OCHII TĂI, STELE ÎN SUFLET…
A căzut năframa nopții, picurată-n mii de stele,
Ce-mi clipesc surâzătoare, din înaltul cer albastru,
Ca și cum ar fi brodată, cu puzderii de zorele…
Dar și Luna, o crăiasă, tolănită stând printr-ele,
Mă privește cu pal zâmbet, pe un chip de-alabastru !
Simt dorința tot mai vie, cum mai mult mă înfioară,
C-un noian de simțăminte, strânse, puse în șirag…
Să m-avânt cu dor spre tine, tu, iubite și comoară,
Ca, sub brațul tău să simt, ce-am simțit odinioară
Dăruind ce port în mine, ce-i mai bun și ce mi-i drag !
Nici nu-mi pasă dacă-n drum, mi-or tăia calea nămeții,
Nici de-o fulgui din cer, ca doar piedici să-mi aducă…
Eu, am ochii tăi ca stele, să-mi răzbească vraja ceții,
Arătându-mi unde-i calea, că îmi sunt fanarul vieții,
Cu lumină să-mpânzească, peste-un dor ce mă usucă !
Fug în noapte către tine, doar purtând un singur gând,
Că te-oi regăsi acolo, stând pe-aceeași bancă veche,
Așteptând cu suflet cald și cu glasul tău cel blând,
Să-mi vorbești despre iubire, chiar de-nșeli și eu crezând,
Că poveste ca a noastră, nu-i pe lume-alta pereche !
Ne-om înlănțui de-ndată, cu simțiri de-un dor aprins,
Retrăind cu-adevărat, ce credeam că-i doar în vis…
Ne-om sorbi prin sărutări, lacrima c-un fulg prelins,
Pe obrajii-mbujorați, de-aprig ger ce l-am învins,
Scriind astazi pe zăpadă, ce în primăveri n-am scris !
MEREU COPIL…
Cerne iarna printre ramuri,
Fulgii dalbi se-aștern pe stradă,
Pe pervazuri și pe geamuri,
Ca pegași legați în hamuri,
Adunându-se-n grămadă,
Mari mormane de zăpadă !
Și-i frumos… ce feerie,
Cum o-așterne pe copaci,
Cu atâta măiestrie,
Precum dulce reverie,
Ca o ploaie de albi maci,
Mâna Magului dibaci !
Sub lumini de felinare,
Merg în roiuri trecători,
Fără griji și suspinare,
Cu brăduții în spinare…
Plini de vise-n sărbători,
Spun colindul urători !
Forfotă-i pe la vitrine,
Pe copii cătând să-i-mpaci…
Jucării vor, figurine
Și bomboane, mandarine,
Pâine caldă, cozonaci,
Poftele le satisfaci…
Într-un colț, prinsă în mreajă,
Pe-a mea vreau copilărie…
Timpul îmi cam stă de strajă…
Tare-aș vrea ca printr-o vrajă,
Moș Crăciun, c-o jucărie,
Să-mi aduc-o bucurie,
C-am s-aprind o lumânare,
Noaptea-ntreag-am să-l aștept…
Nu vreau un cadou prea mare,
Ci-un dar mic… o alinare,
Să mai simt zvâcnire-n piept…
De-am greșit, am să mă-ndrept,
Că-s copil… doar mai-nțelept…
POATE-I… JOCUL DE HAZARD ?
Îmi bate-n noapte singurătatea-n geam…
Prin minte caut, dar nu știu ce-i de vină…
Mă fură gândul, acolo unde mă temeam,
Când deseori plecam și iară mă-ntorceam,
Rănită, că doar frânturile-mi găseam,
De dragoste ”divină”…
Vinovate mi-s zilele, ce-mi fug râzând,
Brăzdându-mi sufletul cu răni adânci ?
Iubirea mi-i pierdută-ntr-un ieri plângând,
Pe harpa trecutului, în dezacord gemând,
Un cânt de doi uitat, pe creasta unui gând,
Lovit de stânci…
Sau, poate-s nopțile de vină, ce le simt
Dușmănoase, negre și-atât de reci ?
Păstrez un gust amar în gură, de absint,
Ascunsă-i luna și stelele pe cer mă mint,
Când îmi ascund întunecatu-ți labirint,
Prin care treci…
Poate cuvintele-s de vină, ce n-am spus
Și azi le simt, ca răni, ce-n piept mă ard ?
Îmi mușc la sânge buzele, ce s-au supus,
Lăsând pradă tăcerii, un ”te iubesc” nespus
Și azi… răstignită mi-i iubirea pe-un apus,
În jocul de hazard…
O-mbrățișare-aș vrea… mi-i sufletul lihnit…
Mi-e frică de singurătate, rece și pustiu,
Că mă apasă-n piept, ca piatra de granit…
Cine-i de vina, că-mi plânge sufletul rănit,
Cu dezamăgirea-mi ajunsă la zenit ?
Nici eu nu știu…
Sau… poate știu…
DEZAMĂGIRI NOCTURNE
S-aşterne-mprejur noaptea oarbă,
În gheare te prinde şi te înfiori…
Crivăţul se-nvârte gata să soarbă,
Zăpezi în mormane, căzute din nori…
Şuieră pe uliţe cu mare prăpăd,
Gerul scrâşnind îşi arată iar colţii…
La geam privind, încerc poate văd,
Vreo stea clipind pe înaltul bolţii…
Departe un urlet zguduie munţii…
O fi poate-un lup căzut în capcană ?
Sau, viscolul ajuns la capătul punţii,
Geme, cerând jertfă lumii ca hrană ?
Doar eu la fereastră, cu gândul la tine,
Ţes visuri în poală, cu rugă-n surdină…
Cu freamăt pe buze şi-n suflet suspine,
Aştept să-mi apari, ca-n neguri actină…
Cu zvâcnet pe tâmplă, gându-mi tresare,
Văzând parc-o umbră în ceasul târziu…
Instinctul îmi spune că iarăşi îmi pare,
Că-i doar născocire de vis străveziu…
Şi-aşa, las să cadă a ferestrei cortină…
Penelopă, sa trag iar firul, să se deşire !
Mi te-a furat, noaptea vicleană, haină,
Departe de mine, minciuni să-ţi înşire…
—————————–
Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU
Atena, Grecia
12 decembrie, 2018