Ai văzut lumina întrezărindu-se…
Ai văzut lumina întrezărindu-se în fiecare unduire
a cuvântului răscolit în tine
prin umbrele polarizate
ce ţi-au întunecat privirea.
Pe fereastra pustiului din suflet
îmi cânţi pierdut,
erai pe zidul palid al îndoielilor,
în mine ai regăsit acel prezent din tine.
– O taină se-ascunde în noi, acum e ca atunci!
– noaptea din marea noapte a însingurării
şi a indiferenţei inimii –
Mereu ai crezut că nu ai voie, peregrinule,
acum ţi-e bine, mâine-ţi va fi la fel,
doar culorile se schimbă,
azi îţi alegi albastru,
un verde marin îţi voi aduce mâine,
din care portocaliul se va împrăştia intens.
– Sărutul tău mi-ar fi
şi cântec, şi lumină, dulcele meu mister!
Totu-i un flux ce vine, se-ntoarce-n noi,
în valul mişcărilor,
în dansul sunetului, mă simţi.
Agăţată de tine cu ambele braţe,
cu ochii închişi,
avalanşă de stări,
frenetic extaz, contrast de culori
în tensiunea
dintre lumină şi clar-obscur.
Comunicăm prin inimi, fără cuvinte,
o cale a îngerilor
de a spune: “te iubesc!”.
O undă de lumină pe cursul apei
ne conduce
spre cucerirea paradisului.
Ce te-a făcut să ai atâtea îndoieli,
să nu poţi deschide ochii întredeschişi,
crezând, cumva, că vei putea să vezi?
Te descoperi şi vezi
tot mai mult din taina lumii,
am fost cu tine din prima clipă
în care-am venit aici.
– În glasul tău vuieşte marea
şi cerurile amuţesc, spunându-mi pe nume!
Care sunt lumile
în care vrem să respirăm?
Suntem un strop din iubirea infinită
răsfrântă peste lumi,
cu tine nu există
nici început, nici sfârşit.
Începe să se ridice cortina poveştii din visul adus,
deschizi lumina, întorci universul,
o literă tare, chirilică,
se strecoară-n peisajul vieţii.
Unde mai găseşti fereastra
când totul e deschis?
Parcă visele întregii vieţi ţi-au răscolit existenţa…
Lumină-n veşnicie
Suntem călători pe cont propriu,
trenul pornit în călătoria
descoperirii de sine,
adunând toate sunetele împrăştiate,
acea uimire a deschiderii ochilor
şi provocării simţurilor,
abur nediminuat la marginea prăpastiei.
La un moment dat,
fiecare înoată în propria durere,
calcinându-şi mlaştinile,
uscându-le la soare,
lăsându-le să se-albească
de trecut, de prezent,
căci viaţa, acea moarte deghizată,
singurul gardian al inscripţiei votive,
nu te-atinge
cu primul şi ultimul sunet,
nu eliberează, nu aşteaptă ceva,
niciun apel
nu sună în ultima secundă,
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie.
La final, nicio prăpastie
nu este căscată,
poate, doar, un punct închis,
nicio oboseală parcursă,
poate un alt relief,
nicio durere nu mai este,
nimic, nimic, numai cuvinte moarte.
Ultimul sărut
se concentrează pe un cuvânt,
pendulul se leagănă impasibil,
crescând tempoul de cursă lungă,
prin durerile naşterii de frunze moarte.
O şansă există,
ruga pentru răscumpărare,
aşteaptând cerul
să ţi se deschidă-n inimă,
să-nvie stelele moarte,
să reaprindă focul
cu flăcările contopite
de flacăra stelei ce arde-n noi,
lumina ei, lumina ta,
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.
Păşind în lumină…
Păşind în lumină, cu mine,
voalul s-a ridicat,
ai început să vezi culorile,
te-ai detaşat de umbre,
de acolo vii în lumea mea
şi laşi lumina să se-arate
prin crăpăturile ce s-au format
în adâncurile care te-nfiorau.
Tot universul va fi în palma ta,
ochiul deschis în simbioza vieţii,
prin alchimia sufletelor!
Pe portativul inimilor
ai găsit toate notele,
mister, renaştere şi armonie,
un prim pas
şi-un salt în tine,
laşi sufletul fisurat să respire
acel ceva din ceea ce ştii că eşti.
O lume într-un strop de rouă!
Îţi ascult bătăile inimii,
mă priveşti şi mori în fiecare clipă,
o flacără s-aprinde dintr-un pustiu uitat,
nu e nimic ce trebuie descoperit,
totul există în tine. Eşti totul!
Zborul fluturelui, încă, nu a străbătut
drumul vieţii, netrăitul,
era acolo, furişat în şoapta durerii,
captiv în lumea ta – planetă rătăcită –
nu erai liber, ceva nu te lăsa să respiri.
Când nu eşti întreg
mergi până mori, dar mergi,
te-arunci în moarte,
ca-ntr-o îmbrăţişare erotică,
un zbucium suflă printre ruine,
stufăriş de gânduri, nelinişti,
proiecţii, vise, lanţuri grele,
angoase, lacrimi,
neîncredere, întuneric şi frică
– tărâm golit de sevă, confuzie
şi haos, cândva plin de viaţă -,
aripile de înger
te-aşteaptă, sus, pe ziduri.
Acum ştii, citind naşterea clipei
în soarele nostru,
transpuneai mereu iubirea,
undeva în necunoscutul eternităţii…
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
13 decembrie, 2018