Ecaterina CHIFU: Eminesciana

MIHAI EMINESCU

MIHAI EMINESCU vine din nemărginirea timpurilor,

Inimă lui de aur străluceşte mereu în inima Românilor,

Hainele au culoarea cuvintelor şoptite-n lumina nopţilor,

Adunate mii şi mii în paginile frumoaselor sale cărţi,

Iubirea fierbinte semănând demult între Românii Fraţi.

Eminescu rămâne pe veci o cruce a destinului nostru,

Mereu însetat de a face dreptate tuturor Românilor,

Iubindu-şi puternic ţara, cea mai presus de sine,

Nicicând, nicicând obosit în a sa mare, profundă iubire.

Eminescu va fi totdeauna lumină-n sufletul Românilor,

Scrisă cu litere de foc în cartea de aur a neamului,

Cu marea sa jertfă, va rămâne înscris în eternitate,

Unire în cuget, în simţiri, în inimi şi-n măreţele fapte.

NAŞTEREA LUCEAFĂRULUI

În scânteieri albastre „regina nopţii” vine,

Aprinde diamante prin zările senine,

Pe-ntinderile albe, revars-ale ei raze,

Zâne-ursitoare un nou-născut veghează:

– Să-i fie glasul dulce şi sufletul curat!

– Să aibă gândul mare de ales împărat!

– Să fie o lumină pentru al său popor!

– Să fie ars mereu de-un dor mistuitor!

– Să fie o speranţă pentru viitorime!

– Să fie un măiestru făuritor de rime!

– Să fie ca o stea, în „Dulcea Românie”!

– Să fie glas de vifor, în vremuri de mânie!

DOR DE EMINESCU

Dorul de Eminescu este atât de mare…

Dorul arzător de cel ce-a iubit şi-a trăit

Cu arderi ale sufletului în absolut,

Dorul de Eminescu nu are alinare…

Tremură codrul în frunze argintii,

Suspină azurul în ceruri sidefiii,

În aurul din aer este un dor infinit,

Soarele pe dealuri creşte-n asfinţit.

Un glas şopteşte în blânda-nserare:

„Mi-e dor de tine, mi-e dor de iubire,

Vino, iubite, vino, tu nu mai ştii oare

Că-în sufletul meu dragostea doare?

Cu atingeri de înger răsari lângă mine,

Să-mi dai lumina din ochii tăi mari!

Vino, iubite, vino, căci aici, fără tine,

Totul îmi pare un groaznic coşmar!”

E-un dor de Eminescu în dulcea Românie….

Un mare dor de-un prinţ al neamului român,

Cel ce a visat o „Dacie Mare” prin unire

Şi a murit jertfelnic, pe-altarul străbum..

EMIN ŞI VERO

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit, iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare…

De ce, iubită dragă, ţi s-a stins suflarea?

În sufletul tău dulce aş fi trăit mereu…,

Iubito, alţii m-au omorât şi n-ai avut răbdarea

Să afli adevărul şi-ai şters zâmbetul tău…

Trezeşte-te iubito şi ia a mea răsuflare!

În braţele iubite aş fi adormit cu drag…

Am fi trecut prin veacuri cu a ta adorare,

Ce n-am găsit la alta pe-acest trist meleag…

Mi-e dor de-a ta făptură vibrând de iubire,

Mi-e dor de gura-ţi dulce şi ochii-ţi viorii,

Mi-e dor de al tău suflet şi de a ta gândire.

Din depărtări albastre, la mine tu să vii!

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare.

EMIN, DE CE NU VII?

– Codrul adoarme cu teii în floare,

Scuturându-se-n dulcea răcoare,

Cad în ropot ape repezi întruna,

Peste vârfuri de brazi alunecă luna…

Mai scânteie stele pe lacuri,

Mai scapără luna pe ramuri,

Mai tremură luceferi pe ape,

Se varsă aur şi-argint în noapte…

Izvorul tainic mai susură lin,

Plopii foşnesc pe cerul senin,

Fluturii albaştri plutesc peste flori,

Vântul serii răspândeşte fiori.

Feţii-frumoşi şi crăiese-n poveşti

Trec peste câmpuri albe sub stele…

Dar TU POETE, TU, unde eşti?

TU şi toate, toate dorurile tale?

De ce nu vii din depărtări albastre

S-aduci lumina sufletelor noastre?

De ce nu vii s-aduci speranţă,

Dulci înfloriri de-o altă viaţă?

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Eminesciana” →

Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021

Aniversările marilor personalități şi ale evenimentelor care au marcat drumul multimilenar, străbătut cu curaj, credință, osârdie şi nenumărate sacrificii de neamul nostru, constituie o probă de trăinicie şi tărie, de voință întru păstrarea valorilor şi trăsăturilor care au definit identitatea proprie a ființei noastre naționale. Printre acestea se înscrie de un deceniu, urmare a inițiativei devotate a unor cărturari luminați şi patrioți, ZIUA NAŢIONALĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI sărbătorită la început de fiecare an la 15 ianuarie, de ziua nașterii geniului spiritualității româneşti Mihai Eminescu.

Devenită Ziua Culturii Naționale prin legea adoptată de către Parlamentul României, la 7 decembrie 2010, ea trebuie să marcheze an de an afirmarea cu putere a solidarității românilor de pretutindeni, limba și cultura română constituind fundamentul legăturilor de suflet şi credință între fiii şi fiicele Neamului nostru.

Liga Culturală, înființată în toamna anului 1890 pentru apărarea drepturilor românilor la viaţă liberă, la unitate, dar și a memorandiștilor, reconstituită în zilele lui decembrie 1989 prin gândul şi lucrarea unor oameni minunați, animați de aceleași sentimente şi de datorie față de Țară şi Neam, în frunte cu regretatul profesor Dr Victor Crăciun, a construit alături şi împreună cu Biserica şi Academia Română, cu alte instituții de prestigiu, cu organizații şi asociații româneşti, un reper de referință şi un pod de strânse legături şi de îndemnuri pentru toți cei care simțim românește.

Iată motivul argumentat pentru care, în pragul acestei alese aniversări, am ținut să reamintim rolul deosebit jucat de Liga Culturală în înscrierea acestei ZILE în calendarul Marilor Sărbători Naționale, organizația noastră fiind unul dintre inițiatorii Legii Nr. 238.

Continue reading „Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021” →

Daniel LUCA: Viața, un joc serios

Volumul de versuri Poezie … printre gânduri de Daniela Văleanu (Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este un manifest pentru viață, văzută ca un joc serios.

Viața nu trebuie luată în răspăr, ci îmbrățișată cu dragoste („Noi o trăim / și … iubim”). Secundele scurse nu se vor mai întoarce niciodată, iar distanța dintre copilărie și senectute, ori dintre viață și moarte trece într-o clipită, într-o bătaie de pleoape („Iar alți copii aleargă / veseli / și se hârjonesc / sărind / ca ieduții / peste pietre / de mormânt …”).

Iubirea reprezintă căutarea, chiar descoperirea propriului drum de urmat („Nu vreau scara, / dă-mi cărarea, / spuneam eu”), fiind mijlocul de a răzbate printre lucrurile cărora le dăm mai multă importanță decât ar trebui [„hârciog, hârțoage … / (Rodul muncii mele?!) / Hmm …”].

Altfel, emoția s-ar pierde, iar tehnologia și solitudinea vor pune sechestru pe noi („viața pe internet, / nu ne mai aparținem, / mobilul e / parte din noi …”; „Emoția / nu mai trece printre noi, / nu mai traversează încăperea / de la mine la tine, / la el, la ea, / încăperea e plină de chipuri, / dar e goală, / dialog fad …”).

Pierderea emoției, a sentimentelor conduce la incertitudine, la pierderea încrederii, a sensului vieții („constat cu stupoare / că ceea ce e / extrem de clar și limpede / pentru cei mici / nu reușesc / să priceapă adulții … / Sau nu vor!”).

Speranța rămâne, așadar, în iubire, dar și în credință („Toate trec … / Doar Dumnezeu / rămâne … / … și pietrele … / deocamdată”), lumina izbutind, în cele din urmă, să împrăștie bezna Continue reading „Daniel LUCA: Viața, un joc serios” →

Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor

Simbolul culturii naționale – Mihai Eminescu – rămâne un reper fundamental în istorie, unire, tradiție, limbă și neam, cultura națională și universală, valori ce reprezintă poporul roman ca fiind creator de valori spirituale, prin opere de dimensiune cosmică, ce străbat veșnicia.

Ca poet național și mare jurnalist din istoria neamului, remarcabil prin profunzimea gândirii, Eminescu a depășit granițele patriei în care s-a născut, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, care se aflau sub stăpânire străină. Identificat cu însuși sufletul poporului roman, din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a se înălța în cultura universală, poetul de geniu a cuprins în potențialul său creativ, spiritul critic și patriotic la toate problemele majore ale epocii în care a trăit – o perioadă istorică de mari frământări – când națiunile europene își conturau statalitatea.

„Eminescu este o conștiinţă de cultură completă.” – Constantin Noica

Ca spirit entuziast al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă, cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul și sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor de sub dominația imperiilor expansioniste.

În viziunea tânărului Eminescu – ca și în cea a ctitorului României moderne – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină, pe care le dorea unite politic și administrativ, având în vedere legătura indestructibilă de limbă, istorie, tradiție, cultură, remarcate în jurnalele peregrinărilor ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” (Moldova), din Ardeal, Banat, Muntenia, folosind termenul de România în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care îl publicase ca debutant în „Familia”numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia – „De-aş avea” .

„Mult stimate domnule şi amice, mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă. În România domneşte demagogia: şi în politică, şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. – Mihai Eminescu – Scrisoare către Iosif Vulcan

Același termen este folosit în sintagma „poporul mare, românesc”, apoi în poemul ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de români „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (textul original : „Ce-ți doresc eu ție, dulce România”) publicat la vârsta de doar 17 ani, dar care denotă maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal național. Astfel, Eminescu vede România rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir și alți cărturari patrioți, ca întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa” – nemuritoarea Doină.

El și-a asumat misiunea de scriitor patriotic, așa cum au făcut marile personalități europene ale vremii, dedicate națiunilor pe care le reprezentau: „…nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale măreţe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”. – Theodor Ștefanelli (coleg la Cernăuți)

Concludentă este și afirmația lui Ioan Slavici în „Eminescu-omul” (volumul “Amintiri”).

„N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România.” – Ioan Slavici

Întotdeauna, adolescentul Eminescu era animat de un singur gând: unirea românilor și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în „Federatiunea” din Pesta, articolele incendiare: Să facem un congres! În Unire e tăria și „Echilibrul”care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din Europa („Federațiunea”, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870; nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 187).

„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare.” – Ioan Slavici

Evenimentele vremii arată că Mihai Eminescu a avut aceste convingeri unioniste, încă din din copilărie, fiind familiarizat cu dragostea faţă de românism, insuflată de către dascălii săi de la Cernăuți: Aron Pumnul și Nicolae Pătrașcu. În anul Unirii Principatelor – 24 Ianuarie 1859 – deși avea doar 9 ani, copilul Mihai Eminescu, în viziunea lui de mărire a ţării începea să i se trezească patriotismul.

„ În ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iaşi, iar el, auzind de la ţăranii strânşi în faţa casei Popii Vasile că se va înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând de bucurie: «-Ura! Trăiască Unirea! » Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei cu ramuri de brad verde şi ferestrele cu hârtie colorată. A doua zi, cântece și veselie pe toţi ţăranii din sat, care cu micul Eminescu printre ei jucau de cutremurau dealurile şi răsunau pădurile” – Nicolae Petraşcu.

Domnia lui Cuza şi reformele sale l-au găsit pe Mihai Eminescu în etapa formării școlare, manifestând o preţuire aparte faţă de domnitor. Personal, l-a vizitat pe făuritorul Unirii Principatelor – Alexandru Ioan Cuza – la Döbling în 1870 (când studia la Viena), vizită care îl va marca definitiv: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” – „Timpul”, 27 februarie 1882.

Pe 24 ianuarie 1882, Eminescu a înfiinţat societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor, care a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, pregătindu-i-se scoaterea din viaţa publică, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. De atunci a început calvarul vieții lui, cu spitalizări repetate în țară și străinătate. S-a stins din viață în ziua de 15 iunie 1889 (în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9), moartea lui fiind anunțată în Ziarul „Românul” în ziua următoare: „Eminescu nu mai este.” A fost înmormântat la Cimitirul „Belu” din București, devenit loc de pelerinaj pentru poeții din toate generațiile, dar și pentru cei care l-au iubit ca poet și jurnalist de marcă.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. – George Călinescu

Mihai Eminescu a devenit Simbolul Culturii Naționale, fără de care am fi mai săraci și neînsemnați.

„Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.” – Tudor Vianu

Eminescu este identitatea culturală a poporului român.

Cinstiți memoria poetului, citindu-i opera!

Continue reading „Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Porțile iubirii

Și

de viii

vino întreagă

cu tot farmecul ce-l porți în privirile senine

în cuta formelor cu care poți

aprinde stări și înmiresma grădini

doar cu o atingere de zâmbet

cu o îmbrățișare simplă

ce duce spre sărutul focului

aprins în flacără de stea

și de apari

pe coama zărilor

lumina zilei colorând cu pașii undelor în care tu vibrezi

în pasul curcubeelor ce tot răsar în urma ta

rămâi

și nu pleca

când ochii mei te sorb

și apoteotic te străbat

arzându-mi toată închipuirea ce-o crease mintea mea

vino

doar spre a-mi rămâne

cuanta corneană cu care timpul îmi hrănesc

poate

de mână

batem amândoi la porțile iubirii

și viața ne o petrecem

la umbra stelelor

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Stelian PLATON: Vremuri noi (poeme)

ACUM CÂND CRED CĂ MI-ESTE BINE

Mă tem că acum când cred că-mi este bine

Și te știu pe unde visul meu mă duce

E hotărât blestemul vechi să ne dezbine

Și val de beznă grea între noi induce

Nici vești nu mai am aduse de un vânt

Un vuiet amorțit l-aud îndepărtat

Mă-năbușă văzduhul cerescul mormânt

Iar zborul mi-e confuz, răzleț și detunat

De dorul tău mi-e frig, sunt și gol și înfrânt

Îmi spun cuvinte limpezi dar și ele-s reci

Prea mare este criza bunului cuvânt

În universul de infame clipe seci

Dar cine mai aude când petale mor

Ori toamna-nvăluitoare când coboară

Gravez în frunza toamnei freamătul de dor

Și-o lacrimă de taină-n vechea mea chitară.

AM CREZUT ÎN AȘTEPTARE

Departe mi-ai rămas iubirea mea ascunsă

Cu reședința la orizontul dintre veacuri

E vanitatea zilei grea și nepătrunsă

Și ape murmurate au amuțit în lacuri

Credeam în așteptarea lentă târâtoare

Deșartă-n spațiul gol, extensibil între noi doi

Purtam atunci egale vise similare

Bănuind că timpul ‘nălța un soclu pentru noi

Adolescența astăzi nu te mai răsfață

O doamnă ai devenit, cu oboseală-n priviri

Un zâmbet abătut îți stăruie pe față

Într-un injust ansamblu palid de nepotriviri

Mă-ntorc timid din nou spre a-ți cuprinde mâna

Și risipiții ani în degete fierbinți să-i strâng

Să plec pe undeva apoi pe totdeauna

Într-un somn dens în care nevăzut să pot să plâng

AM ÎNFRUNZIT

Înfrunzisem, și am desfrunzit deodată

Când am simțit vulgaritatea ce-a cuprins.

O lume indiferentă și-nzestrată

Ce cu pedeapsa repetată s-a deprins.

Ne e pământul prea uscat sau e cleios,

Copiii nu mai joacă nici de-a ascunsa,

Suntem pătrunși de rele știri până la os,

Complici suntem uitând care le e sursa.

Lumină verde aveam la intersecții,

Ne este răbdarea sfidată de zăvor,

Nici pilde nu mai gust ori solemne lecții

Online, făcute insipid și inodor.

Iar clipe ce ar mai fi putut s-alinte

Ne repetau cu elocvență înghețată

Zăpada fulguită de cuvinte,

Trimise într-o Grădină Suspendată.

Visam o îmbrățișare salvatoare

În care ne-am fi recunoscut și noi,

Și răpiți de valul vieții curgătoare

Să nu putem să ne întoarcem înapoi.

FIRESC TE-AȘ ÎNTREBA

Nu m-am gândit că port întreaga vină

Ori că am pus-o la adăpost într-un cuibar

Dar îngrijorat, vibrant ca o albină

Păstrez trecutul nostru prețios nectar

Iubito îți pun în cale coșuri de lumină

Să-ți înfierbânte vii supremele nedumeriri

Și de ar fi ca zvonuri limpezi să mai revină

Angelic să zâmbești exuberant și să te miri.

Tăcuți și scufundați în grotele tăcerii

Cu zeu-acela rău, m-aș lupta ca un viking

Vreau doar să-l pedepsesc, ci nu ca să te sperii

De rănile iubirii mele să te conving

Uneori simt că e firesc și te-aș întreba

Ce colți au tăiat neîmplinitul nostru drum

Ce viscol te-a îndepărtat de inima mea

Și-a ridicat între noi peretele de fum?

Să-ți dăruiesc aș vrea ani inocenți din viață

Ascunse lacrimile vechi și fără păcat

Să te-ntrupezi precum cristalul pur de gheață

Cu suspinul meu înăbușit amestecat

GÂNDEȘTE-TE LA MÂINE

Gândește-te la mâine și la ieri

Destinul nu acceptă rugăminte

Măcar gândind s-accepți apropieri

Când teama te alungă din cuvinte

Împotrivindu-te poate-ai să cazi

Nesocotind nici un mâine curgător

Uiți trist periplul nostru de nomazi

De zodii blestemat – neînvingător

Privește-i pe cei care căzură

Contemplativi cu suflete aride

Ei roagă să fim spălați de ură

În drumul vieții de efemeride

A gândi e chiar înțelepciune

Ca și atunci când nostalgic tăinuiești

C-om deveni doar zvon din altă lume

Lăcrimând etern sub lacăte cerești

LA NOAPTE IARĂ TE VISEZ PE TINE

La noapte iară te visez pe tine,

Nu pot din visul ăsta să lipsesc,

E noaptea care mie-mi face bine

Și din ruină simt că mă-ntocmesc.

Dar timpul nu mai vrea să-i fie milă

Acum când așteptarea m-a înfrânt,

Un veac m-a străbătut filă cu filă

Deși n-avea cu mine legământ.

Tu nu-nțelegi minunea ce poți face

Și nici că ești stăpână pe blestem,

Uitării lungi îi place să se joace

Cu nopțile de care eu mă tem.

Ne-amenință o vârstă fără milă,

Rămasă-i adolescența-n noapte,

Subtil ne-acoperă toamna subtilă

Intrând într-o lume rece toate.

PLECĂM DISCRETE ȘIRURI

Purtăm încă pe spate mustind urme de bici

Ori fruntea plecată în veche umilință grea

Ne-au distrus cuvântul seducători fățarnici

Trăgând destinul nostru către piaza cea mai rea

Cumplite vămi se pun la fiecare-n poartă

Pe gleznă este pus un lanț pentru fiecine

Cumplitul viitor familii să despartă

Iar sufletul să piară ros de întunecime

Ne modelează timpul un rid ca un însemn

Furibund un val vestește trista transformare

Cad frunze-nsângerate de un absurd blestem

Și lacrima se aprinde ca o confirmare

Răzlețe stele cad sub ceru-adânc al nopții

Spălând legendara cale de unde-au început

Spre care navigăm pe cursul lin al morții

Când în lumea învrăjbită noi n-am mai încăput

Plecăm discrete șiruri spre noul univers

Unde purtăm blazonul veniților de-afară

În suflete purtăm ritmul unui pas invers

Și un argument sărac al numelui de țară.

Continue reading „Stelian PLATON: Vremuri noi (poeme)” →

Cristina HOROTAN: Leacuri pentru minte (poeme)

LEACUL LUI DUMNEZEU

Trimis-a Dumnezeu pe pământ, răvaș
În care ne întreabă: „De ce-i atâta ură?”
Și cum se face oare, că-n al Lui lăcaș
Vin atât de mulți oameni de umplutură?

Și unde-și are locul a vieții mare carte,
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea,
Când noi, cităm cu patos scrieri sacre,
Însă purtăm în inimă… doar goliciunea?

Ne naștem fiecare din mamă și din tată.
Și respirăm cu viață, același aer, toți.
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,
Însă unul cu altul… suntem niște netoți.

EL „fraților” ne zice, în cântările sale,
Și cum „unii pe alții” mereu „să ne iubim”,
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,
Ce le spunem din gură, însă nu le simțim.

EL ne-a lăsat pământul, și aerul și apa
Plante și animale, să ne putem hrăni,
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.

În vreme de restriște, EL a trimis potopul
Și s-a căit…caci omul, pe care-l zămisli
Era doar răutate….și-a gândit epilogul:
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.

Se caută savantul care poate-o să poată
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.

Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,
Privind în continuare mult dincolo de noi;
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:
„Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!”

ZILE

Sunt zile cu „paralizie”
În care gândurile-mi fug
Cu o reală frenezie
Și nu apuc să le ajung.

Și se succed cu o viteză
De supersonic în vazduh
Într-o imensă antiteză
Cu-al penei mele pașnic duh.

Cu miile vin din neant
Și se așează nicăieri
Luând forma unui atlant
Iar lui versuri, nu poți să-i ceri.

Se duc poate la Dumnezeu
Și îi cer binecuvântarea
Să se întoarcă unde eu
Trimit prin rugăciuni, chemarea.

Și-a doua zi se-ntorc spășite,
Și se dispun în versuri calde
Mai calme și mai liniștite
Desenând cerului arcade.

Iar pana blândă le iubește
Scriindu-le cu măiestrie
Și conturează o poveste
Ce dăinui-va în vecie.

Nu pentru cei ce cu furie
Aruncă violent cuvinte;
Ci pentru-ai mei copii, ce vie,
Mă pot păstra mereu în minte.

ANUL FĂRĂ NUME

Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță
A început monumental, cu așezarea în balanță
A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea
Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea…cu amintirea.

Anul acesta fără noimă, a urmărit să ne arate
Că nu putem trăi la normă și că suntem plini de păcate.
Că nu suntem stăpânii lumii, că nici pe noi nu ne avem
Că noi, nerecunoscatorii, suntem al Terrei viu edem.

Anul acesta blestemat, a aruncat pe noi o stigmă
A unui trup ce-i condamnat, la boala care ne indignă.
Raționate au fost toate, și aerul și libertatea
Și nici acum n-am acceptat, ce șubredă ni-i sănătatea.

Anul acesta caraghios, a insistat să pună-n scenă,
Scenarii scrise-atât de prost, scenarii de telenovelă.
Povești absurde cu goblini, într-o regizare mizeră,
Cu public veșnic ahtiat, de fantezii de litieră.

Anul acesta belicos, ne-a arătat cu nonșalanță
Cum cel în care am crezut, ne-a înjunghiat cu prestanță
Și urmărindu-și interesul, ne-a „iubit” cu-atâta constanță
Iar la final, ca pe o boală, a impus oarece distanță.

Anul acesta negreșit, este speranța noastră vie,
Că-n viitor vom fi pornit spre altfel de filozofie:
A dragostei pentru aproape, pentru natură, pentru sine,
Iar lecția Pământului, prea drept și prea legitim vine.

Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,
Și orgoliul nostru de „zeu” se risipește-n marea lume.
Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure
Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume.

RAȚIUNE / SIMȚIRE

De l’a’nceputul cel dintâi
Și rațiunea și simțirea
Se luptă fără căpătâi,
Care să prindă nemurirea?

Și-n fiecare zi, în noi
Se dau războaie sângeroase
Cu arme dure, vechi sau noi
Din teacă, pentru luptă scoase.

Și toată viața noastră, tristă
Sau veselă, sau cum va fi
Nu își dau rând să contrazică
Ideea spusă mai întâi.

Când rațiunea, calculată-i
În orice zice și-n ce face,
Simțirea e o sclavă blândă
Ce sufletulu-i face pace.

Când rațiunea strigă tare
Din toți rărunchii, s-o auzi,
Simțirea, mută se preface
De parcă-i numai pentru surzi.

Când rațiunea folosește
Cuvinte iuți sau chiar mai blânde,
Simțirea suflet irosește
Pentru ideile flămânde.

Și ani din viață ne-ntrebăm
Cui oare sa îi dăm crezare?
Celei dintâi, care-i taifun?
Sau celei ce-i apus de soare?

Ne putem întreba oricât,
Răspunsul este numai unul:
Nu este-un absolut acut
Care să definească omul.

Ar fi prea trist să se perinde
Prin lume, cei lipsiți de suflet,
Și-ncurajați de rațiune
Să nimicească tot, cu zâmbet.

Caci rațiunea și simțirea
Sunt ale noastre yin și yang
Scrise genetic în omenirea
Ce s-a născut după Big Bang.

CUVÂNTUL

De multe ori, tăcerea e de aur,
De și mai multe ori, cuvintele sunt plumb.
Dar cum să-ți refuzi tu, să dai dintr-un tezaur
De plumburi care-apasă, nervul tău de grumb?

Cum să-mi cinstești adesea, fărâma de onoare
Pe care-n lupte grele, am cutezat s-o apăr
Când întreg val-vartejul, avea să îmi omoare
Încrederea și cinstea, schimbate într-un jneapăr?

Cuvintele-ți robuste, lipsite de finețe
S-au adunat în mine, și-au construit un zid
Și poate că atunci, crezut-ai că-i justețe
Să-mi transformi paradisul, într-un deșert arid.

Știai că licuriciul, o insectă banală
Chiar insignifiantă în luminoasa zi,
Devine-n intuneric o forță colosală
Ce poate să-ți transforme noaptea neagră în zi?

De-l calci în miezul zilei și îi curmi existența
Tu însuți îți asiguri un tenebros etern
Deși în miezul nopții-i vei căuta prezența
Dar el ucis va fi fost, iar tu..într-un infern.

Știai că e mai bine să invocăm tăcerea
Atunci când curg în minte cuvinte dureroase,
Și că indiscutabil, când ele sunt ca fierea
Le înfrânăm din fașă, să nu fie hidoase?

Reține că în lume, întâi a fost Cuvântul
Și nu uita că are puterea magistrală
De a dezintegra, fără nici o sfială
Ca un potop….și omul… și pământul.

JUDECĂTORI

Sunteți marii judecatori
Ai altora, dar nu ai voștri
Și judecați adeseori
Ca niște dumnezei iluștri.

Sunteți atât de îngâmfați
Și nu gândiți când se impune.
De sunt prieteni sau sunt frați
Îi ponegriți mai cu asprime.

Și când în vremurile grele,
Ți-au fost și mama, dar și tata
Ați uneltit trădări obscene
Încă o dată și-ncă-o dată.

Când ei sunt una cu pământul
Și să trăiască nu mai vor,
Ar trebui să spui cuvântul
Care să-i țină-n lumea lor.

Dar furibunda ta trufie,
Profunda mediocritate,
Face ca nimic să nu fie
Măcar aproape de dreptate.

De judecat, oricine poate
De la cel mic pân’ la cel mare
Și se transformă în timp, toate
Într-un compendiu de trădare.

Sunteți marii judecători
Ai unei lumi ce-n adormire
Permite marilor orori
Să saboteze-ntreaga fire.

OAMENI DE ONOARE

Am întâlnit în anii vieții
Atâția oameni pe cărare
Însă dintre aceștia, doar…
Puțini sunt cei ce au onoare.

Am cunoscut atâtea fețe
Mai triste sau mai zâmbitoare
Și sufletu-a-nceput să-nvețe
Că doar puține-s de onoare.

Am ascultat atâtea glasuri
Mai stinse, mai răsunătoare
Dar la refrenul unor versuri
Puține-au sunat cu onoare.

Am strâns cu drag atâtea mâini
Mai fine sau mai protectoare
Și multe mi-au lăsat ruini
Fiindcă puține-s de onoare.

M-am uitat în atâția ochi
Cu priviri blânde, iscoditoare
Dar din așa multe perechi,
Puține-au arătat onoare.

Am iubit oameni, cu avânt
În orice fel de-mprejurare
Am înțeles că-i doar cuvânt
Să poți să spui că ai onoare.

Și după ani, m-am regăsit
Printre nisipuri mișcătoare
Și mulți din cei ce i-am iubit
Mi-au arătat că n-au onoare.

***
Am învățat într-un târziu,
Că nu toți cei ce-ți dau târcoale
Și-arată-un suflet străveziu,
Sunt aurore boreale…
Însă ciudat, când e prea greu
Și-mi pare că nu am scăpare,
Trimiși numai de Dumnezeu
Apar în cruntul apogeu,
Ce-i ce îmi sunt raze de soare:
Adevărații oameni de onoare.

SĂ NU MAI ȘTIU

Mi-e dor să știu cât mai puțin din astă lume
Să mai trăiesc printre cei buni și liniștiți,
S-alerg pe câmpuri crude, să las urme
Pe glia ce ne face fericiți.

Parcă prea multe griji inundă viața noastră
Ne dezumanizam alert, fără regrete
Nu mai udam nici floarea ce ne creste-n glastră
Și ne postam frustrarea pe perete.

Mi-e dor să ma exprim cu gesturi naturale
Și in cuvinte simple, de copii zglobii
Aș vrea să nu mai știu atâta carte, Doamne
Că mi se umple mintea de furii.

Aș vrea să-i cred pe toți, chiar și când mint
Să nu mai simt jena rușinii lor,
Sa nu-mi simt sufletul din nou, ca din absint
Ce-mi amărăște cartea anilor.

M-aș vrea poate cu mai puțină minte,
Să știu doar ce e musai necesar,
Să nu-mi mai fure somnul nici fapte, nici cuvinte
Care-mi răsună cu ecou barbar.

Aș vrea să nu mai văd cu-atâta claritate
Deficiențele lumii prezente
Pentru că astfel, viața fi-va-mi poate
Un vechi vulcan de fericiri latente.

DE IARNĂ

În sobă arde mocnit focul
Afară-i ger polar
Și urmăresc tăcută jocul
Fulgilor glaciari.

Aștept în liniște, ca-n geam
Încet să înflorească
Flori înghețate, de-celași neam
Din care-aveam acasă.

În gheața imprimată-n sticlă
Vedeam numai tablouri
Cu urși polari dormind pe-o buclă
De nea, venind din nouri.

Iar brazi imenși, împodobiți
Cu stele de argint
Dansează-n iarnă obosiți
Sub mângâieri de-alint.

Copaci încărcați de beteală,
Răpuși de greutate,
Se-nchină pios, cu sfială
La cerurile mate.

Și-și spun în taină rugăciunea
Pe fundal de vecernii
Și binecuvintează lumea
Ascunsă-n haina iernii.

Continue reading „Cristina HOROTAN: Leacuri pentru minte (poeme)” →

Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS

Boris Leonidovich Pasternak s-a născut pe 29 ianuarie1890, iar pe stil nou la 10 februarie, la Moscova, fiind fiul unor artiști cunoscuți și talentați: tatăl său era pictor și ilustrator al operelor lui Tolstoi, mama sa un cunoscut pianist de concert. Educația lui Pasternak a început într-un gimnaziu german din Moscova și a continuat la Universitatea din Moscova. Sub influența compozitorului Scriabin, Pasternak a început studiul compoziției muzicale timp de șase ani, din 1904 până în 1910. Din anul 1912 renunță la muzică, constatând că aceasta nu este chemarea sa în viață și a mers la Universitatea din Marburg, Germania, pentru a studia filosofia. După patru luni acolo și o călătorie în Italia, s-a întors în Rusia și a decis să se dedice literaturii.

Primele cărți de versuri ale lui Pasternak au trecut neobservate. Cu Sestra moya zhizn, în traducere „Viața mea de soră”, 1922, și Temy i variatsii, care se traduce în românește „Teme și variații”, apărută în 1923, acest volum din urmă este marcat de un stil extrem, deși sobru, Pasternak a câștigat mai întâi un loc ca poet de frunte în rândul contemporanilor săi ruși. În 1924 a publicat Vysokaya bolezn (Sublime Malady ), care a descris revolta din 1905 așa cum a văzut-o, și Detstvo Lyuvers (Copilăria lui Luvers), care era o descriere lirică și psihologică a unei tinere fete în pragul femeii. O colecție de patru nuvele a fost publicată în anul următor sub titlul Vozdushnye puti (Căi aeriene). În 1927, obsedat de revoluția din 1905 Pasternak s-a întors din nou la acea perioadă, ca subiect pentru două lucrări lungi: Leytenant Shmidt , un poem care exprimă tristețea pentru soarta locotenentului Schmidt, liderul revoltelor de la Sevastopol și a zeului Devyatsot pyaty, publicat în anul anul 1905 , un poem puternic, dar difuz, care se concentrează asupra evenimentelor legate de revoluția din 1905. Autobiografia reticentă a lui Pasternak, Okhrannaya gramota, în traducere „Conduită sigură”, a apărut în 1931 și a fost urmată în anul următor de o colecție de versuri, Vtoroye rozhdenie.(A doua naștere) aflate în librării în 1932. În 1935 a publicat traduceri ale unor poeți georgieni și ulterior a tradus dramele majore ale lui Shakespeare, a mai tradus câteva dintre operele lui Goethe, Schiller, Kleist și Ben Jonson și poezii de Petöfi, Verlaine, Continue reading „Al. Florin ȚENE: 131 de ani de la nașterea scriitorului Boris Pasternak -forțat să refuze premiul Nobel de către regimul de teroare din URSS” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte

„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte… întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”

– Auguste Comte

Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.

Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.

Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

Isodore Marie Auguste Francois Xavier Comte s-a născut în Franța, la Montpellier. A crescut și a urmat cursurile universității din orașul natal, Montpellier, care fusese în centrul războaielor religioase dintre protestanți și catolici, fortăreață a contrarevoluției. După ce a excelat la liceul său, a studiat cu Daniel Encontre, un profesor de matematică strălucit și teolog protestant. Cu timpul, pierzându-și credința în Dumnezeu, Comte nu mai împărtășea credința religioasă a profesorului său. Cu toate acestea era impresionat de insistența cu care Encontre dorea să creeze o societate republicană dreaptă. În plus, Encontre era familiarizat cu științele, cu literatura și cu teologia, așa încât Comte aprecia gândirea lui largă și abordarea filozofică și enciclopedică a cunoașterii. În 1814 a fost admis la „École polytechnique” din Paris. Deoarece în 1816 instituția s-a închis pentru reorganizare, Comte și-a continuat studiile la o școală medicală din Montpellier. La redeschiderea școlii din Paris, nu a mai solicitat reînscrierea la cursuri. Unii au spus că a fost expulzat de la „École polytechnique” pentru insubordonare.

Dar, la întoarcerea în orașul natal, a remarcat diferențe între ideile proprii și convingerile catolice și monarhiste ale familiei sale. Răzvrătindu-se împotriva părinților, el a devenit devotat științelor, pe care revoluționarii francezi și Napoleon le promovaseră pentru a combate influențele religioase, astfel că s-a reîntors la Paris, pentru a-și câștiga existența din diverse slujbe mărunte.

În perioada 1817 – 1824 a fost secretar al lui Henri de Saint-Simon, un teoretician și om de afaceri, politician, economist și socialist, a cărui gândire a avut o influență substanțială asupra politicii, economiei, sociologiei și filozofiei științei. El a creat o ideologie politică și economică cunoscută sub numele de Saint-Simonianism care susținea că nevoile unei clase industriale, pe care o considera drept clasă muncitoare, trebuie recunoscute și îndeplinite pentru a avea o societate eficientă și o economie eficientă. Ideologia sa politică a inspirat și a influențat apoi socialismul utopic, precum și marxismul cu reprezentanții lui de seamă – Karl Marx și Friedrich Engels.

Dezvoltarea intelectuală a lui Comte își datorează rădăcina în asocierea cu Henri de Saint-Simon din acea perioadă, până când gândirea fiecăruia a luat calea sa. În mod curios, înclinația sa științifică a fost strâns întrețesută cu dorința de a vedea progresul în societate, făcându-l, chiar un reformator înflăcărat. A văzut societatea ca una în care indivizii „puteau trăi în armonie și confort”, de fapt o utopie susținută și de socialism. Henri de Saint-Simon a fost cel care a întrebuințat pentru prima oară termenul de „filozofie pozitivistă”, însă, lui Comte i-a revenit meritul de a fi elaborat un sistem coerent, cu o logică și o bază științifică superioare față de Saint-Simon.

Comte i-a împărtășit lui Saint-Simon îngrijorarea față de faptul că oamenii de știință erau incapabili să lucreze împreună pentru binele mai mare al societății. Într-una dintre primele lucrări pe care le-a scris pentru Saint-Simon, Comte a atacat oamenii de știință pentru că nu au o filozofie comună și s-au scufundat atât de complet în specialitățile lor, încât nu au putut discuta cu cercetători din afara propriului domeniu. În alte lucrări scrise în acea perioadă, el a ridiculizat oamenii de știință, în special matematicienii, pe care i-a acuzat de lașitate, egoism și răceală. Dificultățile sale ulterioare cu oamenii de știință nu au făcut decât să-i intensifice dezgustul față de îngustimea lor și i-au întărit dorința de a uni societatea încurajând cooperarea socială și reunind toate ideile ca modalitate de a crea un consens intelectual. În proiectul său dur, pe care nu l-a rafinat niciodată, el a subliniat că filozofia a fost „viziunea asupra întregului” și că filozofii întregului aveau „abilități” diferite față de oamenii de știință care cultivă detalii. A echivalat specializarea științifică cu egoismul moral și îngustimea intelectuală și filozofia generală cu puternicul sentiment social și cel al sensibilității. Comte a îndemnat la formarea unor filozofi pozitivi, care să se specializeze în „studiul generalităților științifice”, inclusiv în cele referitoare la sociologie, noua știință pe care a creat-o. Acești filozofi ar constitui noua putere spirituală, care ar înlocui clerul. Alți oameni de știință ar învăța munca acestor generaliști, astfel încât propriile lor specialități să profite din cunoașterea întregului, indiferent dacă este vorba despre gama largă de cunoștințe științifice sau de nevoile întregii societăți. În acest fel, filozofia pozitivă ar asigura unitatea cunoașterii umane, lucru pe care oamenii de știință au dorit întotdeauna să îl realizeze. Mai mult, Comte a insistat că geniile științifice trebuiau controlate de obiective morale pentru a preveni apariția „vanității lor nesociabile” și a „pretențiilor lor absurde de a domina lumea în numele abilităților”.

Viața intelectuală a lui Comte a fost în contrast cu viața sa personală. A trăit și a murit ca un avar, a experimentat o nebunie, a divorțat de prima soție, a devenit văduv în timpul recăsătoririi cu o altă femeie. A fost considerat arogant, violent, o fire care se „aprindea” ușor. A murit la Paris și a fost înmormântat la Cimitirul Père-Lachaise, cel mai mare cimitir din Paris, unul din cele mai renumite din lume.

Lucrările lui: „Sommaire appréciation de l’ensemble du passé moderne” (1820); „Considérations sur les sciences, les savants et le pouvoir spirituel” (1825); „Considerations philosophiques sur les sciences et les savants” (1825); „Considerations sur le pouvoir spirituel” (1826); „Cours de philosophie positive”, 6 vol. (1830-1842); „Traité élémentaire de géométrie analitique” (1843); „Traité philosophique d’astronomie populaire” (1844); „Système de politique positive ou Traité de sociologie instituant la religion de l’humanité”, 4 volume (1851- 1854); „Catéhisme positiviste” (1852). Publicate postum au fost: „Confessions et testament d’Auguste Comte” (1884 și 1902-05).

Sistemul său pentru realizarea „progresului” în societate este prezentat în „Cours de philosophie positive” (1830-42), lucrare în care Comte analizează relația evoluției sociale și etapele științei. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (26) – Auguste Comte” →

Carmen GIGÂRTU: Incertitudini

Era prima duminică a lui martie 2020. Stam pe terasă şi mă bucuram de îmbrăţişarea caldă şi graţioasă a razelor soarelui, când îl aud pe Moş Mitică :

–Îţi place să meditezi la soare, nepoată ?

–Da, este o zi tare frumoasă.

–Aşa e, taică. Uite, parcă şi iarba se bucură de timpul ăsta frumos. Auraşii au început să înflorească, păsările se întrec în triluri, iar tu priveşti cu nesaţ cerul. Ai descoperit vreo navă extraterestră, vreo dronă cu viruşi sau ai zărit plasa de prins suflete?

–Doar contemplam imensitatea albastră şi mă gândeam la cât de repede trece timpul.

–O, taică! Timpul e tare nemilos! Uite-te la mine! An de an trupul se degradează, se ruinează şi îmi este milă de el, chiar dacă l-am simţit ca o închisoare, ca o carceră. Împins de necesităţile corpului, toată viaţa am muncit, am asudat ca un cal de curse, uitând că sunt un pelerin vremelnic pe acest pământ. Am avut o voinţă puternică şi nimicurile acestei lumi nu m-au amăgit, dar sunt conştient că nu ştiu nimic despre lumea cealaltă.

– În care o să ajungem cu toţii.

–Fiecare, în ziua, ora, minutul şi secunda rânduită. Taică, omul este o păpuşă mînuită de sfori nevăzute.

–Cine trage sforile să joace omul?

–Cei din umbră, din lumea invizibilă. Ei sunt păpuşarii.

–Sunt destui care trag sfori şi în lumea asta.

–Taică, nu scapă nimeni de sfori, nici sluga nici împăratul. Aşa e jocul făcut de ei. Noi doar jucăm cum ni se cântă, cum suntem sugestionaţi, manipulaţi. Când venim în lumea aceasta avem programul déjà implantat.

–Dumnezeule! Dar asta înseamnă că nu suntem liberi.

–Se pare că nu. Terra ar fi un fel de închisoare pentru spiritele rebele de pe alte planete.

–Ăsta să fie motivul pentru care nu reuşim să ne amintim nimic? De unde venim? Cine suntem? Am citit undeva că Terra ar fi o fermă, o cloşcă care produce energie pentru ei, ca în filmul Matrix. Ei s-ar hrăni cu energia noastră . Adevărul nu-l ştim,îl vom descoperi când vom pleca.

–Eu nu mai am mult până să plec. Şi aştept cu nerăbdare clipa aceea, să mă întâlnesc cu Marina mea.

–Aveţi grijă! Am citit că acel tunel de lumină care apare în clipa morţii ar fi creat tot de ei, o capcană ca să atragă sufletele la o nouă încarnare.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Incertitudini” →