Julia Henriette KAKUCS: Mărturisiri despre o carte furată

Cred că încă nu ţi-am arătat cărţile din vitrina mea tainică. Ascund în ea volume – de poezie şi proză, istorie şi filozofie, manuscrise autobiografice sau analize sociologice – semnate de prietenii care le-au scris. Tot acolo se găsesc şi cărţile tale preferate, lipite tandru de povestirile sufletului meu. De scurt timp, se piteşte între ele, singura carte care a fost furată pentru mine. Mă simt onorată… A fost luată, în toată frumuseţea ei, de pe raftul unei camere singuratice, precum se culeg cuiva stelele cerului… O mică bijuterie a unui autor evreu de limbă maghiară, născut la Gherţa Mică în anul 1884. Mi-a sosit prin poştă. Un volum publicat în 1939, în oraşul amintirilor mele, Timișoara. Aceasta este prima ei traducere în limba română.

Scriitorul? Îţi este cunoscut. Ştiu că i-ai citit romanul. „Garnizoana din Siberia” l-a făcut renumit în toată lumea. Cartea despre care doresc să-ţi povestesc, este specială. Nu a mai vorbit niciodată despre ceea ce rememorează în aceste scurte povestiri. În niciun articol, în niciun interviu de-al lui, nu vom mai regăsi relatări despre sărăcia din satul natal, spiritualitatea hasidică, tradiţiile înrădăcinate prezentate paralel cu detalii  laiciste. Markovits însăşi, a mărturisit că a scris-o după lungi ezitări. Îl înţelegem… Anul 1939 a fost doar unul din lungul şir de ani nefaşti, ai unei Europe ce îşi pierdea valorile umane, într-un război cumplit… Descrierea anecdotică a situaţiilor ce subliniază umorul şi înţelepciunea unei comunităţi care îşi respecta rădăcinile, sălășuind în satele de munte din jurul oraşului Satu-Mare, ne încânta şi astăzi.

Mă întreb de ce imaginea colectorului de zdrenţe mi se reactualizează tocmai acum, în negura iernii? Poate fi paralela cu biografia marelui Kirk Douglas, cea care mi-o reamintește? Mare mi-a fost surpriza citind că tatăl stelei de la Hollywood a fost un „Lumpensammler“, un evreu culegător de cârpe! Existenţa dusă în pătura inferioară a societăţii i-a furnizat copilului – Issur Danielovici Demski – încă pe scena şcolii, dorul nesăţios după succes. „Nu m-am îndrăgostit de literatură recitând o poezie, ci de aplauze,“ recunoaşte actorul cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.

Îţi voi citi, pentru a-ţi putea imagina aceast mod de viaţă, un fragment din traducerea în limba română: „Toată săptămâna, gârboviţi sub greutatea coşurilor pe care le cărau în spate, gemeau şi fluierau între căsuţele dintre culmile oşeneşti, cărau toată săptămâna bijuteriile de sticlă colorată, baticurile, bricegele, ceramica pentru care primeau zdrenţe, haine vechi. Cu cât trecea marfa de schimb, devenea tot mai greu coşul din spatele lor, până ce, în final, vinerea înainte de masă, sub un munte de cârpe şi zdrenţe în spinare, ajungeau, gâfâind, la întâmpinarea prinţesei Sâmbăta.“

Răsfoiesc paginile cărţii bilingve maghiaro-române. De pe copertă mă privesc frânturi din lumea picturilor lui Chagall. Cocoşul anunţă zorile, probabil dorul după vremuri mai bune, lumina unei menora lasă să se străvadă conturul unui sat din nord-estul Europei, mireasa se sprijină de umărul unui mire zâmbitor, în timp ce palmele rabinului se înalţă purtând rugăciunile spre cer… Îmi pare bine aleasă simbioza limbajului pictural cu vorbele scriitorului. Contemporani fiind – Chagall născându-se doar trei ani mai târziu decât Markovits – ambii redau atmosfera comunităţii evreieşti a epocii. În cartea sa, Reb Áncsli és más avasi zsidókról szóló széphistóriák / Reb Ancili şi alte povestioare despre evreimea Oaşului, portretele personajelor trăiesc în noi intens, vocea lor ne pătrunde, descrierea interioarelor sunt fragmente din peliculele mereu vii ale memoriei.

Într-o reuşită traducere, publicată de editura Kriterion, la Cluj-Napoca in anul 2014, Felician Pop, scriitor, director al Muzeului Judeţean şi al Centrului de Creaţie din Satu-Mare, reuşeşte să păstreze nostalgia paginilor originale. Uneori întâlnirile – chiar şi cele dintre un cititor şi o carte – par conduse de o mână magică. Traducătorul mărturiseşte că a descoperit întâmplător volumul lui Markovits în timpul unei plimbări prin Budapesta. Probabil atenţia i-a fost focusată şi de apropiata aniversare a 130 de ani de la naşterea scriitorului. Împins de dorinţa de a face accesibilă cititorilor de limba română faţetele multiple, multiculturale ale regiunii Oaş, Felician Pop, cunoscător al limbii maghiare, a pregătit cu această ocazie, ediţia bilingvă. Traducerea a deschis fereastra cuvintelor înţelese de un cerc larg de cititori spre o lume plină de originalitate, cu valori sociale şi spirituale marcate de tradiţie, de legi scrise şi nescrise. Relatările retrezesc pe străzile Gherţei Mici şi Gherţei Mari, asemeni paletei unui pictor, personaje deseori suprarealiste. Îţi aminteşti de Regele ţânţarilor? Acum înţeleg de ce poreclele nu se pot folosi sâmbătă. În faţa Torei se pronunţă doar numele adevărat. Adânc impresionată am fost de paginile în care autorul îşi comemorează bunicii.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Mărturisiri despre o carte furată”

Alexandru NEMOIANU: Modele istorice

Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască, sub iluzia că viețile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotință şi de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor și finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţa oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţa omenească este supusă şi repeta un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omanesti. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta,într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omanesti care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul,detaliul,devin mai puţin relevante,”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul, întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Modele istorice”

Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!

          La 200 de ani, mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu naște și astăzi controverse. În perioada comunistă s-au dedicat filme eroului oltean, care s-a ridicat cu arma în mână pentru drepturile țării și ale țăranilor. Filmul ”Tudor” din 1963 regizat de Mihnea Bratu, cu un scenariu de Mihnea Gheorghiu, era paralel cu adevărul istoric, evidențiind un lider al țăranilor săraci în luptă cu boierii, turcii și marile imperii ale vremii. Încă atunci, arta realismului – socialist mai făcea ravagii în epocă. Istoriografia românească a oscilat în interpretarea acțiunii lui Tudor Vladimirescu și în perioada comunistă, conform epocilor schimbătoare și ale regimurilor politice diferite dictate de secretarii generali. Pentru unii istorici, Tudor a fost mandatar al Eteriștilor, pentru comuniștii sovietici un răsculat al țăranilor, iar pentru Ceaușescu un naționalist revoluționar autonom. Eram student la Istorie, când dezbateam la seminarii înfocat cele doua curente istoriografice despre Tudor: teoria academicianului Andrei Oțetea, ușor filo-sovietică și internaționalistă. În cartea ”Tudor Vladimirescu și revoluția de la 1821” apărută în 1971, istoricul îl prezenta pe Tudor ca a fost mandatar și subordonat Eteriei la 1821, un aventurier care a semnat o înțelegere cu societatea secretă pentru eliberarea Greciei și nu a mai respectat-o, de aceea fiind ucis la ordinul lui Alexandru Ipsilanti, liderul mavroforilor. Teoria lui Oțetea era simplistă și nu lua în calcul toate informațiile și complexitatea epocii controlate la nivel european de Sfânta Alianță. Caracterul mișcării lui Tudor se prezenta mai degrabă ca o răscoală pentru a minimaliza rolul românilor în mersul istoriei moderne. Tot în regimul trecut, la începutul anilor 1980 s-a exacerbat și teoria lui Gh. Iscru sprijinită de istoricii ceaușiști Ardeleanu și Mușt, că olteanul a fost un revoluționar naționalist autonom si chiar cu accente anti-rusești, pe placul lui Nicolae Ceaușescu, fapt ce era total neadevarăt. Personalitatea extraordinar de complexă a lui Tudor Vladimirescu nu poate fi schematizată. Tudor a fost un bărbat autentic care a pornit de jos, un autodidact și un spirit intreprinzător care avea ușile deschise pentru membrii din toate clasele sociale. Era o personalitate carismatică care a reușit să urce treptele dregătoriilor, a micii boierimi, cu relații în lumea marii boierimi. Vorbea mai multe limbi. Era vătaf la Cloșani, pe graniță cu Transilvania austriacă, știind să vorbească limbile germană și greacă. Tudor a luptat în războiele ruso-turce de la începutul secolului XIX, devenind locotenent în armata rusă și sudit rus, adică un fel de cetățean sub protecția consulatului Rusiei de la București. A primit decorația rusă Sf. Vladimir și a ajuns comandant de panduri. Era adulat în Oltenia și respectat la București.

        Tudor Vladimirescu nu a apărut din neant. Era produsul în acțiune a boierimii emancipate. El a știut foarte bine ce face și ce va intreprinde. Pentru liderul pandurilor izbucnirea ”zaverei” grecești, cum o numeau ironic cronicarii filo-turci, a fost ”ocazia, nu cauza revoluției”, parafrazând un citat de Nicolae Bălcescu de la 1848. Colaborarea cu Eteria nu a fost o subordonare, ci o înșelegere așa cum spun cercetătorii mai noi. Tudor Vladimirescu în înțelegere și colaborare cu ”partida națională” și divanul boieresc a declanșat revoluția în Oltenia. Boierimea dorea lepădarea jugului fanariot, domni români și constituție sub influența revoluției franceze. Au fost boieri care i-au scris lui Napoleon. Nu intru în detaliile revoluției care sunt arhicunoscute, dar pot spune că Tudor s-a folosit de Eterie și relațiile acesteia cu Rusia pentru a porni revoluția în interesul ”partidei naționale”, împotriva fanarioților și pentru instaurarea domniilor pământene și a realizării unei oblăduri constituționale în favoarea tuturor claselor sociale. El s-a comportat în preludiul acțiunii de la 1821 ca un revoluționar, care avea legături cu clasele sociale de la țărani, meșteșugari, boieri și membrii casei domnitoare, plus relațiile sale din lumea militară a pandurilor și poliția reprezentată de arnăuți. Când a ridicat sabia a știut că a ”îmbrăcat cămașa morții”. Trei mari boieri ai Ţării Româneşti, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, îi dau pe 15 ianuarie 1821 o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l să declanşeze acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit”. Pe 19 ianuarie 1821 moare domnul Ţării Româneşti, Alexandru Şuţu. Acesta se pare că a fost otrăvit de medicul său. Este posibil chiar ca el să-şi fi dat obştescul sfârşit ceva mai înainte. Căimacămia constituită în urma decesului lui Şuţu şi care urma să administreze ţara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă de aceiaşi trei mari boieri cu care Tudor încheiase înţelegerea din 15 ianuarie 1821. Încă din noaptea precedentă anunţului morţii domnitorului, 18/19 ianuarie 1821, Tudor plecase spre Oltenia, spre a declanşa acţiunea convenită cu marii boieri. Tudor ajunge cu o ceată de arnăuți la Târgu Jiu. De la început Tudor afirmă cunoscuților că știe ce face. La Târgu-Jiu, unde trage la casele prietenului său, Vasile Moangă, îi destăinuie acestuia că răscularea poporului se va face cu consimţământul boierilor patrioţi. Sceptic, Moangă îi replică că din această întreprindere „nu va scăpa cu viaţă”. Răspunsul lui Tudor a intrat deja în legendă: „Ştiu, prietene, dar din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Tudor Vladimirescu: un revoluționar al ”partidei naționale” de la 1821!”

Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !

„Picior” îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu’ Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia… „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce…

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu’ Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam,  să nu ne vadă… Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede” când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite” când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu’ Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior… era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și… țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita” făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Eram pentru o lună, două, membră în comunitatea satului, implicată în poveștile lui bune, rele, triste și horele, nedeile care se țineau cu cea mai mare dăruire în ospețe bogate. Când începeau nucile să-și crape coaja, mâncam din ele din struguri și pere iar după 15 august la S’tă Mărie mă apuca o neliniște sufletească, știind că trebuie să mă întorc acasă, ce semăna cu jalea când am văzut un ied atârnat de două belciuge pe o bârnă, căruia unchiul Gicu îi tăiase porțiuni mici de blană, la picioare băgase niște tulpini scurte și tari prin care sufla aer cu putere , de-i ieșeau globii oculari, salivând mult. Suflul puternic făcea ca pielea să se desprindă de pe ied după ce se umflase. Atât de mult sufla că se roșea la față… Mă uitam atentă, speriată dar nu mă mișcam până când începea să tragă cu putere pielea care pârâia când era desprinsă, lăsând să se vadă un corp nenorocit de pofta omului ce-l punea pe proțap deasupra unui foc aprins sau în groapa cu jar alături de alți iezi, miei… (așa era la sărbători!) Atunci… mă apuca un rău din stomac, aș fi vrut să plâng dar și plânsul îmi era speriat de grozăvia văzută. Eu nu mănânc miei, iezi, porci … Mă dor sărbătorile barbare cu sacrificii de viața celor pe care-i îmbrătișam, pupam nu-i lăsam să plece din îmbrătișarea noastră, nici când începeau să zbiere după mamele lor.

Întâlnirile cu neamurile venite erau de nedescris! Primeniți cu haine țesute la război, cusute de mâinile harnice ale mamelor, femeilor dar mai ales ale fetelor ce erau trecute de 14 ani, veneau din alte sate râzând de bucurie că se por revedea. Fețele le erau arse de soare, nădușite în hainele purtate de cele mai multe ori incomod pe trupurile spălate cu apă și sare, oțet în care se dospise pelin, busuioc și izmă. Se îmbrățișau, vorbeau tare, se mirau când întrebau de noi:

– Ale cui sunt fetele Finetă?

– Ale lu’ Ionică, frate-miu de la oraș!

– Aaa,da,se vede că nu sunt arse de soare ca ale noastre, ziceau ele, cuvinte ce nu-mi picau bine, căutând să „repar” anunțând cu voce mai tare:

– Noi mergem cu Mioara, Lena cu caprele, vacile, oile, ziceam curajoasă și mândră de implicare în grupul ce se aduna când copii mici, mari, fete și băieți, ne adânceam picioarele desculțe în colbul ca o pudră gri, bej, aproape fierbinte, ce ne făcea să sărim mai mult decât să mergem în urma vitelor ce-și semnau prezenta cu roți de baligă.

Continue reading „Alexandrina TULICS: De-ale colectivului !”

Corneliu NEAGU: Destin căzut

DESTIN CĂZUT

 

O, Doamne, ce grea încercare,

destinul îmi cade pe drum,

doar visul rămâne-n picioare,

ieșind dintre trâmbe de fum.

 

Devine statuie spartană

hrănită de ochii-mi flămânzi

cu fluvii de dor dintr-o cană

și lacrimi din ochii rotunzi.

 

Deasupra sub ceruri ovale

stă timpul la pândă rănit,

dar tot mai aduce pocale

cu vinuri fierbinți din zenit.

 

Arome din karma tăcerii

mă cheamă-napoi, în trecut,

cobor de pe crucea-nvierii

să-mi caut destinul căzut.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)

”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea să deschidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.

    Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său de asemenea pleiada multor oameni de seamă ai culturii și literaturii.

    Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu- Delavrancea, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron  Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc, G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”

  Ioan Miclău-Gepianu

 

”… Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii române a fost perioada  în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

        Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau  gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

      Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc să  apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane de catedrale de susțin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

        Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

     Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnalul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul Doinelor și

Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse  ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

   Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.

      Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Eminescu și spiritualitatea românească de azi (II)”

Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane

Apariția volumului Istoria românilor canadieni, 1890-2020 (Editura Anamarol din București, 2020, pagini 782), scris de talentatul și neobositul scriitor-cercetător Ștefan Străjeri, este un eveniment de mare importanță pentru cultura națională română, pentru istoria națiunii române, cât și pentru toți românii de pretutindeni, în mod aparte pentru românii care au cunoscut pe parcursul vieții ce este drumul migrațiunii această cale a pribegiei, pentru început, fiind destul de grea în majoritatea cazurilor. Apariția lucrării în cauză nu este un simplu eveniment cultural, dar este un eveniment istoric prin care se derulează acțiunea despre existența concetățenilor români aflați cu traiul în afara țării de origine. Pentru punerea în lumină a acestor fenomene vitale despre Diaspora română din Canada, scriitorul Ștefan Străjeri (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, fost lector universitar, licenţiat în economie – Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil; actualmente – jurnalist, publicist, editor al ziarului „Curentul Internațional” din SUA, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord – NARPA – North-American Romanian Press Association; Cetăţean de Onoare al comunei Pojorâta, judeţul Suceava – 2014; un influent activist cultural în Diaspora română, etc) pe parcursul unei perioade de șase ani și ceva a depus un efort intelectual enorm pentru a aduna informații nespus de multe și valoroase despre soarta românilor emigrați în ținutul canadian, ca în cele din urmă să ofere publicului cititor o operă literară extraordinar de necesară și interesantă, care se impune prin importanță, frumusețe, calitate și mărime,  având la bază conținuturi necunoscute și nescrise de până acuma. Astfel s-ar putea spune cu deplină convingere că prin această inovație istorică, dar și premieră în literatura română, Ștefan Străjeri a completat cu mult succes patrimoniul cultural românesc.

Om de mare cultură intelectuală, Ștefan Străjeri este la a doua lucrare de acest gen literar, prima având tematica despre istoria românilor din statul Michigan, SUA, întitulată „Românii americani de la Marile Lacuri”, Editura Anamarol, București, 2014, pagini 600. În monografia respectivă autorul menționează că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Simultan, autorul lucrării concretizând că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa culturală a românilor și americanilor din regiune. De asemenea, se atrage atenția că începând cu anul 1904 intelectualitatea română şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul că sunt pe meleaguri străine. Ca urmare, Ștefan Străjeri afirmă, cu multă încredere, că unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura și obiceiurile nationale o părere nobilă despre conaționalii săi. Omenia și onestitatea dlui Ștefan Străjeri se resimte și este prezentă și în pagina 3 a ambelor lucrări (2014, 2020), unde în loc de Motto domnia sa scrie: Soției mele, Luminița, care mă inspiră și mă sprijină în toate proiectele. Emoțional vorbind, ea este co-autoare a tuturor realizărilor mele. Am avut marea şansă, dată de Dumnezeu, de a întâlni jumătatea, fiinţa cu care reuşesc să împărtăşesc valori existenţiale şi sufleteşti”. Prin această formulare Ștefan Străjeri dovedește încă o dată care este personalitatea sa și cu câtă generozitate este înzestrată firea sa de Om. Așa fiind, prin inteligenţa şi cultura ereditară Domnia sa a reușit să se realizeze în acţiuni distincte de-a lungul timpului, concomitent promovând pe meleaguri străine (stabilit cu traiul în statul Michigan din SUA) istoria neamului românesc, respectiv, promovându-se ca individualitate integră în viaţa socială, culturală şi literară.

Revenind la lucrarea Istoria românilor canadieni, 1890-2020, cu o prefață scrisă de distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie (profesor universitar, dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România, membru al Uniunii Scriitorilor din România), întitulată „Vocația identității naționale”, dar și o Notă asupra ediției, expusă din nou de către Anca Sîrghie, vom face cunoștință, așa cum spune și titlul cărții, cu un dialog istoric dintre generațiile de migranți români, cu o adevărată istorie a Diasporei române în perioada anilor 1890-2020. Anca Sîrghie în discursul său analitic semnalează: „Ca un Phoenix renăscut din propria cenușă, iată că Ștefan Străjeri a revenit curajos la linia de start pentru un nou proiect livresc. Gândul lui ctitorial descoperise un alt obiectiv ce putea să pară insurmontabil, marea comunitate a românilor din Țara Frunzei de Arțar. Aceasta, pentru că simțea că se cere completat un alt gol, de data aceasta unul ce stăruia în viața conaționalilor lui din vecinătatea Statelor Unite. O responsabilitate cu mult mai dificilă, cu o documentare sinuoasă, fără acces la surse directe de informație, ca în precedenta acțiune. Rămâne un mister felul cum autorul nostru s-a edificat la un nivel atât de înalt, cu o bibliografie vastă, astfel ca noua sa carte, Istoria românilor canadieni: 1890-2020, să cuprindă peste 800 de pagini. Ștefan Străjeri a așezat în ele întreaga poveste a dăinuirii de peste 130 de ani a românilor pe meleaguri canadiene. Autorul dovedește cu argumente peremptorii că în noua lor patrie românii nu s-au mulțumit să supraviețuiască, ci ei au reușit să strălucească prin ceea ce au realizat, unii dintre ei intrând în elita artistică și științifică a Canadei, îndeobște primitoare cu noii ei locuitori”, astfel menținând ideea că Ștefan Străjeri este acel monograf care a reușit să adune informații nespus de prețioase în a elabora o lucrare nespus de valoroasă pentru cultura și națiunea română, concretizând – „monografia aceasta transmite cunoștințe dense, demne de prestigiul unui tratat științific; o carte încărcată cu date ca aceasta se citește ca o poveste fascinantă pentru că numai cineva care a survolat Canada poate realiza adevărul exprimat în text…”. Cu un simț rafinat și inteligent de critic literar și analist uman, doamna Anca Sîrghie descrie cu multă apreciere și bunăvoință despre modul cum se prezintă Ștefan Străjeri în calitate de scriitor sau, mai bine zis, de autor al monografiei în cauză: „Remarcabil este modul cum autorul triază datele obținute din diferite surse de informație ca în pagină ele să fie formulate ordonat și clar, astfel încât cititorul să fie edificat deplin asupra evenimentului prezentat. Ca și la monografia anterioară, și acum pe Ștefan Străjeri îl ajută stilul lui clar, deloc alambicat, dornic de elucidare. Pe de altă parte, el nu se ferește de momentele grele, descrise ferm, fără ezitări, ca atunci când precizează ce defăimați erau imigranții români, pentru că nu aveau sânge saxon. Plecarea spre Canada a bucovinenilor din câteva sate este narată cu emoția faptului trăit de cei dragi autorului. Atât de emoționantă este narațiunea, încât cititorul nu poate să nu se gândească ce mult se apropie autorul de limbajul beletristic. Consider că multe dintre persoanele reale din monografia sa ar putea să devină eroi ai unor texte de proză istorică”. Iar despre parcursul istoric al românilor emigrați în Canada, cu începere din 1890, – descrieri dramatice efectuate de Ștefan Străjeri în baza documentelor acumulate și istorisirilor oferite – Anca Sîrghie formulează astfel acțiunile: „Atunci când prezintă mecanismul plecării locuitorilor satului Boian din Bucovina ca să întemeieze, conform cutumei, un sat cu același nume și cu tradiții strămoșești în Canada, simțim că Ștefan Străjeri scrie cu un condei muiat în căldura sufletului său. Coborât din iluzia unui vis fascinant, cititorul află că în epoca aceea de pionierat exista un mecanism al propagandei, corelat cu industriile ce dobândeau profituri enorme pe seama emigrației. Drama celor plecați din case bucovinene frumoase, ca să locuiască în bordeie nu poate să nu cutremure cititorii. Fugind de sărăcie, imigranții s-au pomenit coborând în istorie până la nivelul Evului Mediu, abolit de mult timp în țara lor de obârșie”. Este important de precizat, distinsa scriitoare și critic literar Anca Sîrghie, în prefața cărții și a notei asupra ediției, realizează un studiu analitic impresionant de vast în care sunt prezente relatări nespus de amănunțite din monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020 – lucruri foarte interesante scoase în evidență.

În lucrarea de față își expune părerea și scriitoarea Silvia Urdea, întitulând discursul „O istorie a fenomenului românesc în Canada”, unde oglindește „Dramatica desprindere de spațiul originar, durerea sufletelor încercate de teama aruncării în necunoscut sunt evocate cu emoție în cartea lui Ștefan Străjeri”, în continuare Silvia Urdea spunând: „Cu dedicație, cu sârg și cu dragoste față de strămoșii săi bucovineni, Ștefan Străjeri a acumulat cu tenacitate un imens material documentar pe care l-a sistematizat cu claritate și pătrundere a actului istoric privit în mod obiectiv în contextul istoriei contemporane”. De menționat, monografia Istoria românilor canadieni, 1890-2020, este o ediție îngrijită de scriitoarea Ada Stuparu (dr., prof.univ.).

Structurată în șapte capitole și sute de subcapitole, lucrarea de față se prezintă cu un conținut foarte bine ordonat prin intermediul căruia descrierile oferite de autor îmbrățișează totalitatea notelor esențiale despre istoria și evoluția exilului românesc. Demersul propus de Ștefan Străjeri este de a înregistra faptele reale ce au avut loc de-a lungul timpului pentru conaționalii români din afara țării de origine, aceștea reprezentând în mod evident Diaspora română din Canada. Astfel, comunitatea etnică românească din Canada – Țara Frunzei de Arțar, așa cum menționează autorul în capitolul I, care de la începuturi și până în prezent este cu adevărat o diasporă respectabilă, se prezintă sub semnul valoric al unității de neam care păstrează cu sfințenie nu doar limba neamului strămoșesc, dar păstrează și valorifică continuu tradițiile și cultura națiunii române pe pământ canadian, – în acest sens Ștefan Străjeri afirmând: „… o comunitate demnă şi integră de a fi”. Prin intermediul acestei monografii aflăm lucruri veritabile și demne de atenție, care scot în relief nivelul de inteligenţă şi cultură a poporului român, acel neam care unde nu s-ar regăsi el oricum își realizează năzuințele și este capabil de acțiuni nobile și frumoase în tot ceea ce face. În același timp, se conturează și latura privind modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, astfel identificându-se de a fi exemplară în acțiunile întreprinse. La acest capitol autorul vine cu un şir de mărturii ce demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român prin Diasporă, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a acestuia, ca factor determinant în procesul evolutiei, argumentele fiind fundamentate pe fenomene adevărate – prezenţa comunităţii româneşti în Canada pe parcursul al unui secol și treizeci de ani.

Istoria românilor canadieni, 1890-2020, constituie lucrarea cu cele mai speciale efecte din evoluţia umană şi anume: despre existența și valoarea unui popor stabilit pe meleaguri străine. Având convingerea fermă că diaspora românească este o comunitate integră și capabilă de lucruri frumoase în toate acțiunile realizate, Ștefan Străjeri susține realitatea efectivă prin faptul că conaționalii săi lucrează cu multă probitate în multitudinea de domenii din economia naţională a Canadei, la rândul lor promovând și activităţi de diverse tipuri care stimulează într-o măsură oarecare și viaţa culturală a canadienilor. Aspectele relatate despre procesul de existenţă a comunităţilor româneşti din ținutul canadian de-a lungul deceniilor – incluzând în sine acțiunea tuturor activităților culturale, sociale, economice, științifice, mass-media, religioase etc. – se prezintă ca o paralelă în contextul evolutiv uman. Diversitatea relatărilor cuprind subiecte despre organizațiile și asociațiile culturale românești – capitolul 4  (fondate peste o sută de asociații, sociețăți, centre, expoziții culturale, uniuni de creație, Episcopia Ortodoxă Română din Montréal; Asociația Culturală Română de la Hamilton-1957, care ulterior a devenit membră a Uniunii și Ligii Asociațiilor Române din America-ULSRA; Congresul Canadian Român-Montréal-1984, etc.) – toate având scop de a păstra și valorifica cultura și identitatea națiunii române. Viaţa religioasă în comunităţile românilor canadieni este ilustrată în capitolul 3, în timp fiind construite aproape 90 de biserici. Iar capitolul 5 este consacrat publicațiilor românești, emisiunilor de radio și de televiziune din Canada, autorul înregistrând un număr de 83 ziare și reviste, majoritatea fiind în limba română. Însă din capitolul 6 facem cunoștință despre marile personalități, oameni de știință, lideri comunitari, scriitori, artiști, jurnațiști româno-canadieni, care prin aportul lor au îmbogățit și dezvoltat enorm cultura română și cea canadiană, și nu numai. Descrierea tuturor faptelor din această monografie este imposibilă, deoarece lucrurile expuse se prezintă într-o formă infinită – o epopee de evenimente și întâmplări istorice despre neamul românesc din Canada.  Așa fiind, Anca Sîrghie în prefață cărții precizează În cele șapte capitole din care este alcătuită monografia se îmbină privirea cronologiei de desfășurare a momentelor istorice cu prezentarea pe o axă orizontală a formelor în care se manifestă activitatea social-politică și cea cultural-religioasă a comunităților românești din Canada”.

Continue reading „Galina MARTEA: Istoria românilor canadieni, de Ștefan Străjeri – o paralelă în contextul evoluției umane”

Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele

Motto:

„Numerosi ganditori si profeti au concluzionat ca: foamea, epidemiile, razboaiele, deveneau o parte integranta a planului cosmic al lui DUMNEZEU sau a naturii noastre imperfecte. La inceputul Mileniului Trei am reusit sa cunoastem cum am putea impiedica foametea, epidemiile si razboaiele si in mare parte din timp am reusit asta, bineanteles au  fost intodeauna si esecuri notabile .In fata lor, ne multumim sa ridicam din umeri si sa afirmam: „Bine, asa este in lumea noastra imperfecta”, sau „Faca-se voia DOMNULUI.”

Yoval Noah HARARI, HOMO DEUS, Un breve histoire de l,avenir, Ed. Albin MICHEL, 2015

            De-a lungul civilizatiei umane, foametea a devenit inamicul public numarul unu care, a generat saracia biologica cu efecte devastatoare, tragice pentru milioane de oameni, dar, considerata ca fiind „benefica” si o cerinta vitala a planului de control demografic, sustinut de adeptii ocultei globaliste. De la aparitia formelor de asociere a oamenilor in grupuri mai mici sau mai mari, preocuparea prioritara a fost de a gasi solutii pentru a asigura hrana zilnica cu „sudoarea fruntii” fara insa a produce perturbari ecosistemului din care facea si el parte. Treptat, oamenii s-au adresat  Marelui Creator, spiritelor naturiii, entitatilor angelice, sfintilor, ori au inventat instrumente, institutii, sisteme sociale care, sa-i protejeze de foamete, saracie si de urgia stihiilor naturii. Istoria omenirii abunda in momente dramatice cand foametea a impins oamenii la gesturi disperate de canibalism, violenta extrema, revolte sangeroase. Saracia creaza cu certitudine si alte probleme de sanatate, generand aparitia unor maladii care s-au transformat in pandemii, scurteaza speranta de viata chiar si in unele tari bogate. Cand saracia ia proportii, ameninta armonia sociala favorizand bolile, suferintele si conflictele armate, afecteaza serios drepturile omului care se traduc in respect pentru viata si demnitate umana. Periodic, foametea mai loveste si azi multe regiuni ale planetei ,insa cauza identificata, mai intodeauna, rezida in proasta guvernanta, in deciziile politice marcate de coruptie si mai putin din vina calamitatilor naturale, singura granita posibila dintre violenta si non-violenta este motivatia, iar coruptia este o forma de violenta pentru ca motivatia ei este inselaciunea, minciuna, este o fapta violenta prin natura ei.

Paradoxul civilizatiei umane care a pasit in secolul XXI, este ca astazi se moare de prea multa mancare decat lipsa ei, se moare de batranete decat de boli infectioase, iar oamenii care se sinucid fiind victime ale depresiei, sunt mai numerosi decat victimele soldatilor, teroristilor si criminalilor, reunite. „Fiinta umana medie risca sa moara mai degraba de un exces de Mc DONALD, decat de seceta, Ebola sau atentatele AL QAIDA”.(Yuval Noah HARARI, op.cit.) Saracia, foametea, bolile, violentele de tot felul, sunt amenintari la adresa democratiei, produc dezechilibre sociale si ecologice, genereaza adversitati si rivalitati intre state bogate si sarace, declanseaza procese necontrolate de migratie a populatiei sarace, catre tari cu o prosperitate afisata in mod arogant si indecent. „Daca observam peste tot diferente uriase intre cei mai saraci si cei mai bogati, democratia trebuie sa actionize, sa-i ajute pe cei saraci pentru a beneficia de drepturile si libertatile lor. Iata de ce este buna politica, iar noi ii putem descoperi temeiul spiritual. Avem nevoie de cooperare interguvernamentala si multilateralism, pentru ca acum stim ce se intampla pretutindeni.”(Stephane HESSEL- Dalai LAMA, Declarons la paix! Pour un progres de l,esprit, Ed INDIGENE, 2012).

Recent OIT (Organizatia Mondiala a Muncii) prin vocea directorului general, Guy RYDER, intr-un interviu acordat Agentiei chineze de stiri XINHUA,declara ca: „La nivel global se recunoaste performanta CHINEI din ultimii patru ani de a scoate din saracie cateva milioane de persoane. Este un succes fara precedent. CHINA s-a declarat constienta ca eliminarea saraciei este principalul obiectiv al strategiei de securitate nationala si o preocupare majora a executivului.”

BANCA MONDIALA a avertizat inca din luna octombrie 2020 ca: „pandemia de covid-19, a impins intre 85 si 115 milioane persoane in plus in lume la extrema saracie, estimand ca in 2021 sa se ajunga la 150 milioane.”

Problema saraciei, care genereaza foamete, boli, instabilitate economica si politica, coruptie, nemultumiri si revolte sociale, s-a aflat inca de la infiintarea ONU pe agenda Programelor de dezvoltare durabila care imaginau si solutii, dar insuficiente pentru a schimba decisiv starea de lucruri din tarile afectate, cu precadere din AFRICA, AMERICA LATINA, ASIA.

Interesant ca majoritatea programelor aveau in vedere alocarea de sume importante pentru a fi puse la dispozitia guvernelor tarilor afectate in scopul aducerii la indeplinire a proiectelor aprobate din domeniile: agriculturii, infrastructurii, educatiei, sanatatii, protectiei mediului etc. Din pacate, de multe ori aceste fonduri erau directionate de guvernele in cauza in mod preferential si oneros, spre firme si persoane aflate in anturajul puterii, formandu-se adevarate retele de interese nelegitime si o oligarhie politico-financiara corupta, atotputernica care controla parghiile puterii fara sa dea socoteala in fata propriilor cetateni privind modul de cheltuire a acestor fonduri destinate dezvoltarii durabile si eradicarii saraciei si subdezvoltarii. Asemenea practici se regasesc acum la unele tari membre UE, printre care si ROMANIA, unde o clasa politica iresponsabila si corupta directioneaza fondurile europene destinate proiectelor de modernizare a infrastructurii, inclusiv administrative, catre clientela de partid ori rudelor si prietenilor apropiati,f apt pentru care tara noastra este plasata printre cele mai corupte si birocratice din UE.

Daca aruncam o privire in agenda ONU-2020 pentru dezvoltare durabila vom intelege mai bine directiile de actiune la nivel planetar pentru eradicarea saraciei si subdezvoltarii, in conditiile in care 3 miliarde de persoane traiesc in regiuni agricole afectate de lipsa apei, care indirect se reflecta in lipsa hranei, aparitia diverselor boli si conflictelor locale. In contextul crizei declansata de pandemia de covid-19 (sanitara, economica, alimentara si educationala), Secretarul General al ONU, pledeaza pentru un „NEW DEAL” international, adica :”un contract social la nivel international si national, axat pe educatie, acces la economia digitala si noi masuri de protective sociala si de munca echitabila.” De asemenea, indeamna omenirea sa „faca pace cu natura”, iar „puterile, resursele si oportunitatile sa fie mai bine impartite la nivel mondial si mecanismele guvernarii sa reflecte mai bine realitatile de azi. Pentru atingerea acestor obiective, trebuie sa integram principiile dezvoltarii durabile in toate deciziile ce se iau, astfel incat reluarea economiei mondiale sa se faca de o maniera a asigura o dezvoltare incluziva.”

Pentru aceasta este nevoie urgenta sa fie luate, urmatoarele masuri:

– solidaritatea si coordonarea mondiala sunt vitale;

– mobilizarea finantarilor pentru a construi un viitor si a pune economiile pe o cale durabila;

– alinierea tuturor eforturilor pentru relansarea Programelor de dezvoltare durabla, orizontul lui 2030 si Acordului de la Paris privind schimbarile climatice;

– punerea in practica a masurilor necesare in materie de protectie sociala, recalificare profesionala, pentru o tranzitie spre locuri de munca noi, verzi.

Ca de obicei, proiectiile ONU spre viitor sunt „cai verzi pe pereti”, fara a avea o viziune clara si a-si aduce aportul de expertiza in gasirea celor mai fezabile solutii la problemele cu care se confrunta omenirea. Structurile sale executive s-au transformat intr-un organism birocratic si anchilozat, puternic politizat, fapt pentru care pe buna dreptate administratia TRUMP a refuzat continuarea finantarii. Sansa ca ONU sa ramana un organism cu vocatie universala, este reformarea sa profunda si o noua viziune in pas cu evolutiile aparute in sistemul de organizare spirituala a societatii omenesti in era noilor tehnologii si IA care a revolutionat intregul sistem de gandire si guvernanta a lumii. Pentru Dalai LAMA, ONU a devenit „o organizatie a guvernelor si nu a oamenilor. Am spus in numeroase randuri ca lumea este a oamenilor ,nu a regilor, nu a liderilor spirituali,nici a oamenilor de afaceri. De la popor pentru popor, iata un adevarat sistem democratic! Este cel mai bun. Functionarea ONU este impiedicata de sistemul lor de guvernare nedemocratic, amestecul SUA si a altor membri ai Consiliului de Securitate prin veto pentru a bloca  initiative generale, este insuportabila. As dori sa vad organizatia ca fiind formata din reprezentantii popoarelor, nu a guvernelor, oameni buni, care intr-adevar sa reprezinte omenirea, alaturi de Secretarul General,mai ales in situatii de criza”, iar Stephane HESSEL tinea sa sublinieze ca: „este nevoie de un comitet ONU compus din oameni intelepti pe care puterea I-a emancipat si sunt interesati de binele omenirii care sa ceara abrogarea dreptului de veto in Consiliul de Securitate si de o noua generatie care sa iasa in strada peste tot in lume si sa strige: Nu mai putem tolera modul in care suntem guvernati. Vrem un guvern cu adevarat democratic.”(lucrare cit.)

 

Occidentul si tarile dezvoltate economic si tehnologic sunt ocolite de saracie, foamete, boli si conflicte?

Bineanteles ca NU.

Daca pana mai ieri vorbeam de saracie, foamete, pandemii si instabilitate politica si economica cu precadere in tarile lumii a treia, iata ca, dupa criza economico-financiara din 2008, statisticile europene indica cifre ingrijoratoare cu privire la existenta unui numar tot mai mare de persoane care se afla in pragul saraciei, fapt pentru care periodic UE aloca fonduri pentru distribuirea lunara de alimente de stricta necesitate familiilor nevoiase, prin intermediul administratiei locale. Aceste semnale alarmante vin sa se suprapuna peste criza sanitara, economica si sociala generata de pandemia de covid-19 care, a gripat motorul dezvoltarii economice europene si mondiale, cu efecte dezastruoase ce a implicat cresterea gradului de indatorare publica, reducerea semnificativa a PIB-urilor, tulburari pe pietele bursiere si monetare internationale.

In ciuda promisiunilor si declaratiilor incurajatoare formulate de Comisia Europeana si Consiliul European, mecanismele de functionare a institutiilor europene insarcinate cu sprijinirea programelor de relansare economica si rezilienta, sunt in continuare blocate de norme si reglementari birocratice, cat si de unele pozitii obstructioniste ale unor membri ai UE. Pe acest fond de confuzie si tensiune, fiecare tara membra se gandeste serios la solutii de avarie pentru iesirea din acest impas, conform principiului „scapa cine poate”, sens in care cantaresc cu multa atentie posibilitatile de repozitionare pe tabla de sah geopolitica, geoeconomica si geostrategica a EUROPEI stabilind noi aliante in interiorul UE, bazandu-se pe relatiile de buna vecinatate. Actuala stare de precaritate economica in care au ajuns societatile occidentale dezvoltate, se datoreaza unor politici paguboase de incurajare a consumului, imprumuturilor pentru nevoi personale cu buletinul, politici care au imbolnavit si saracit in mod indirect un numar tot mai mare de persoane, atat in SUA cat si in tarile europene. Astazi platim factura lacomiei, lipsei de cumpatare si superficialitatii in cunoasterea modului de functionare a mecanismelor lumii, care ne-au atras in turbionul crizelor de tot felul si paradoxului ca in tarile dezvoltate supra alimentatia sa devina o problema care se adauga la ingrijorarile legate de saracie si foamete. Spre exemplificare aratam ca in 2014 peste 2,1milioane persoane erau supraponderale, fata de 800 milioane care sufereau de subnutritie: in 2010, foametea si subnutritia au ucis 1 milion de persoane, pe cand obezitatea generatoare de diabet si boli cardiace, a facut 3 milioane de victime. In 2030, daca situatie se mentine la acelasi nivel, vom avea jumatate din umanitate suferinda de obezitate, si ceea ce este mai grav ca aceasta va afecta copiii si tinerii. Pe masura ce omenirea traverseaza o perioada de tranzitie spre o civilizatie bazata pe noile tehnologii si IA, ar trebui ca aceste probleme sa se reduca, dar din pacate asistam la un adevarat derapaj al lumii care risca sa cada in haos si anarhie, mentinand un sistem economic care s-a lepadat de orice fel de protectie, care se poate transforma intr-un capitalism pradator dominat de gigantii IT, IA si cei care administreaza retelele sociale. Acesti capitalisti vor controla si directiona destinul omenirii atat in privinta modelului de viata ofertat, dar si a modului de construire a economiei viitorului care se va baza pe economia numerica si mai putin pe activele existente pe piata. Tot mai multi futurologi si filosofi se intreaba daca nu cumva acestea sunt semnele APOCALIPSEI, care anunta sfarsitul lumii.

Sanctitatea sa, Papa BENEDICT al XVI-lea, in lucrarea sa „LUMIERE du MONDE”, Ed., BAYARD, 201, sublinia ca: „Sunt sceptic fata de aceste interpretari. APOCALIPSA este 

O carte misterioasa si are numeroase disensiuni..Ceea ce este frapant in ea, este ca in mod precis, in momentul cand crezi ca a venit sfarsitul, totul reporneste de la inceput.”

Pentru a concluziona la acest punct, trebuie sa mentionam ca, la inceputul Mileniului III, popoarele traiesc o revolutie de o dimensiune de neanchipuit, fie ea economica, ecologica si spirituala care, va influenta si modul de a privi saracia, foametea si conflictele, oamenii de stiinta considerand urmatoarele decenii ca fiind hotaratoare pentru supravietuirea planetei. In 2010, in Omelia Papei BENEDICT alXVI-lea, de la FATIMA, a afirmat ca: „Omul a declansat un ciclu al mortii si terorii, pe care nu reuseste sa-l intrerupa…Lumea poate nu va dispare, dar ar putea lua o noua directie, O societate bolnava, in care sunt in crestere problemele psihice, resimte dorinta arzatoare de salvare si mantuire.” Demersuri, proiecte, initiative vizand eradicarea saraciei, a foametei si pandemiilor, le regasim in cartile sacre ale Orientului si Occidentului, cat si in lucrarile unor personalitati marcante ale Iluminismului, dar si in strategiile pentru dezvoltare durabila elaborate de institute de cercetari si academii. S-au inregistrat progrese in obtinerea de soiuri de cereale si legume rezistente la daunatori si la schimbari bruste climatice, in idea de a produce materie prima suficienta pentru industria agro-alimentara care sa sustina proiectele de amenajare a unor terenuri aride care sa fie transformate in campii manoase. Este posibil ca, folosind nanotehnologiile, mutatiile genetice, noi tehnici de identificare si valorificare a rezervelor de apa din panza fratica, zone desertice ale planetei sa devina adevarate oaze de verdeata si plantatii de citrice ,banane, cafea, nuci de cocos, curmale, care vor imbunatati nivelul de trai al populatiilor aflate astazi in pragul subnutritiei. Deja guvernul chinez si companii de prestigiu din CHINA, au lansat un amplu program de dezvoltare durabila pentru AFRICA, avand in spate suportul financiar al Bancii Centrale si a unor fonduri de investitii.

Dar, pentru a reusi acest proiect, strategii chinezi, concep planuri de a combate si anihila in prima instanta coruptia politica si institutionala din aceste tari, pregatind in paralel o noua generatie de tineri autohtoni, educati in spiritul armoniei cu natura, respectului libertatii si demnitatii umane, a compasiunii si a lucrului in interesul comunitatii si pentru binele comun. Este o mare provocare pentru CHINA, tinand seama de instabilitatea politica si de proasta guvernare practicate de clanurile care s-au perindat la conducerea acestor tari si la prezenta pe teritoriul lor a unor grupari teroriste inarmate si bine organizate, care intretin o atmosfera de teroare si insecuritate, practicand pirateria maritima si luarea de ostatici.

Cu toate aceste masuri de eradicare a acestor fenomene, este greu sa prevezi sau sa controlezi efectele violentei, dupa cum s-a vazut in IRAK, SIRIA, LIBIA, AFGANISTAN, YEMEN, NIGERIA, MALI, SOMALIA s.a.,insa ne punem nadejdea si speranta ca, aceasta forma de dictatura va dispare intr-o zi si lumea va pasi intr-o era a cooperarii si intrajutorarii pasnice, cand oamenii vor practica omenia, prietenia si fraternitatea de rasa.

Problema eradicarii saraciei si dezvoltarii durabile,s-a aflat si pe agenda lucrarilor G-20 si a Consiliului Sefilor de guverne ai tarilor membre OCS (Organizatia de Cooperare SHANGHAI (30.11.2020), prin videoconferinta, unde premierul rus, Mihai MICHUSTIN a declarat ca: „Este necesar sa parafam parametrii precisi pentru a uni strategiile nationale si proiectele multinationale, astfel ca OCS sa serveasca drept legatura esentiala in formarea unui spatiu de liber-schimb si cooperare in beneficiul mutual si pe baze egale in EURASIA,OCS avand un potential puternic pentru a asigura dezvoltarea economica durabila si securitatea regiunii. OCS acorda importanta mare economiei digitale, introducerii tehnologiilor moderne, dezvoltarii infrastructurii de transport si cooperarii regionale. Cu participarea OCS, UEE (Uniunea Economica Eurasia), Asociatia Natiunilor Asiei de sud-est si a altor blocuri regionale, suntem in masura sa construim un parteneriat eurasiatic extins, un  spatiu de dezvoltare si securitate comun.”

RUSIA doreste in mod activ sa asocieze UEE la RCEP, care deja pune in lumina avantajele liberului schimb si integrarii regionale,”creeaza oportunitati suplimentare in particular economiilor mai putin dezvoltate ale ASIEI” (Joachim von AMSBERG, vice-presedinte BAII (Banca Asiatica de Investitii in Infrastructura).

Epidemiile si bolile infectioase, al doilea inamic al umanitatii

La inceput de Mileniu III, in ciuda progreselor inregistrate de bionanotehnologia, totusi epidemiile cu care a debutat secolul XXI: Sindromul Respirator Acut Sever (2002-2003) cu formele sale evoluate din 2008; gripa aviara din 2015; gripa porcina 2009-20010; Ebola-2014 si pandemia de covid-19 si noua amenintare cu un nou val de rujeola, au, scos in evidenta fragilitatea sistemului sanitar la nivel mondial, lipsa unor protocoale pentru coordonarea masurilor de combatere si propagare a virusilor la nivel national si international, o comunicare defectuoasa intre structurile cu atributiuni, lipsa materialelor si echipamentelor necesare dotarii spitalelor si populatiei, masuri excesive si ineficiente de ingradire a drepturilor si libertatilor individuale si colective.

Ultima pandemie a produs pe langa un numar impresionant de contaminari si decese, perturbari la nivelul economiei mondiale soldate cu prabusiri ale pietelor bursiere, intrarea in faliment a unor companii de transport, indeosebi cele de pasageri, scaderi dramatice ale PIB-urilor, tulburari pe pietele financiare si valutare, etc.Intr-un cuvant, economia lumii s-a oprit o clipa si s-a resetat orientandu-se spre zona economiei digitale, a monedelor virtuale si dezvoltarii la scara larga a noilor tehnologii, IA, si roboticii. Cred ca, pandemia de covid-19 a fost declansatorul marii resetari a lumii si pregatirea pentru a trece pragul, inclusiv psihologic, catre o noua etapa  a istoriei civilizatiei umane,si anume civilizatia post-umana, a combinatiei om-masina (IA). Dupa „trezirea” din pandemie, vom constata ca, s-au produs o serie de schimbari ireversibile in habitatul cu care eram obisnuiti, reflectate si in modul in care vom privi si intelege mai bine sensul vietii si nevoia de a ne schimba comportamentul social si de viata cotidian, sa pretuim mai mult viata, valoarea relatiei sociale si implicarea voluntara in sprijinul comunitatii, dezvoltand calitati umane cum sunt: compasiunea, toleranta, integritatea pe temeiul valorilor ce apartin eticii seculare, nu in mod necesar religiei. Experienta traumatizanta a pandemiei va duce la un progres evident al spiritului, spre o stiinta a spiritului si la o democratie spirituala.

Dar, pentru a nu dramatiza efectele covid-19, va propun sa evocam doua momente din istoria civilizatiei umane, care au fost marcate de pandemii cu efecte devastatoare: 1330 „pesta neagra” si 1918 „gripa spaniola”.

Anul 1330 ramane in memoria istoriei ca fiind atins de o boala teribila,”pesta neagra” aparuta in ASIA CENTRALA si de EST, care s-a raspandit rapid in toata ASIA, EUROPA, AFRICA de NORD, iar in mai putin de 20 ani, a atins si AMERICA, facand intre 75-200milioane de victime, aproape un sfert din populatia eurasiatica. Aceasta pandemie nu,a fost un eveniment unic si izolat, nici cel mai rau flagel din istoria omenirii, ci a fost urmat de alte epidemii care au facut ravagii in  AMERICA, AUSTRALIA, MEXIC, insa viata a mers inainte, iar daunele provocate au fost reparate printr-un efort colectiv si prin mintea iscoditoare a omului, care prin cunoastere a ajuns sa inventeze vaccinuri si scheme de tratament post-pandemie.

Un alt moment memorabil l-a constituit pentru EUROPA, „gripa spaniola” care, in cateva luni s-a transformat in pandemie, infectand jumatate de miliard de persoane si 50-100 milioane de victime in mai putin de un an (1918),in comparatie cu razboiul mondial (1914-1918) care a ucis 40 milioane de persoane.

Mai aproape de zilele noastre, la inceputul anului 1980, SIDA ucidea 30 milioane de oameni, iar alte milioane au ramas cu sechele grave fizice si psihice. S-a scris si s-a comentat mult de-a lungul vremii, ca unele din aceste boli au fost create in laborator si raspandite in anumite zone ale planetei, cu scopul de a reduce cresterea demografica, indeosebi in tari din lumea a treia, unde nu exista programe de planning familial, o suprapopulare a planetei punand serioase probleme privind: poluarea, consumul de apa si energie, hrana, imbracaminte, bunuri de larg consum (electrocasnice, autoturisme, biciclete, consumabile pentru gospodarie, cosmetice, etc.). Se pare ca nimic nu este intamplator, ca evenimentele au timpul lor critic pentru maturare, apar ciclic anuntand schimbari inscrise in Cartea Vietii, urmand un anumit plan, conceput de Inteligenta Suprema a Universului, odata cu realizarea Marii Creatii a lumilor vizibile, invizibile si entitatilor nonorganice. De altfel, invataturile profetilor si filosofilor biblici, fac referire la evenimente si incercari la care va fi supusa civilizatia umana pe parcursul evolutiei sale,subliniindu-se ca: „nimic nu este nou sub soare, ce este sus, este si jos,ceea ce a fost, o sa mai fie,totul este efemer si desertaciune”.

In incheiere la acest punct, putem concluziona ca, pe masura ce eforturile stiintifice vizand prevenirea pandemiilor vor fi incununate de succes, ele vor declansa conflicte politice, iar adevarata batalie se va deplasa din laboratoare catre parlamente, tribunale si in strada, anuntand de fapt o lupta crancena pentru tinerete fara batranete si viata fara de moarte, toate eforturile urmand a fi orientate pentru dobandirea fericirii eterne.

Despre fericire ,EPICUR arata ca: „Adoratia zeilor este o pierdere de timp, nu este viata dupa moarte, iar fericirea  individuala este singurul scop al vietii”,iar filosoful britanic Jeremy BENTHAM (secolul XVIII-lea) declara ca: „fericirea generala este obiectivul unic si demn al statului, a pietei, a comunitatii stiintifice. Oamenii politici trebuie sa asigure pacea, oamenii de afaceri prosperitatea, iar savantii sa studieze natura, nu pentru marea glorie a regelui, tarii sau a lui DUMNEZEU, ci pentru ca tu si eu sa ne bucuram de o viata fericita.” In secolul XX, fericirea unui popor era masurata in PIB-ul tarii ,insa in viitor, chiar economisti reputati sugereaza inlocuirea PIB-ului cu BIB-ul (Fercirea Interioara Bruta), iar in secolulXXI, cu dezvoltarea noilor tehnologii ale informatiei si extinderea IA la toate domeniile, se va impune de la sine, o noua modalitate de a defini fericirea, de a o masura in alti termeni, care vor depinde mai mult de asteptarile noastre si mai putin de conditiile obiective.

„Daca stiinta are dreptate ca sistemul nostru biochimic determina fericirea noastra, atunci, unica maniera de a asigura o satisfactie durabila este de a pacali acest sistem, adica de a manipula biochimia umana prin folosirea diverselor medicamente pentru cresterea concentrarii mentale, pentru controlul insomniei si fricii…Viitorul ne va pune in fata manipularile genetice, pentru a ajunge la o fericire controlata.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.).

Omul secolului XXI, cautand fericirea, beatitudinea si nemurirea, incearca de fapt sa se ridice la rangul de zei, pentru ca sunt cu atribute divine, picurate in ADN de catre Marele Creator, la inceputuri. Provocarea stiintei viitorului va fi crearea de fiinte nonorganice, adica retelele neuronale umane sa fie inlocuite printr-un logicial inteligent care ar functiona atat in lumile virtuale si nonvirtuale, scapand de limitele chimiei organice, astfel ca IA nonorganica ar putea cu usurinta coloniza alte planete, fara sa mai fie calauzita de om.

Dezvoltarea  rapida a geneticii, medicinei regenerative si nanotehnologiilor, hranesc speranta ca, supraoamenii viitorului ar putea muri intr-un razboi sau accidental, insa viata lor, in comparatie cu cea a muritorilor de rand, nu are termen de expirare. Prelungirea vietii aduce cu sine transformari profunde de ordin social si moral, influenteaza evolutia relatiilor: parinti-copiii, casatoria, carierele profesionale, sistemul de asigurari sociale si de pensii, politica, religiile, credinta. GOOGLE a numit la conducerea fondului de investitii GOOGLE VENTURES pe Bill MARIS pentru a rezolva problema mortii. Acesta declara in 2015 ca: „Daca ma intrebati astazi daca va fi posibil sa traiesti pana la 500 de ani, raspunsul meu este DA.” Este bine sa ne reamintim ca in Sfanta BIBLIE si in Cartea lui ENOH, se vorbeste despre personaje placute lui DUMNEZEU care, au depasit varsta de 500 ani, NOE, MATUSALEH, LAMALEH, ori barbati si femei care au adus pe lume copiii la varste inaintate, insa cu voia lui DUMNEZEU care le-a ascultat rugaciunile. Care este secretul acestor longevitati? Ramane ca oamenii de stiinta sa gaseasca raspunsuri, dar important ca exista interes pentru studierea acestei probleme.

Razboaiele si conflictele locale, regionale si mondiale,a treia amenintare

 De-a lungul istoriei acestea au constituit o modalitate de reasezare temporala geopolitica a intereselor marilor puteri (imperii) si o posibilitate ca acestea, periodic sa-si imparta zonele de influenta si acces la resursele naturale si demografice ale planetei. A fost si ramane o optiune viabila pentru acapararea si devorarea tarilor mai mici, care pentru a supravietui in aceasta jungla de interese, devin vasale marilor puteri, cu costurile de rigoare.

Suntem la momentul crucial al istoriei civilizatiei umane, cand se face tranzitia de la epoca luptei pentru supravietuirea amenintarii nucleare a HOMO SAPIENS, la transformarea lui in HOMO DEUS, odata cu pasirea in secolul XXI, cand omenirea va lupta pentru atingerea nemuririi, amintindu-si ca viata este cel mei de pret dar oferit de divinitate, de Univers.”(Yuval Noah HARARI, lucrare cit.) Oricare ar fi pretextele declansarii unor conflicte si de transformare in razboaie, acestea nu sunt justificate „nici de ratiuni de stat”,nici de „ratiuni de securitate nationala” (americana, rusa, germana sau altele) ci ele simbolizeaza esecul ratiunii si diplomatiei.

Am pasit deja in secolul XXI sub amenintarea razboaielor hibride, atipice care imbraca forme cat mai diverse: razboaie comerciale, razboaie ale devizelor, psihologice, cibernetice, meteorologice, apei si hranei, razboaie in numele religiei. De multe ori asistam la combinarea simultana a diverselor forme de manifestare a razboaielor viitorului. Cercetarile stiintifice cu aplicatie militara si intelligence, au reusit realizarea unor arme si mijloace inteligente de purtare a razboiului, care muta confruntarea in spatial virtual sau in cosmos, alocarile bugetare anuale din partea marilor puteri reprezinta procente importante din PIB-ul tarilor, sume care ar putea fi orientate spre domeniile educatiei, sanatatii, protectiei mediului s.a. Nu voi insista asupra acestui subiect care zilnic se afla in atentia mediei internationale, dar analizand tendintele evolutiei starii de insecuritate la nivel planetar, putem anticipa ca, urmatoarele decenii omenirea se va afla sub spectrul amenintarii cu izbucnirea unor razboaie hibride care vor redesena harta geopolitica a lumii.

In urma cu cateva luni, intr-un articol publicat in prestigioasa revista „SUD”, imi puneam intrebarea, daca pandemia covid-19 nu mascheaza un eveniment mult mai periculos si anume un atac cibernetic de amploare asupra infrastructurilor critice (banci, spitale, laboratoare de cercetare in domeniul vaccinurilor, transportului de energie, arsenalelor  si silozurilor cu arme nucleare etc) din SUA si din alte tari occidentale.

Evenimentul s-a produs la 13 decembrie 2020 si a vizat atacuri informatice inclusiv asupra unor institutii guvernamentale americane si a bazelor de informatii care se refera la stocarea armamentului nuclear din mai multe tari, codurile de acces si alte date care pot crea brese in sistemele de aparare antiracheta, inclusiv cele instalate pe submarine. Administratia TRUMP a trecut sub tacere evenimentul, dar a condamnat CHINA, RUSIA, COREEA de NORD pentru aceste atacuri in serie. Cum a fost posibil atacul cibernetic botezat „SUNBURST” care a reusit ca un logicial sa se insereze in anumite versiuni ale platformei „ORION”, care este un organism de supervizare a retelelor informatice comercializate de catre intreprinderea „SOLAR WINDS”, care face parte din sistemul de securitate cibernetica americana? Este un mare semn de intrebare in conditiile in care PENTAGONUL aloca anual sume importante pentru securizarea informatiilor. La 17 dec.2020, presedintele ales, Joe  BIDEN si-a exprimat ingrijorarea privind aceasta situatie, iar ziarul „Le MONDE” tine sa precizeze ca: „Faptul ca ministere si agentii de prim rang ale SUA au fost vizate, face sa ne temem ca o tara s-ar putea camufla in spatele acestui atac cibernetic .Piratii par a fi operat sub nasul si barba autoritatilor americane acaparate de a asigura protectia alegerilor prezidentiale.”

Fiind la un prag de trecere spre o civilizatie super-tehnologizata, a oamenilor roboti si a robotilor umani, si a unei dinamici fara precedent a progresului tehnologic, trebuie sa alegem cum folosim aceste noi instrumente daruite din Pomul Cunoasterii pentru a usura viata oamenilor si a intelege mai bine cum functioneaza legile Creatiei, inainte ca aceste tehnologii sa hotarasca pentru noi.

In mod paradoxal, cu cat acumulam mai multe cunostinte, si competente cu atat evenimentele devin mai imprevizibile, dezordonate si se succed cu o repeziciune nemaiantalnita, istoria schimbandu-si directia, iar cunostintele dobandite de noi, devin perimate.

Recentele miscari extremiste din SUA, sunt botezate de unii ca neo-marxiste si anti-sistem, cauta sa schimbe lumea prin rescrierea istoriei, permitand astfel oamenilor sa-si reimagineze viitorul, iar noua istorie ne va explica ca „situatia noastra prezenta, nu este nici naturala, nici vesnica.” Dar, suntem chemati noi ca generatie, sa raspundem pentru abuzurile, rasismul, discriminarea de sex, colonizarea fortata si genocidul practicat de catre generatiile trecute, prin daramarea de statui si stergerea din memoria colectiva a  trecutului istoric. Fata de aceasta „revolutie maoist-bolsevica„, fiecare dintre noi si intreaga societate, mediul academic si sistemul de invatamant, trebuie sa se uneasca pentru a ne asuma istoria cu luminile si umbrele ei, fara a ceda acestui curent ideologic care seamana haos si anarhie, producand fracturi in societate, indiferent despre ce tara este vorba.

Concluzia ce se desprinde din lecturarea acestui material este clara: saracia, pandemiile, conflictele, razboaiele, nu vor disparea niciodata, ele existand sub diverse forme de-a lungul istoriei zbuciumate a civilizatiei umane, fiind inscrise in Cartea Vietii , considerate drept regulatori necesari, care asigura regenerarea si rafinarea rasei umane si a ecosistemului pe TERRA, permitand ca ciclic proiectul initial sa se reseteze. In ciuda progresului rapid si uluitor al noilor tehnologii si a IA, si introducerea lor in toate fibrele societatii, nu se poate realiza mai mult decat o mentinere sub control a acestor fenomene, prin identificarea cauzelor si diminuarea efectelor, printr-o limitare a propagarii lor pe zone intinse ale planetei.

   CONCLUZII si informatii de interes:

 

– In 2021, intram in pas alergator pe terenul crizelor deja existente: sanitara, economica, financiara, identitara si de incredere fata de institutiile  si organizatiile nationale si internationale, care manageriaza aceste crize. Este posibil ca aceasta stare de neliniste si confuzie la nivel global, sa incurajeze declansarea de noi conflicte, si tensiuni intre marile puteri,dar si intre marile puteri si tari emergente in plin proces de emancipare care, isi revendica un scaun la masa tranzactiilor pentru a-si apara propriile interese;

– SUA post-TRUMP, va continua sa se afunde in „mocirla statului paralel”, care isi va repozitiona la butoanele puterii, o elita birocrata si corupta care se va stradui sa lanseze un amplu proces de evaluare a „mostenirii” lasata de administratia TRUMP, inclusiv de a se da unda verde inculparii fostului presedinte si apropiatilor sai. Un prim pas s-a realizat la 13 ian.2021, cand Congresul a aprobat cu o majoritate confortabila, punerea sub acuzare a lui TRUMP, pentru „instigare la asaltul asupra Congresului, soldat cu 5 morti si zeci de raniti”, eveniment care a zguduit AMERICA si socat intreaga planeta. Procesul ar urma sa aiba loc dupa 20 ianuarie 2021, cand oficial Donald TRUMP paraseste Casa Alba. Aceasta atitudine si comportament ale AMERICII la inceputul secolului XXI, este comparabila cu cea a unui adolescent si anume: un amestec de aroganta si depresie profunda care se reflecta intr-o criza identitara adolescentina extinsa, completata de oscilatii incredibile de noi forte si de stari irationale. GEORGE  FRIEDMAN, politolog si fondatorul agentiei private de geopolitica, STRATFOR, in lucrarea „The Next 100 Years” (2009) scria: „SUA abia isi incepe calatoria culturala si istorica. Pe masura ce devin centrul gravitational al lumii, isi dezvolta acea cultura care,pentru inceput, este, inevitabil barbara. AMERICA este un loc in care aripa dreapta uraste musulmanii pentru credinta lor, iar aripa stanga pentru felul in care isi trateaza femeile.” Intr-adevar, ultimele evenimente soldate cu ocuparea prin violenta a CONGRESULUI, simbolul sacru al democratiei, de catre sustinatorii presedintelui Donald TRUMP, atesta, daca mai era cazul, ca nu ne putem astepta in acest moment de la  AMERICA, decat la bravada si la nesiguranta, intrucat vointa ei este puternica, vulcanica, iar emotiile sale o duc in directii diferite, de multe ori contradictorii si imprevizibile.

 

– CHINA, cu discretia-i cunoscuta, profitand de starea „pre-revolutionara” care se poate transforma intr-un inceput de razboi civil in SUA si de confuzia si tensiunea generata de pandemie in interiorul UE, si de efectele negative ale BREXIT, continua nestingherita orientarea unor importante investitii in paradisul fiscal numit LUXEMBURG, indeosebi pe piata obligatiilor verzi, marele ducat devenind placa turnanta si portalul de acces in EUROPA, a bancilor si fondurilor de investitii chineze. Presedintele bursei luxeburgheze, Robert SCHAREE declara in ajunul conferintei virtuale, HORARIS ASIA MEETING ca: „Din ce in ce mai multi gestionari ai activelor chineze se instaleaza direct la LUXEMBURG pentru a atrage capitalurile chineze. Cred ca nu va trece mult timp, pana cand vom vedea fluxuri egale in sens invers, catre CHINA.”

 

-In legatura cu atacurile cibernetice  lansate asupra ministere si agentii guvernamentale americane, inclusiv PENTAGON si NSA (Agentia Nationala de Securitate) de catre grupul de pirati intitulat „SHADON  BROKERS”, Franck DeCLOQUEMENT, expert in strategii cibernetice de la Institutul de Relatii Internationale si Strategice si membru al CYBER TASK FORCE, a tinut sa precizeze urmatoarele: „Dupa WANNA CRY, santajul cu Apocalipsa nucleara lansat de piratii care au atacat si furat informatii secrete de la NSA, au afirmat ca detin date si despre programele nucleare ale mai multor tari: CHINA, IRAN, COREA de NORD, RUSIA, iar pentru a nu fi date publicitatii, sugereaza NSA ori „tertilor responsabili” sa le rascumpere. De asemenea, grupul pretinde ca detine date confidentiale furate din reteaua bancara SWIT, care daca ar fi date publicitatii, ar produce neancredere si prejudicii serioase pe pietele financiar-bancare.”

 

 – In bilantul cibernetic pe 2020 intocmit de Institutul pentru Relatii Internationale si Strategii si CYBER TASK FORCE, se fac urmatoarele precizari de catre Franck DeCLOQUEMENT, care merita a fi luate in seama de catre cei interesati:

   – anul 2020 -un an pandemic, care va schimba radical datele in materie de securitate cibernetica pentru haosul creat in spatiul virtual;

  –  2020 va ramane in memoria colectiva ca un an negru, dar nu numai din cauza crizei sanitare legata de corona virus, ci pentru ca viata noastra a fost schimbata radical si

transformata intr-o viata numerica la domiciliu, prin recurgerea la telemunca, telescoala si pentru folosirea retelelor sociale pentru a mentine contactul cu rudele si prietenii, in timpul deselor izolari la domiciliu sau introducerii periodice a carantinei partiale sau totale;

   – previziunile noastre privind implicarea retelelor sociale in destabilizarea societatilor democratice si a acelor algoritmi folositi pentru a ne manipula colectiv si individual in

scopuri ideologice sau comerciale s-au adeverit;

 – s-au identificat operatiuni criminale cibernetice din ce in ce mai sofisticate vizand infrastructurile critice, iar amenintarile din partea piratilor au fost completate printr-o expertiza in crestere in materie de analiza de securitate pentru protectie, traversand diferitele bariere de securitate;

– criminalitatea cibernetica s-a indreptat masiv catre obiecte conectate (IoT) pentru a practica spionajul si santajul tintind cu precadere platformele blockchain pentru tranzactii subterane frauduloase si mafiote.”

– Ramanand in zona virtuala, la 28.11.2020,”hulitul” WUHAN a organizat Conferinta Mondiala privind comertul numeric, care a atras 37 de state si reprezentanti ai peste 100 de intreprinderi, WUHAN devenind un centru promitator pentru comertul numeric, ca de altfel intreaga regiune HUBEI (cu 100 milioane de locuitori), cu avantajele sale in termini de productie, stiinta, educatie.

– O problema aproape necunoscuta si neluata in seama de occident, este confruntarea, deocamdata la nivel local si in surdina, intre teroristii islamici si buddhistii din MYAMAR, SRI LANKA, THAILANDA, BANGLADES, care tinde sa se transforme intr-un conflict religios intre buddhisti si un islam agresiv din INDIA, PAKISTAN, AFGANISTAN, care ar putea reactiva populatia islamica uigura din CHINA;

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR – Cele trei mari provocări ale civilizației umane de ieri, de azi și de mâine: foametea, bolile, războaiele”

Vasilica GRIGORAȘ: PRIETENIE ȘI RECUNOȘTINȚĂ

Grădina Botanică, Napier

 

Două Doamne… Nu prea părem, dar vă garantez că n-am greșit. Și spun astfel, pentru că dacă nu spun eu, cine să spună? Sunt eu și prietena mea de-o viață, Valentina Teclici la peste 60 de ani. Nu vă vine a crede și vă întrebați: ce căutăm într-un pom? Aa…, nu vă gândiți la expresia românească „a fi în pom”, adică a te afla într-o situație dificilă, precară… Nici vorbă! Este doar o imagine superbă de aducere aminte a unor timpuri trăite cu bucuria și exuberanța tinereții.

         Știu că sunteți curioși să aflați despre ce este vorba, așa că nu vă mai țin cu sufletul la gură și vă spun că în inima și intimitatea imaginii stau câteva amintiri dragi din perioada studenției noastre când eram

îndrăgostite nebuneşte

de buchea cărţii

și cu o poftă verde

inspiram cuvântul

din paraclisul luminii.

Am spus ce se află în subsidiarul imaginii, dar nu și ce reprezintă cu adevărat, când și unde suntem. Foarte convinsă că vă voi surprinde, asta și doresc. Tocmai în Grădina botanică (Botanical Garden Napier), unul din minunatele parcuri din Noua Zeelandă, țară la mii de kilometri de România, unde în anul 2013 am făcut o vizită de trei luni prietenei mele (trăitor în Țara Norului Lung și Alb din anul 2002).

Ceea ce voi relata în continuare este un fragment despre ziua de 11 martie 2013. Din momentul în care am ajuns în Grădina Botanică am început explorarea vizuală, auditivă şi olfactivă a grădinii. Iarba strălucea ca smaraldul în licărul soarelui de după amiază. Ca suprafaţă, grădina nu este prea mare, însă este bogată în vegetaţie nativă, dar şi în plantaţii importate din alte locuri ale Terrei. Arbori şi arbuşti de toată frumuseţea. Florile parcă se întreceau în cromatică şi mirosuri, unele mai fine, delicate, altele mai intense.

Grădina găzduieşte şi câteva locuri pentru păsări, cuşti pentru papagali şi canari dintr-o specie din Australia, cuşti pentru porumbei… Pe lângă acestea, trăiesc sub cerul liber şi alte păsărele, iar trilurile lor sunt adevărate arii acompaniate de corul de grauri al grădinii, într-o armonie perfectă.

Prinse precum înaripatele

în coroana unui copac

timpul ninge

inimile noastre

cu-amintiri de neuitat.

         Din loc în loc, în câteva ochiuri de apă, lacuri cristaline, se oglindesc flora şi fauna grădinii. În unul dintre ele, la numai câţiva centimetri de la suprafaţă, într-o apă clară ca lumina zilei ieşiseră la promenadă o mulţime de peşti, mai mari şi mai mici, de toate culorile, predominând cei portocalii. Pe faţa lacului se plimbau agale, leneşe raţele cu un penaj de o rară frumeseţe. Din când în când făceau câte-o scufundare, un adevărat salt subacvatic, totul părea un balet al lebedelor. Şi ca spectacolul să fie şi mai atractiv, deasupra lacului zburau porumbei albi, iar din zborul lor se aşezau pe malul lacului, între oameni, plimbându-se împreună, ca vechi şi buni prieteni.

Călători prin viaţă

deprindem

exerciţiul prin care

urechile inimii aud

vocea prieteniei.

         Frumuseţea Grădinii botanice este sporită de o cascadă din apa căreia s-a format un pârâu. Pentru că relieful grădinii are multe denivelări și obstacole, meandrele acestuia formează adevărate trepte pe care coboară apa şi bălţi în care poposeşte pentru o vreme.

A urmat şedinţa foto pe alei, spaţii verzi, sub copaci şi în copaci. Da, da! Am spus corect, chiar şi în copaci. Admirând copacii, ne-am uitat una la alta şi parcă ne-am ghicit gândurile. Am zâmbit şi am zis: „Urcăm?” Am dat amândouă din cap în acel timp. „Da, cu plăcere!”, apoi ne-am căţărat împreună în mai mulţi copaci şi, chiar aş putea spune că, încă destul de sprintene!!! Dacă nu ne credeţi, încercaţi şi voi!

Priveam pe furiş

cerul din noi

şi ne ploua

gânduri prefăcute

în flori de cireş.

Ne-am simţit atât de libere, aveam sentimentul că plutim, că zburăm asemenea păsărilor pe care le-am speriat urcându-ne. Ne-am căutat locuri comode şi chiar am stat la taifas, aducându-ne aminte de vremurile studenţiei noastre, când o vizitam la Huşi. Petreceam timp de calitate în familia şi casa Valentinei, iar asemenea escapade prin vârful pomilor fructiferi erau sportul nostru preferat. Am depănat mai multe amintiri şi ne-am surprins pe noi înşine câte ne-au revenit în minte şi-n suflet după atâţia ani. Doamne, tare de mult au fost toate astea, dar iată că suntem din nou împreună, mulţumită Domnului şi frumuseţii sufletului prietenei mele dragi. Slăvit, fii Doamne!

Soarele ca o minge roşie de foc a zburdat întreaga zi desfătând cu razele sale întreaga natură. Alunecă spre vârful celui mai înalt copac din parc, apoi l-am văzut sărind zglobiu din arbore în arbore, rostogolindu-se lenevos până şi-a găsit aşternutul pentru odihna-i binemeritată în infinitul oceanului. Aici îşi răcoreşte discret razele fierbinţi, ascultă povestea de seară cu păţanii de tot felul, citită de valurile molcome şi adoarme ca un prunc.  Ne-am îndreptat şi noi spre casă trecând printr-un adevărat tărâm de basm, în care, dincolo de case și grădini pe dreapta şi pe stânga se vedea Pacificul în toată măreţia lui. Locul este un vârf peninsular al Napier-ului, o limbă de uscat scăldat de albastrul apelor oceanului.

Prin această călătorie, în timpul cât am stat împreună am înțeles că

atunci când

în zorii vieții dăm

lumină viselor

amurgul ne colorează

                                                    împlinirile.              

iar „Prietenii adevăraţi sunt ca stelele… Nu îi vezi mereu dar ştii că sunt acolo.” spune un autor necunoscut. Și chiar așa este. Destinul ne-a întins o cursă și trăim la mari depărtări una de cealaltă. Eu, în România, Valentina în Noua Zeelandă, însă

punând faţă-n faţă

trecutul și prezentul

am putut zidi

temelia viitorului

unei prietenii pe viață,

conștiente că „Prietenia îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.” (Francis Bacon) Ne-am convins de acest lucru și

din caratele

prieteniei noastre

am adăugat cu răbdare

pagini de neuitat

într-o poveste adevărată.

Am trăit la antipozi aproape 100 de zile luminoase și senine precum cerul, strălucitoare asemenea scoicilor paua, valoroase și prețioase precum perlele de stridii, dulci ca mierea de manuka, fine și călduroase precum lâna merinos, pline de iubire ca fructul pasiunii, adânci în trăiri precum oceanul, melodioase şi armonioase așijderea trilurilor de păsărele.

Revenind acasă, seara, aşteptându-mi somnul, gândul mă poartă, iar şi iar spre Noua Zeelandă. Această călătorie este un izvor nesecat de frumuseţe, iubire, lumină, energie, vitalitate din care mă voi hrăni spiritual până la adâncă bătrâneţe, pe care o rog să vină cât mai târziu, să fie liniștită, blândă şi înţeleaptă pentru amândouă.

Excursia în Noua Zeelandă nu ar fi fost posibilă, cartea „Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă” nu ar fi apărut fără sprijinul Valentinei.  Generozitatea şi dragostea cu care m-a invitat, m-a ajutat să ajung în Noua Zeelandă şi să trăiesc o minunată şi unică experienţă de viaţă alături de ea și familia ei sunt calități pe cale dispariție în lumea de astăzi, de aceea cred că merită cu prisosință să fie cunoscute.

Aceasta este Valentina – prietena mea minunată. Unul din principiile vieții este că „Suntem născuți pentru a făptui.” (Montaigne). Înțelegând acest lucru a creat, înfăptuit, modelat și transformat totul în bine și are satisfacții nenumărate atât pe plan profesional, literar, cultural… Până în prezent și sunt convinsă că și în continuare, Valentina trăiește în spiritul a ceea ce a afirmat Baruch Spinoza: „puterea de a lucra crește puterea de a exista”. Inteligența și altruismul, munca și dăruirea îi sunt ca aerul pentru respirație și ca apa pentru hidratarea organismului. Cunoscută în comunitatea literară din România, dar și din Noua Zeelandă scrie și publică fără rezerve în cele două țări. O admir și sunt mândră de ea pentru ceea ce înseamnă ca poet, scriitor, editor, traducător, doctor în sociologie, dar o prețuiesc și o iubesc ca OM și PRIETEN. Dacă aș putea să-i acord o distincție, i-aș oferi din toată inima „MAGNA CUM LAUDE”.

Îmbrac redignota

 cuvântului și hrănesc

pana scrisului cu apă vie

sporind  izvoarele  PRIETENIEI

întru RECUNOȘTINȚĂ.

Vântul duce și-aduce boarea trăirilor și gândurilor noastre, le transformă în taină de noapte și de zi, așezându-le în chip minunat pe ștergarul prieteniei țesut cu flori nemuritoare.

Dragă Valentina, pentru PRIETENIA cu care m-ai onorat îți sunt profund recunoscătoare; îți mulțumesc din suflet, iar în prag aniversar înalț o rugă Domnului să te răsplătească înmiit pentru tot ceea ce mi-ai dăruit.

La mulți ani binecuvântați!

––––––––

Vasilica Grigoraș

20 ianuarie 2021

 

Eu şi Valentina, Izvoare termale, Whakarewarewa, Rotorua

 

                                 

Valentina Teclici: Hongi (versuri)

Hongi, respiraţia vieţii

 

Frunte lipită de frunte

nas apăsat pe nas.

Respir respiraţia ta,

respiri respiraţia mea

într-un moment unic

de apropiere, atingere,

înţelepciune şi iluminare

dăruit de zei.

 

Hongi e felul în care

maorii îşi dau bineţe,

preamărind cu umilintă

egalitatea noastră ca fiinţe

şi recunostinţa

faţă de darul divin,

respiraţia vieţii,

cu care începem

şi ne continuam

călătoria.

 

 

Galben balsam de vindecare

 

Am adus cu mine, la capătul lumii,

hora și sârba românească

să-și reverse neasemuirea

în vegetatia mănoasă,

sub cupola Sudului.

Când mi-e dor de copilărie,

tinerețe ori albastru

dansez cu pescărușii,

ierburile sărate, dezrădăcinate

ale trecutului și-ale oceanului.

dansez în nestire, până la epuizare,

galben balsam de vindecare.

 

Valurile, suratele

intră-n ritmul tarafului

din sufletul meu

şi dansăm împreună,

cu brațele încununate pe umeri

ca flacăii și fecioarele,

până bucuria înflorește

explozie roșie de pohutukaua

şi descifram înțelesul

câmpului țesut cu ierburi și flori

şi-al culorilor dansând de veacuri

în covoarele și costumele neamului.

 

 

Oglinda

 

Oglinda din perete arată

că vârsta sufletului

mi-e neschimbată.

Pasărea Paradisului

atinge Luna cu versul,

culorile dau în pârg

şi hrănesc Universul.

Continue reading „Valentina Teclici: Hongi (versuri)”