrisoarea.

Salut micul meu talental, dacă citești această scrisoare poate eu nu voi fi acolo. Această comoară de care ursulețul tău ți-a povestit este una specială. De când te-ai născut am știut că vei fi ca mine, un băiat talentat și deosebit.  Comoara pe care eu ți-o dăruiesc este veche de sute de ani,  eu am primit-o de la bunicul meu și m-am gândit că acum este rândul tău să o primești. Comoara este ascunsă în pădurea fermecată, dar ai grijă această pădure poate fi periculoasă câteodată .

În mijlocul pădurii se află o căsuță înconjurată de spiriduși, dar înainte de a ajunge acolo va trebui sa treci de prăpastia spiridușului malefic și lacul adânc. Sunt sigur că vei reuși să ajungi la căsuță si să găsești comoara.

                                                                                               Bunicul Fredy ”

 

În centrul orașului, locuiesc Anne și August, cei doi prieteni ai lui Jacob. De mici cei trei obișnuiau sa se joace în parcul de lângă magazinul pe care părinții lui Anne și August îl dețineau.   A doua zi, Jacob îl luase pe Honey și plecase în parc pentru a se întâlni cu Anne și August. Pe o băncuță din parc stăteau cei doi nerăbdători pentru al vedea din nou pe băiat.

-Jacob !

Cei trei fugiseră unul spre celălalt și se îmbrățișară.

– Ne-ai lipsit mult de tot. Spuse cei doi.

– Și mie mi-ați lipsit mult de tot, dar avem o misiune foarte importantă.

Anne , August și Jacob se așezaseră pe bancă și băiatul începuse să le povestească despre bunicul său și comoara pe care trebuie să o găsească.

– Deci, mă ajutați să găsesc comoara ?

– Da, te poți baza pe noi!

Continue reading „Bianca LEGMULLER: Comoara bunicului”

Ileana VLĂDUȘEL: Săracul

Unii s-au născut destinați să sufere de toate rănile acestei lumi.

„Eu am încercat să-mi ascund durerea, părinte, dar ea a fost singurul sentiment pe care l-am cunoscut și până la urmă ea și cu mine, ne-am contopit până în-atât că devenise de neconceput ca eu să am ce să mănânc sau să nu-mi mai fie frig.

Și ce zâmbet frumos a avut și cu ce brațe fierbinți mi-a ținut sufletul până când ultima respirație m-a părăsit!”

Săracul se născuse sărac dar fericit.

Sărac, ca toți săracii din satele acestei țări, cu pământ mult, greu de muncit și puțin roditor, săracul fusese iubit, cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei văduve tinere și muncitoare, cu inimă mare și cu credință în Dumnezeu. Pe lângă sărăcie, după cum bine se știe, există pe lume și multă indiferență, răutate, lăcomie…Nu le mai enumăr, că oricum se cunosc.

Săracul nostru a crescut muncind pământul, cu toate că avea liceul terminat, ceea ce era mare lucru pentru un băiat de la sat. Nu reușise să-și găsească un loc de muncă, cu toată cartea lui. Era poate, prea sărac pentru a fi încadrat în rândul celor realizați ( așa cum erau considerați în sat cei ce aveau un loc de muncă la oraș).

Anii treceau, săracul tot cu munca pământului își ducea zilele. De câteva ori a fost aproape să se căsătorească, dar nu știu cum, fetele alese erau la fel de sărace ca el. Dintre toate, una anume, frumoasă și tare săracă, i-a atins lui inima. Așa rău i-a ars-o că și-a înfruntat mama pentru ea, dar mama a fost mai tare. Ce-ți trebuie săracă, i-a spus, n-ai auzit de vorba „două nevoie la un război”? Din ce o să trăiți, unul mai sărac ca altul? Așa că, săracul a renunțat să se mai căsătorească! Încet, încet, și-a uitat de fata care-i arsese inima sau cel puțin așa lăsa să se înțeleagă. Ce era în inima lui cu adevărat, numai el știa. El și visele lui sărace ca și el, cu care își petrecea nopțile reci și stomacul gol.

În timp a început să-și înece amarul vieții cu câte un păhărel de vin sau de rachiu de prună. Adormea mai ușor și îl ajuta să uite de toate neajunsurile de care avea parte. În visele lui, uneori se vedea departe de sat, la casa lui, cu nevastă și copii și un loc de muncă decent. Era încă tânăr și nu avea nimic, decât munca.

Crescuse doar cu mama, săracul nostru, tata îi murise când el era micuț, doar el, mama și ceilalți patru frați. De atunci fusese învățat cu coasa, cu sapa și cu vitele. Cu frigul și cu foamea…

Așa i-a trecut timpul, muncind și ajutându-se de câte un pahar, pansament pentru toate rănile trupești și sufletești. Băutura asta, a înțeles el, îi era de ajutor să uite că lemnele s-au terminat, că nu mai e mălai în hambar, că iarba a rămas ne cosită și câte și mai câte neajunsuri ale vieții lui amărâte. Atât de mult pământ și atâtea nopți în care adormea flămând și înfrigurat!

Noroc cu băutura, bat-o s-o bată vina! Cu ajutorul ei vedea viața mai frumoasă și reușea să uite cât de tare îl durea sufletul.

Doar că, vedeți, oamenii sunt așa cum sunt! Începuseră să șușotească pe la colțuri. „Uită-te la el, e tânăr, bun de muncă și nu știe decât băutura! ”

Nu se mai gândeau că tot ei erau cei care îl isipiteau cu paharul sau cu sticla ,atunci când îl chemau să-i ajute la muncă, sperând că în aburii alcolului nu o să le mai ceară bani pentru ajutorul dat. Și de cele mai multe ori chiar așa se întâmpla. Că așa e omul la sat, nu știe cum să tragă mai bine spuza pe turta lui. Îl îmbiau cu băutura și cu o îmbucătură de mâncare și nu-l mai plateau iar el, simțind că nu-i mai e foame, pleca mulțumit, clătinându-se pe picioare.

Nu, nu era prost! Poate doar, prost de bun. I se părea normal să ajute și nu refuzase niciodată pe nimeni.

Mama lui bătrână de acum, îl tot certa dar cu lumea satului nu te poți lupta!

A trecut timpul mai departe, săracul era și mai sărac ca înainte, lumea îl chema în continuare la muncă și-l plătea cu câte o sticlă de băutură. După ce pleca, mulțumiți de treaba bine făcută ( săracul era muncitor și nu-I plăcea să-și bată joc nici de semeni, nici de câmp), oamenii ieșeau în uliță și începeau să-l bârfească.

Lui nu-I păsa, chiar dacă știa! De cele mai multe ori îi auzea, de acum oamenii nu se mai fereau.

Popa încercase de vreo două ori să vorbească cu el, dar ce era să facă, să vorbească cu sătenii să nu-i mai de-a de băut? Nu se putea pune rău cu ei, erau sursa lui sigură de venit.

Săracul, sincer, îi spusese, părinte, eu știu că nu mai sunt cel dinainte. Mă lupt din răsputeri să scap de boala asta, mi-e necaz că am ajuns aici. Sfătuiți-mă, ce să fac?

Popa la ascultat și i-a spus apoi că are prea puțină căință și deloc voință!

Dar săracului, chiar îi părea rău. Dacă e să mă întrebați pe mine, avea căință cât pentru tot satul! Cu voința stătea el rău, mai ales că ispita îl aștepta la fiecare colt de gard, la fiecare poartă, unde cineva îl aștepta să-l cheme la muncă.

Se ruga, săracul de sărac, în fiecare noapte la Dumnezeu să-l ajute să scape, ținea posturile toate, nu că i-ar fi fost prea greu cu asta, și-și promitea că data viitoare o să fie mai puternic.

A încercat, de încercat, martor i-a fost bunul DUmnezeu și mama lui bătrână, martoră la încercărle lui de a-și schimba viața, dar băutura îl acaparase în mrejele ei.

Oamenii nici nu se mai fereau, râseau de el pe față, atunci când îl chemau să-I aute la munca câmpului. Mulțumiți de treaba făcută, îi puneau în brațe sticla cu băutură și începeau să râdă. Ia și bea, că ai făcut treabă bună! Săracului, îi sângera inima, de durere, de foame, de frig…Știa că iar o să ajungă acasă și nu o să fie nici lemne să se încălzească, nici legume să pună în oală. Luase, la un moment dat, o femeie pe lângă el dar și aceea, îl părăsise după un timp, lăsând în urmă un copil mic. Îl crescuse cu ajutorul mamei lui bătrâne, așa cum se pricepuseră mai bine. Într-o zi, bâtrâna pleca la cer și săracul, după ce că era sărac, era acum și singur.

Atât de singur că se mira de unde atâta durere pe lume și de unde atâta sărăcie!

Tot ce primea săracul, de la oameni, ducea acasă la copil. El flămânzea dar se simțea bine privindu-și copilul mulțumit. Pe el, îl ajuta băutura…

De Paști, de Crăciun, se întâlnea cu popa la biserică, în cimitir, când mergea să aprindă câte o lumânare la capul morților lui. Pentru că săracul nostru, nu lăsa nicio sărbătoare să treacă, fără să se împărtășească și fără să se sovedească. Pentru el erau lucuri sfinte. Așa îl crescuse mama lui, de mic copil, așa voia să plece din lume. Așa grea și urîtă cum era… Se ruga, bietul, cu orice prilej, la Dumnezeu, bunul, să-l ajute. Acum avea și un copil de crescut, își dorea cu toată ființa să scape de boala asta.

Dar…sărbătorile treceau, oamenii în continuare îl chemau la muncă și apoi îl îmbiau cu sticla cu băutură. Cum să te vindeci? Pe ei, popa nu-I vedea, fir-ar ea de viață nedreaptă! Mătrăgună era apa pe care o bea el, pe stomacul gol și rebegit de frig! Noaptea, stătea în pat tremurând și se gândea la viața lui amărâtă, fir-ar ea de viață! Asta devenise expresia lui nelipsită din fecare zi. Fir-ar ea de viață și de soartă amară, că săracii sunt prea săraci, bogații prea bogații, iar oamenii…oameii tare se înrăiseră!

Bogații din sat, dar ce bogați, oameni tot ca el, dar turbați la suflet, știuseră doar să profite. El fusese crescut cu credință în Dumnezeu și cu bună cuviință, nu profitase niciodată de nimeni, din contra, cu toată sărăcia lui, dacă putuse să ajute, o făcuse cu drag.

Acum, când băutura îi întuneca mințile ,tuna și fulgera, îi înjura pe toți care-I ieșeau în cale. Când își revenea se ducea și-și cerea iertare, dar cine să-l ia în seamă! Când era treaz, se înjura și pe el -când ajunsese așa?

Cum spuneam, bogații, care erau tot oameni ca el, cu pământ poate mai puțin, dar avari și haini la suflet, profitau de el și râdeau. Nu știu la popă ce-I spuneau, că popa, mai întreba uneori de el. Doar atât, întreba…De…ce să facă și el?…Îi plăcea săracu, vedea că are suflet bun, dar până la urmă, banul e stăpân aprig.

Ei…uite așa a fost viața săracului! Muncea! Pentru el mai puțin, pentru străini mai mult. Tot ce căpăta, ducea la copil. Săracul nostrum slăbise mult, nu mai auzea bine, începeau să-l doară toate. Dar încă mai avea speranțe în suflet. Visa să-și vadă copilul mare, la casa lui. Că am uitat să vă spun, copilul era cam bolnav la minte. Se născuse la șase luni, firav, abia îl scosese la liman, el și bătrâna lui mamă.

Iarna a venit, ca în fiecare an, fără să-l întrebe dacă e pregătit, dacă are lemne pentru foc, sau haine groase. Abia de adunase niște amărâte de surcele, cât să faca focul vreo două zile. Era un ger nebun afară și el mergea cu copilul, de acum băiat mare, către casă. Muncise de cu zori la un vecin și acum, înghețat tot, mai bea câte o gură din litra de rachiu primită drept răsplată pentru munca de jumătate de zi. Ajunși acasă, au pus surcele pe foc și au aruncat în grabă din sticla de benzină, să se aprindă focul repede și bine. Câteva picături au căzut și pe covoraul de lângă sobă dar erau prea obosiți să mai vadă. Frigul și foamea strigau în el, toată mâncarea o primsie copilul, ca de obicei. Acum, cu focul aprins, putea să se odihnească. Soba dogorea bine când somnul a pus stăpânire pe ei. Binemeritata odihnă pentru sufletul amărât al săracului.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Săracul”

Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)

Era o noapte de la sfârșitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ținutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif și Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaș unde să înnopteze: un grajd care aparținea casei de oaspeți umplută și ea până la refuz de pelerini ca și dânșii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peșteră. Pereții erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminți: măgărușul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniștit, și două oițe cu un miel între ele.

Grajdul nu avea nici măcar o ușă, încât Iosif a trebuit să-și dezbrace mantaua de lână și să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mișcau încoace și încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când și când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focușor din paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformară repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des, noi mănunchiuri de paie și surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, și ele aruncau lumini tremurătoare care mișcau umbrele pe cei patru pereți. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăușe. Fumul se ridica spre tavan și numai o parte din el ieșea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la ușă. De vreo două ori, Iosif ieșise prin preajma grajdului de unde a revenit cu brațele pline de vreascuri și surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puțin, soțul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi și-a ajutat soția, cu multă grijă și delicatețe, să se lungească încetișor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a așezat o bocceluță cu câteva cârpe. Alte lucruri le țineau într-o lădiță de lemn meșterită de iscusitele lui mâini de teslar. Maria își privea cu dragoste soțul aflat în apropierea ușii.

El se chinuia în continuare să întrețină focul să nu se stingă. Iosif ținea ambele mâini întinse spre jar și se ruga cu ochii închiși. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soției lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi știau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naște se va chema Iisus și că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniți din timp de așa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viața lor. Simțind că picioarele i-au amorțit de frig în sandalele șubrezite de drum, Iosif se descălță ca să-și încălzească la foc tălpile înghețate. Soția lui simțise un fior în tot trupul, apoi ușoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Þinea mâinile încrucișate la piept și începu să se roage cu ochii închiși. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micșorau. La un moment dat, soțul nu o mai văzu. – Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândețe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea… – Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog. – Spune, ai nevoie de ceva? – Nu, Iosif. – Încearcă totuși să dormi puțin. Ai nevoie de odihnă. – Am să încerc, dar vreau să știi că nu sunt obosită să mă rog. – Bine, Maria. Domnul să fie cu tine! – Și cu tine, Iosife. Mulțumesc.

Soția lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri și coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat și mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, și începu iarăși să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor și tropăitul măgărușului ce se tot mișca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute și el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronțăie cu poftă paiele, cele două oițe s-au mișcat de la locul lor și au venit până la ieslea Mariei. Mieluțul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat și el cu blândețe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap și a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agățați pe tavan cu capul în jos.

O rază subțire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la ușă, oprindu-se pe fața Mariei. Era fața unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniștit și feciorelnic, iar razele lunii îi lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Fața i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face.

Razele lunii îi cuprind acum toată fața, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii și geme ușor. Nu vrea să fie auzită de soțul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ținând măgărușul de dârlogi și acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mișcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot crește și crește… Nu numai fața, dar și mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică și mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeași strălucire miraculoasă. Până și mielul de lângă iesle strălucește ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate și uluitor de luminiscente… Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme ușor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare și mușcându-și buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere șomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu și mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare și armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reținute ajutor de la Dumnezeu. Și ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă.

Câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor închiși… Zâmbește și geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât și de fericire în același timp. Numai ea știe. Se pare că totuși durerea este suportabilă. Dar iată, în clipele următoare, durerile contracțiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un țipăt de copil se aude din paie. Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)”

Violeta Cuțurescu-Urdă: Poveste de iarnă

În clinchet de zurgălăi, cu nasul mai roșu decât al celui mai nărăvaș ren al său, Moș Gerilă se întorcea într-un târziu acasă, înțepenit de frig și cu radarul dereglat de turbulențe și de atâtea sticle  scurse în taină prin locurile  pe  unde poposise, pentru că, nu-i așa, dar din bar se face trai.  Fluiera vesel, foindu-se  pe ritmul “Jingle Bells” în sania sa 4×4 reni, strângând  tare de hățuri, mai mult din nevoia de a se sprijini de ceva înainte de aterizare.

-Ho, ho, hooo, că nu dau vikingii, Rudolfe! Unde te-oi grăbi așa? Că doar nu te-așteaptă nimeni acasă cu vin fiert. Pe mine sigur nu…, că n-oi fi nebun să cred în basme…

Cu barba plină de țurțuri și negru de funingine (de la câteva hornuri înfundate) ca după un sejur la Copșa Mică, venerabilul Moș lăsa în urmă un damf de băutură, dar și o auroră boreală diafană, pentru a fi întâmpinat de o altă minunată Auroră, dureros de reală. Aceasta din urmă stătea dincolo de prag, cu arsenalul pregătit: tocmai beneficiase de promoția la tigăi și voia să le încerce fiabilitatea,  cât erau încă în garanție… Așadar, pe Moșul cel plin de magie îl aștepta acasă o realitate plinuță (cam 100 de kg neto) și plină de reproș, cu o tigaie goală în mână, deși ar fi fost de preferat o realitate goală cu o tigaie plină…

-La ora asta se vine? Pe unde-ai colindat pân-acuma?! Uite-n ce hal arăți!

-Dar, dragă, rosti ambiguu și oarecum inocent adoratul copiilor, știi bine că lucrez de noapte. Și… și noaptea polară ține ceva. În plus, n-am vrut să te trezesc…

 Moșul invocă apoi, pe rând, o furtună de zăpadă, o haită de lupi de la sol ce-i stricase acustica provocând bruiaje, o încercare eșuată de deturnare de către pirații aerului, defecțiuni la sistemul spațial de poziționare și încă vreo câteva impedimente de zbor  pe care, evident, nici copiii nu le-ar fi crezut. Văzând ochii din ce în ce mai mijiți ai consoartei, făcu o ultimă încercare:

-Adevărul e că mi s-a defectat pe drum  servodirecția, na!… Știi doar cât de greu  găsești un spiriduș la Service de sărbători, și ăla cârpaci. Nici sateliții mei nu mai sunt ce-au fost…

-…și nu puteai să faci vreo minune, ceva? Că doar faci numai minuni, mai ales când bei… Minți de-ngheață apele! -Firește c-au înghețat, că doar nu suntem la tropice.

-Aha, bine că vodka n-are cum să-nghețe…

-Uff, tu niciodată n-ai crezut în mine… Hai, mai bine dă-mi o țuică fiartă, și pregătește-mi sauna că simt așa, ca o răceală…

-Răceală?? Te pomenești c-ai vrea să fiu și tandră acuma! Cine știe pe unde ți-au mai strălucit ochii…

-Păi… am admirat podoabele din brad: luminițe, steluțe…

-Mhm, sigur, podoabe!… Luminița și Steluța de la raionul de artificii și alte focoase!

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Poveste de iarnă”

Paul LEIBOVICI: Leagăn

,,Le sunt recunoscător (părinților) pentru modul în care m-au învățat. Ei au deschis scriptele împreună cu mine  și-au fost un exemplu al milosteniei, dragostei și răbdării.”

Bill Forest

,,Leagăn  verde legănel

Tot din lemn de păltinel

Leagăn verde legănel

Tot din lemn de păltinel”

 

Răsfoiam, ca deobicei, paginele ziarului și mi-a fost atrasă privirea spre o știre care parvenea de la ROMA. ,,O relicvă fină din ceea ce a fost cândva ,,LEAGĂNUL lui HRISTOS,, (ieslea)a fost dăruită  orașului biblic Beithlehem. Au trecut cam 1400 de ani. Cetățenii orașului au întâmpinat ,,DARUL,, cu strigăte de bucurie, cântări religioase. Biserica Franciscană ,,Sfânta CATERINA de lângă Biserica Nașterii –este locul sfânt, unde se presupune că a avut loc marele și unicul eveniment ,,Nașterea ,,celui care va devenii de-alungul secolelor ,,simbolul credințelor,,. Cadoul Papei Francisc, în preajma Crăciunului ,,simbolizează prețuirea Înaltului Demnitar pentru miile de credincioși din Țara Sfîntă. Această structură de lemn –simbol al ieslei unde a crescut Hristos-acest dar deosebit pe care la făcut PAPA, a răscolit sufletele credincioșilor-a întregii populații care spontan s-a alăturat manifestației –întru onoarea deosebitului eveniment.

Copii,tineri și tinere s-au alăturat manifestației -evenimentului. Cîntecele acestora –semn al entuziasmului care a cuprins masele  și care a depășit granițele Bethleemului.

În lumea noastră, cea contemporană, fiecare copil, fiecare tînăr sau tînără adesea conversează despre propria lor convertire la adevăr. Fiecare din aceștea au necesitatea de lumina proprie,dincolo de acela a părinților,ale profesorilor,conducători de organizație ale tineretului sau a prietenilor apropiați.

Povetirile despre Iisus, sunt numeroase și ele pot avea o anumită influență pozitivă într-un anume cerc de tineri, uneori pînă la o anumită vîrstă.În unele cazuri, depinzînd de mediul în care se află tînărul (a).Cînd e vorba de viață și învățătură ,de educație desigur că în contemporanietate ,  cu preponderență la copii ,educatorii (și în primul rînd părinții)e necesar să dețină puterea de convingere  ,seriozitatea pe care o acordă comentariilor,încît efectivitatea să fie maximală. Sufletele și motivațiile copiilor noștrii sunt în general materiale brute care trebuie cu răbdare,abnegație să fie cizelate. Conversațiile,povestirile maturilor necesită a avea o formă potrivită,maleabilă, plină de convingere pentru a fi înregistrate de aceștea. Modul în care reușim să ne exprimăm, frazele pronunțate,curățenia cuvintelor sunt elementele de bază cu care maturul-predicatorul ,învățătorul și în primul rînd părintele ar fi necesar de a fi înarmați. Scopul ,în ultimă instanță este ,,a fi convingător,,.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Leagăn”

Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului

-Bunică, spune-mi te rog povestea cu vulturul!

-Vrei să știi cum trăiesc acele păsări mari?

-Da, vreau să știu totul despre vulturi!

Ascultă atunci povestea mea:

-Era odată un vultur mare care trăia într-o pădure pe o stâncă-unde deocamdată era singur; ca el erau și alți vulturi care-și aveau cuiburile pe stânci, la înălțime. Să știi că vulturii zboară la înălțime plutind fără efort peste dealuri și munți înalți, în așa fel încât îi pierzi din vedere, nu-i mai vezi; dorm și ei noaptea iar dimineața când îi prinde foamea, pleacă la vânat, mănâncă și mortăciuni fiind astfel sanitarii pădurilor-ca și corbii.

Vulturul nostru-despre care vreau să-ți povestesc era bătrân, tare bătrân, de fapt el avea cincizeci de ani, nu mai putea vâna, ghearele i se tociseră, cu ciocul nu putea prinde păsări mici, i se tocise și ciocul; avea două alternative-să moară de foame sau să întinerească pentru a putea mânca din nou.

-Ce crezi că va alege?

-Să trăiască, bineînțeles!

-S-a hotărât să întinerească, dar pentru aceasta trebuia să muncească; mai întâi a început să-și lovească ciocul de stânci-cu putere din ce în ce mai mare –până când acesta a căzut. A așteptat apoi să-i crească alt cioc încovoiat; a pornit apoi la a doua luptă-cu ciocul lui își smulgea câte o gheară,  îl durea rău de tot, dar n-avea încotro dacă voia să trăiască. După o perioadă mai lungă de timp, ghearele au început să se refacă, să fie încovoiate și numai bune de sfâșiat prada. De îndată porni vulturul neînfricat și nemilos să-și caute de mâncare, știind că-n tot acest timp până i-a crescut ciocul și ghearele a ținut „post negru”.

-Ce-i acela post negru, bunică?

-N-a mâncat nimic, nu avea cioc și nici gheare! Dar despre post o să-ți povestesc altă dată.

Prima dată a zburat cu aripile lui mari spre un lac cu apă rece și limpede ca cristalul, a băut foarte multă apă fiindcă se deshidratase, apoi mai târziu a pornit la vânătoare și, în sfârșit, când soarele mergea la culcare- a plecat și vulturul nostru spre stânca cea înaltă. De atunci a mai trăit vreo douăzeci de ani. Și uite așa vulturul a trăit șaptezeci de ani în total.

Dacă nu ți-e somn o să-ți povestesc cum acest vultur s-a întâlnit cu vulturița și cum au avut puișori.

Vulturoaica își alege tatăl pentru puii ei. Ea rupe dintr-un copac o crenguță, zboară la înălțime cu ea și învârtindu-se în cercuri din ce în ce mai mici îi atrage pe masculi spre ea. Atunci, lasă să cadă crenguța și acel vultur care o prinde mai repede și i-o înapoiază, va fi ales ca tată. Vulturița aruncă crenguța de mai multe ori- iar vulturul o prinde și i-o dă în cioc. Femela îl alege și se împerechează cu el. Își aleg o stâncă amândoi unde construiesc un cuib din crengi și pene de pe corpul lor. Acum cuibul e moale și cald, femela vultur depune ouăle, le clocește și le îngrijește până ies puii. Fiind mici și neajutorați-puișorii sunt protejați de părinți fiind ținuți sub aripile lor până se vor întări și vor fi mai puternici. Vulturii îi feresc de ploaie, de vântul puternic, de soarele prea călduros, le aduc apă și mâncare până când observă că aceste lucruri         le-ar putea face singuri; atunci ei vor schimba tactica; tatăl scutură cuibul, din el cad penele, rămân doar ramurile care nu mai țin de cald puilor, cuibul e dur și incomod, puii nu știu ce s-a întâmplat; până acum primeau totul de-a gata, nu mai e nici confortul…Mama se duce după mâncare, prinde un pește-vine la cuib, dar nu-l dă puilor, ci stă la vreo șase metri de cuib mâncând peștele ca să o vadă puii; aceștia nu știu ce se întâmplă. Puișorii încep să strige, să se miște, să facă zgomot pentru a atrage atenția…

-Ce să facă? Ce să facă? Dacă mai stau în cuib vor muri de foame…Într-un târziu înțeleg că trebuie să părăsească cuibul; acum intră în scenă tatăl ales de vulturoaică.

Puii sunt fricoși, n-au mai părăsit cuibul niciodată, sunt nesiguri, se uită împrejur, cuibul e neîncăpător, ei au crescut, părinții nu le mai poartă grija, ce se întâmplă cu ei, primul pui își ia avânt și părăsește cuibul, se leagănă-n vânt….dar tatăl e vigilent, îl prinde din zbor și-l duce la loc în cuib, și tot așa cu fiecare pui în parte-e prins de tată-cum odinioară prinsese crenguța…. Pentru a-i învăța să zboare. Când realizează că părinții nu mai au grijă de ei-vor continua zborul curajoși și susținuți de vulturul tată. De-acum își vor găsi mâncarea singuri.  Pentru a-i învăța  să zboare uneori și mama îi împinge jos din cuib  în speranța că nu se vor prăbuși, ci vor zbura.

Și să mai spună cineva că animalele nu au emoții și suflet?-că au doar instincte și impulsuri?

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Povestea vulturului”

Mariana POPAN: Legenda unui băieţel din trecuturi…

A fost odată…

Orice poveste poate să înceapă astfel…Un băieţel, înconjurat de prieteni, jucării, care mai de care din lumea basmelor…Pretutindeni, sunete duioase de instrumente din înaltul cerului. Parcă, Dumnezeu şi-ar fi trimis alaiul de îngeri, anume să-i slujească micuţului.

Cu toate acestea, tot ce era în jurul său, parcă micuţul nu le vedea, nu le simţea, nu le auzea…


În fiecare seară parcă, Dumnezeu, coborând în visul credinciosului sufleţel, încerca să-i înţeleagă nemulţumirea.


Degeaba au încercat bunicii să-i aline starea…Degeaba au încercat instrumentele să-l liniştească…Încontinuu, băieţelul murmura, parcă tacit mai mult, un repetat „ma”…


Dumnezeu, încercând să-şi mulţumească toate creaţiile, a încercat să creeze un suflet, asemenea micuţului…


Acesta, după ce a fost creat, a îmbrăţişat duios, micuţul trup al băieţelului, tot mai zbuciumat…Cu un murmur, dintrodată, se liniştise.


– De ce plângi,bucurie mică?


– Am ascultat jucăriile, dar inimile lor sunt diferite de cea a mamei mele (din metal, plastic, lemn,…)…Am ascultat muzica instrumentelor… Diferă de cântecul suav al mamei …


– Pot să-i ţin locul, puţin?


-Dacă e vorba de puţin, da. Dacă e vorba de o viaţă, îl voi ruga pe Dumnezeu să-mi caute mama. Să mă aşeze lângă ea. Ba nu (spuse mai viu ca oricând, băieţelul sclipind, ca şi cum ochii i-ar deveni două planete, asemeni lunii cu soarele), să mă aşeze în braţele ei!
….
Dumnezeu privea îngândurat…Ce ciudat! Credeam că oamenii seamănă după chip şi inimă…Dar după suflet, de ce nu seamănă?

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

24 octombrie, 2018

Imagine internet

Doru IONESCU: Vacanțe de Crăciun – O poveste comunistă cu hippy-end

Anul 1968, tulburări diverse şi… majore prin Europa. Aici contează doar invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, în frunte cu cele sovietice, în august. Şi deja începe povestea paralelă (vezi „Timpul Chitarelor… Folk”): Moţu Pittiş îmi spunea despre manifestări hippie din Europa comunistă – bunăoară statuile lui Lenin, care erau descoperite dimineaţa cu rucsaci în spate (deşi erau păzite peste noapte), ori schimbarea plăcuţelor cu numele străzilor din Praga, ceea ce îngreuna orientarea soldaţilor cu tot cu TAB-uri, tancuri şi alte alea…

22 – 23 decembrie 1968, Bucureşti (episod descris pe larg în „Timpul Chitarelor… Beat”, documentat vreun deceniu de pe unde am putut), după 15 ani de la prima declaraţie a directorului CCS Bucureşti, dl Laurenţiu Toma:

„Am venit în ’56 aici, când clădirea a fost redată studenţilor. Am fost cinci ani director cultural la clubul «303», al Politehnicii, superb. MONDIAL acolo s-au născut, pe treptele terasei de la fosta cramă regală, de la IEFS. Am trăit pe propria piele seara aceea din decembrie 1968, când cu demonstraţia bucureştenilor. Totul începuse paşnic, era şi o epocă bună a lui Ceauşescu, aproape începuserăm să credem c-o să fie bine. Am organizat un concert de colinde, prezentate la casa de cultură cu câteva zile înainte, care în noaptea de Ajun trebuia cântate şi la club. Totul decurgea bine, le-am dat câte ceva colindătorilor, am şi înregistrat, pentru Radio, pe un magnetofon Mambo, foarte bun. Multă veselie, voie bună, ca de Sărbători, aşa că ce s-au gândit studenţii – să iasă şi-n stradă. Ei, şi bulgărele ăsta s-a rostogolit şi a tot crescut până în Piaţa Universităţii, ajunsese o mare de oameni; a degenerat într-o mare demonstraţie, paşnică aparent. Acolo, normal, organele abilitate au intervenit, scandalul a durat vreo două – trei zile. Dar chiar UTC-ul a intervenit, prin secretarul general de-atunci – nu-i spun numele, că suntem în campanie electorală (probabil Ion Iliescu, n.a.) – şi a şters toate urmele. Cred că ruşii erau excesiv de atenţi cu ce se petrecea la noi, eram în ’68! Până la urmă, n-am rămas decât câţiva întârziaţi prin câte-un colţ mai întunecos (eu, de exemplu, am fost reţinut în strada Rahovei, doar două nopţi, cu un pix şi o hârtie…). Dar a fost un succes, pentru că din iarna următoare toată tinerimea a avut vacanţă de Crăciun.”

În 22 ianuarie 2018, la evenimentul dedicat Cântecelor Revoluţiei de la „Preoteasa”, voi aduce toate amănuntele pe care le ştiu, îi invit şi pe alţii, poate martori oculari. Cert e că la noi nu se vorbeşte despre acest episod (hippie?) absolut bulversant, fără documentaţie. În schimb, Ambasadele Poloniei, RDG şi URSS la Bucureşti au transmis din plin în ţările respective… După un spectacol de colinde cântate de studenţi la Teologie, a doua zi noua febră de „Sărbători” a cuprins Bucureştiul universitar, studenţii au plecat spre centru într-un soi de marş, la care au aderat şi alte persoane aflate în zonă. Au cântat colinde, dar au ajuns să scandeze şi «Libertate şi democraţie pentru studenţi!», «Vrem Crăciun!», «Jos Ceauşescu!», «Afară din Cehoslovacia!», «Avem nevoie de Tito!», «Libertate ca la Tito!»… prin urmare sloganuri antisovietice.
Cei de la ASE n-au înţeles sensul manifestaţiei paşnice, în schimb la Politehnică urările au fost foarte bine primite de rector, spre deosebire de Institutul Teologic, de unde diverse cadre au încercat să descurajeze acţiunea (s-a lăsat cu două persoane împinse în Dâmboviţa). Micul haos (din Măgurele şi Gara de Nord până la Universitate şi pe Magheru) a durat până în dimineaţa de 25 decembrie. Securitatea a identificat, anchetat şi avertizat mai mulţi participanţi (între 150 şi 200!). Se pare că în diverse arhive europene există fotografii şi înregistrări audio realizate de jurnalişti occidentali.
Nu mai am blogul alterculturo, că n-am plătit gazda (deşi plătii antivirusul extra, fără nici un efect… nu-i bai), dar când îmi vine iar cheful, vă mai zic – tot din cartea de anul trecut – despre românul care a inventat doza electromagnetică, care mai apoi a născut chitara electrică şi, până la urmă, Măria Sa ROCK-ul (i s-a furat invenţia, mă rog, c-aşa e la naţiunile mici, dar nu despre asta e vorba aici, ci despre românii liberi în spirit, uneori şi în faptă:). Crăciunul cu bine… cu tot cu vacanţă!

––––––––-

Doru IONESCU

Bucureşti

25 Decembrie 2017