Ai văzut lumina întrezărindu-se…
Ai văzut lumina întrezărindu-se în fiecare unduire
a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate
ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet
îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.
– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă,
azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.
– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,
în valul mişcărilor,
în dansul sunetului, mă simţi.
Agăţată de tine cu ambele braţe,
cu ochii închişi,
avalanşă de stări,
frenetic extaz, contrast de culori
în tensiunea
dintre lumină şi clar-obscur.
Comunicăm prin inimi, fără cuvinte,
o cale a îngerilor
de a spune: “te iubesc!”.
O undă de lumină pe cursul apei
ne conduce
spre cucerirea paradisului.
Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli,
să nu poţi deschide ochii întredeschişi,
crezând, cumva, că vei putea să vezi?
Te descoperi şi vezi
tot mai mult din taina lumii,
am fost cu tine din prima clipă
în care-am venit aici.
– În glasul tău vuieşte marea
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume!
Care sunt lumile
în care vrem să respirăm?
Suntem un strop din iubirea infinită
răsfrântă peste lumi,
cu tine nu există
nici început, nici sfârşit.
Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus,
deschizi lumina, întorci universul,
o literă tare, chirilică,
se strecoară-n peisajul vieţii.
Unde mai găseşti fereastra
când totul e deschis?
Parcă visele întregii vieţi ţi-au răscolit existenţa…
Lumină-n veşnicie
Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria
descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.
La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,
lăsându-le să se-albească
de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel
nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumină-n veșnicie (poeme)” →
