Elena TUDOSA: Poesis

Nopți albe

 

Răpusă în noapte de dorul tău nemărginit,
Privesc cum flăcările focului pe tavan
Dansează-n umbre, luminând liniștit,
Această noapte neagră de catran.

 

E-o liniște atât de profundă în odaie,
Doar focul din când în când mai trosnește,
În mine dorul crunt arde vâlvătaie,
Strângându-mi sufletul ca într-un clește.

În întunericul acesta ca de smoala,
Se-aude un cântec strident de cucuvea,
Mă îngrozește viața asta atâta de goală,
De când singurătatea îmi este alăturea.

Mă înfricoșează această penibilă perioadă,
Ce-a spulberat vise ce-aveam și idealuri,
Prin vers caut o mângâiere, speranță fada,
Să pot răzbate printre – ale vieții valuri.

Prea grea îmi este tristețea astă seară,
În joc de rime și cuvinte scrise mă adun,
În inimă de stâncă precum o floare rară,
Aș înflori ca să scap de dor și de chin.

Ascult zgomotul focului ce-n sobă arde,
Privesc cum flăcările dansează pe sufit,
Cât de amare sunteți voi, nopți albe,
Dar în astă seară atât de singură sunt!

 

Iarna vieții

 

Iar e frig și iar e ger,
Satul parcă-i amorțit,
Sta ascuns într-un mister,
De tăcere ca-n mormânt.

Soarele azi s-a ascuns,
Și zăpada e geroasă,
Un moșneag de spate-adus
De prin sat, se-ntoarce-acasă.

Are-n mână o trăistuță,
Ce abia, abia o duce,
Suflând nasu-n batistuță,
Se oprește-te loc și zice:

-Mai, că frig e astăzi Doamne,
Dar am să ajung acasă,
Am să-mi pun la foc trei poame,
Și n-am să mai ies din casă.

Mi-am luat de trebuință,
Zahăr, pâine și ulei,
Poți să ningi Doamne pe uliță,
Stau în casă. .. Până -o iei.

Tare-i greu, trăistuță și ea
Am uitat să-mi iau bastonul,
Vai de bătrânețea grea,
Care-o duce singur omul.

Mormăind moșul în barbă,
Și gândind în sinea sa,
Numai ce-l ajunge-o babă
Și-l începe-al întreba:

-Hei Ioane, tu ești frate,
Vai ca-l naibii e de frig,
Mă dor ciolanele toate
Dar la cin’maica să strig?

-E cam greu mai Ilenuca,
Dac’ai noștri sunt plecați,
În străinătăți la muncă,
Noi suntem neajutorați.

Și cu frigul ăsta tată,
Care nu se mai termină…
Tot sporăvăind se-ndreaptă,
Către casa împreună.

Moșul scuipă, își șterge apoi
Cu batista încet barba,
Sta-n loc, se uită-napoi,
Și vede cum cade baba.

Se întoarce și-o ridică,
Luând -o de subsioară,
Pân’acasă -i cale lungă,
Batrânețea li-i amară.

O pornesc din nou la drum,
Amândoi cu pași greoi,
Și nu știu cum să vă spun,
Tot ca ei vom fi și noi.

Grea ne-o fi a vieții iarnă,
Grea povara anilor,
Dacă nu băgăm de seamă
Ca să cerem ajutor.

——————————-

Elena TUDOSA

19 februarie 2019

Continue reading „Elena TUDOSA: Poesis” →

Elena BUICĂ: Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă  în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Eu cred că există un duh al călătoriilor. Privind retrospectiv, îmi întăresc convingeruile mai vechi despre călătorii, că ele sunt mai mult decât ceea ce înseamnă la prima vedere. Am considerat fiecare călătorie o lecție de viață și un prilej de meditație din care să pot trage o concluzie, o învățătură și-mi ziceam mereu în minte: ferice de cel ce-și face timp pentru călătorii și astfel să primească o minunată hrană spirituală. Călătoriile dau vieții o altă dimensiune, ne deschid calea spre un alt stil de viață, ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine comparându-ne cu diversitatea de oameni întâlniți. Călătoriile ne ajustează modestia raportându-ne mărunta, trecătoarea noastră ființă la mărețiile naturii și realizăm ce loc micuț ocupăm în lumea asta mare. Pe de altă parte, comparația cu alți semeni are și rolul benefic de a ne întări încrederea în sine, selfistim-ul, cum spun englezii. Experiențe diferite ne ajută să facem asocieri creative. Sunt întotdeauna relaxată, mă bucur de atmosferă, de oameni, de arhitectură, încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun, văd multe lucruri altfel – într-un fel vedeam America înainte de a o vizită și foarte diferit după mai multe vizite, altfel vedeam învățământul din Canada și America, altfel văd România, fiindcă funcționează nişte tipare din care nu poți ieși decât în contact direct cu realitatea. Călătoria, oricât ar fi de obositoare, în final rămâne tot o relaxare.

Primele călătorii le-am făcut în țară, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, într-o perioada întocmită după criterii foarte restrictive, greu de imaginat în zilele de astăzi când prefacerile se află într-o alertă inimaginabilă.  Atât de mari și multe sunt schimbările, încât mi se pare că de atunci a trecut mai mult de un secol. În acele vremuri, pășirea peste granițele țării era posibilă numai în imaginația noastră înflăcărată, fiind retezată de orice suflu al realizărilor. Pe atunci nu am scris impresii decât în vreo epistolă, când dădeau pe răscoală, dar știu că au fost scrise în adâncul fiinţei mele cu cerneala permanenței și au fost luminate cu scânteieri ale duhului călătoriilor. Am început să notez impresii din călătorie abia când mă apropiam de târziul vieții. Am scris cu aleasă bucurie și deosebit interes, văzute întotdeauna ca pe o binecuvântare pentru ochi și pentru suflet, deopotrivă. Le-am perceput ca pe niște notații ale inimii, imaginile înflorind din admirație pentru frumusețile create de Domnul pe acest pământ sau de iscusința omului înzestrat cu haruri.

Oricât timp a trecut, mi-a rămas vie în minte prima mea călătorie mai lungă, făcută cu trenul, la 18 ani, în 1952. Călătoria a avut un traseu lung, din comuna mea natală, situată nu departe de Dunăre, și până în nord-vestul țării, în orașul Oradea, unde trebuia să-mi încep cariera. Drumul străbătut în condițiile de atunci a fost costisitor și deosebit de greu de suportat, cu schimbări de trenuri și așteptări îndelungate prin gări, chiar mai mult de 24 de ore. A fost mai greu decât drumul făcut în Canada peste o jumătate de secol. Efortul acela a fost plata pentru câștigul pe care l-am avut pe alt plan. Călătoria aceea mi-a fost parcă deschiderea unei ferestre spre noi înțelesuri ale lumii în care trăiam. Atunci mirarea mea a dat pe răscoale. Pătrunsesem  într-o lume în care totul era diferit. Peisajul îmi oferea măreția munților pe care-i vedeam pentru prima dată, ondulările dealurilor împădurite, aerul oxigenat de parcă mă înaripa, graiul diferit, portul, obiceiurile, tradițiile… Atunci am descoperit că mă simt atrasă de călătorii, fiindcă ele îmi oferau șansa de a remarca diferențele care dau farmec vieții și ne individualizează, egalitatea nu există decât în fața morții. Mai târziu am tras concluzia, că deși există aceste diferențe, există totuși o unitate care dă armonie și echilibru vieții, stabilitate și siguranță, unitate pe care o regăsim în lucruri universal valabile: soare, natură, lumină, aer curat, scânteia omenescului din noi, dăruită de Creator…

În concluzie, din toate beneficiile călătoriilor, la ce mi-aș arunca privirile? Înclin spre capacitatea lor de a fi o portiță deschisă spre cunoașterea lumii, dar mai important, cunoașterea de sine, așa cum spunea și Mircea Eliadea: „cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine”. Aș mai adăuga și faptul că ele ne încarcă cu energie pozitivă și foarte important, atunci când călătorești ești foarte plin de viață.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

 

Valeriu DULGHERU: Maestrul Botgros s-a retras. Ce așteaptă ceilalți?

Am ajuns în ultima săptămână de scrutin electoral general, un scrutin care a bătut toate recordurile la capitolul de incorectitudine, imoralitate. Pe parcursul a apr. 30 de ani de independență nu am mai avut o astfel de situație. Chiar și trista perioadă de guvernare comunistă cu obtuzul Voronin în frunte pălește în fața acestui regim mafiotizat. Propaganda electorală a Triadei (este denumirea unei rețele mafiotice japoneze) Plahotniuc+Dodon+Șor e peste tot. Mergi prin oraș și ești asaltat de steaua roșie satanica a socialiștilor, de trandafirii (tot roșii!) ai democraților, de mutra lui Șor de pe sute de bilborduri, panouri electorale. Deschizi internetul și ești atacat de tot soiul de promisiuni electorale (cum vor construi comunismul – asistenta medicală pe gratis, învățământ pe gratis. Șor ne mai spune că se va reveni la colhozuri (el, marele colhoznic!), că va fi transport republican pe gratis ș.m.a. tâmpenii). Triada folosește cel mai fraudulos mod de campanie electorală: utilizarea fără limite a resursei administrative; cheltuirea unor sume enorme de bani pentru coruperea electoratului (pomeni electorale, distracții), pentru puzderia de megabanere care au împânzit Capitala (în sectorul Râșcani există un loc unde pe o suprafață de câțiva zeci de metri pătrați sunt tocmai trei bilborduri de mai mulți metri pătrați fiecare (cu costul de mii de euro execuția și întreținerea lor pe parcursul unei luni de zile!) cu mutra lui Șor și a valeților săi. Nemaivorbind de imperiul mediatic care aparține practic în totalitate Triadei. S-a ajuns până la absurd ca un hoțoman de miliarde, lucru demonstrat în prima instanță, să ne învețe cum să ne luptăm cu „corupția și sărăcia” prin întoarcere la colhozuri. Argumentul principal al acestor penali este minciuna.

După ce Șor a sărbătorit la Chișinău cu mare fast onomastica fiicei sale, cheltuind milioane (să fim siguri, din miliardele furate!), peste o săptămână la Moscova o sărbătorește încă o dată cu și mare  fast. Nici regi ai lumii nu procedează așa. S-au țicnit la minte. Prezenți la ceremonie au fost D. Peskov, secretarul de presă al lui Putin, V. Judashkin, dar și artiștii A. Pugaciova, Stas Mihailov (care pare angajat de Șor). În general, în acest colț de țară năpăstuit de toate relele au apărut câteva fenomene extrem de periculoase. Pe lângă fenomenul Șor născut la Orhei și răspândit în toată Republica, a apărut fenomenul feciorașilor de bani gata. Este cazul feciorașului „comunistului nr. 1” miliardarul (în euro!) O. Voronin care împreună cu fiica și feciorul „mistuie din greu” miliardele furate tot de la noi (pe timpul guvernării comuniste). Feciorașii lui Plahotniuc nu rămân cu nimic în urmă. Și feciorașul lui Filat se grăbește să mistuie miliardele furate de taică-său.

Să revenim însă la evenimentele zile. Seară de seară de pe ecranele televiziunilor trinomului suntem „fericiți” cu diferite surprize legate de „războiul mediatic” în interiorul trinomului. Toți trei penali merită să stea la dubă doar pentru ceea ce au făcut în aceste alegeri. Acest „război” între Plahotniuc și buldogul său Șor de o parte, și Dodon de cealaltă, seamănă mai mult cu o reglare de conturi din lumea interlopă (fac și ei ce pot mai bine!). Pe această temă circulă un banc despre bossul Plahotniuc și sluga Dodon: „Igoraș, fă ca să câștigi cât mai multe mandate pe circumscripții, iar eu ți-i voi cumpăra la pachet”.

Actualmente marea problemă a lui Plahotniuc este ca Dodon să nu ia majoritatea în alegeri. Atunci Dodon nu va mai avea nevoie de el, iar prin tot ce face Plahotniuc dorește să rămână cu orice preț la putere și nu pur și simplu la putere dar să conducă de unul singur cum a făcut până acum. Ei bine, dar să ne întrebăm de cine a fost corcolit, a fost crescut acest napoleonaș? Prin scoaterea lui Usatîi din alegeri în 2014, care a făcut ca fracțiunea socialiștilor să fie cea mai mare în parlamentul trecut (în realitate ar fi avut vreo 10 -15 mandate), prin instalarea (cu încălcări grave!) la președinție, prin mai multe acțiuni concertate este clar că Plahotniuc este nașul lui Dodon. Se pare însă că Dodon a întrat în rol (dar nici nu se putea altfel, nu se putea să nu amețească acest nimeni ridicat la o prea mare înălțime, de peste doi ani aflându-se permanent în top). Va mai amintiți cum Dodon la întrebarea cine este pisica în jocul dea pisica și șoarecele dintre el și Plahotniuc el a răspuns: „Vom mai vedea cine va fi pisica”. Acum este clar că se vrea pisică.

Fiecare din cei trei membri ai trinomului are grupul său de sprijin la Moscova. Grupul de sprijin al lui Plahotniuc i-a organizat marea rușine (dacă o mai are?) în ultima vizită a lui Dodon la Moscova. Grupul de sprijin al lui Dodon la Moscova i-a organizat drept cadou electoral „repatrierea” celor doi piloți moldoveni doborâți mai mult de un an în urmă în Afganistan. Este neomenește dar ce contează pentru acest Dadon simțirile omenești ale celor doi și ale familiilor lor. Important să fie folosit la timp pentru campania sa electorală. Conform destăinuirilor lui Usatîi (dar înclin să cred în ele!) cei doi puteau fi eliberați încă în primăvara anului trecut dar Dodon i-a lăsat special pentru campania electorală. Scopul scuză mijloacele. Cât privește reacția lui Plahotniuc expusă prin finul său Candu este de înțeles. A întârziat să beneficieze el de pe urma acestei tragedii umane.

Și noi, cei mulți dar…(vorba lui Lăpușneanu !) ce facem ? Ne batem înde noi așa cum putem mai bine spre bucuria hoților. Îl priveam deunăzi cu scârbă pe acest traseist de profesie (a tot sărit din partid în partid de la extrema dreapta (Frontul Popular) până la extrema stângă (consilierul principal al lui V. Voronin alături de „consilierul pe probleme economice”                 V. Plahotniuc pus de V. Voronin pe lângă feciorașul O. Voronin, așa un fel de paj!) S. Mocanu cum bătea în candidatul ACUM de la Cantemir C. Boeștean. Nu avea nici un cuvânt de spus de rău despre buldogul socialist V. Țurcan, despre candidatul lui Plahotniuc E. Bacalu, însă cu câtă înverșunare se năpustea asupra lui C. Boeștean pe circumscripția de la Cantemir. Deja nu mai e nici un secret cui slujește acest „mare luptător cu mafia”. Mai există și alți „mari luptători pentru adevăr”.

Însă pe fundalul mizeriilor pe care le face în fiecare zi trinomul „Plahotniuc+Dodon+ Șor” și sculele lor zilele trecute a venit o veste bună. Maestrul N. Botgros s-a retras din cursa electorală. Bravo Maestre! Eu chiar am scris într-un articol că maestrul avea șanse să câștige la Cantemir prin autoritatea pe care o are pentru muzica divină pe care o face. Dar din altă parte mă întreb: ce ar fi făcut maestrul în viitorul parlament alături de un Țuțu, Țîrdea, Batrâncea ș.a.? El trebuie să cânte, să aducă bucurii oamenilor. Politica însă e un lucru murdar, nu pentru maestru. Totuși în suflet nu credeam că pământeanul meu, care simte atât de românește, poate juca la moara dușmanilor Neamului, divizând și mai mult dreapta și așa extrem de divizată.

Dar Maestrul deocamdată e singur. Cu o rândunică nu faci primăvară. Din păcate pe mai multe circumscripții uninominale, în special pe segmentul de dreapta-centru dreapta, situația este extrem de confuză. Sunt circumscripții unde câte 4-5 eurounioniști se luptă între ei pentru a asigura victorie candidaților binomului dacă vor rămâne în cursă. Nu cred însă că cei care s-au lansat în aceste alegeri pe circumscripții uninominale să fi uitat totalmente proverbul românesc „Când doi se bat, al treilea câștigă”. Nu sunt atât de scurți la minte. Este un îndemn la rațiune, către cei cu mintea trează: faceți tot posibilul să nu vă bateți între voi fiindcă vor câștiga dușmanii neamului. Este un strigăt către cei care se fac surzi. Pătrundeți-vă de gravitatea situației. Chiar dacă v-ați pătat puțin vă mai puteți spăla. Mai târziu veți rămâne pe viață cu pecetea „sculă a lui Plahotniuc”. Dar că va fi odată lumină și la capătul coridorului nostru sunt sigur. Și atunci va trebui să dați socoteală nu numai în fața lui moș Ion trădat dar și în fața copiilor și nepoților voștri.

Luni dimineață Moș Ion ne va întreba: ce facem?! Urmăm drumul nostru eurounionist?! Facem reforme menite să ne aducă bunăstarea? Sau revenim la ce a fost?! Ne dezicem de reforme?! Ne resemnăm cu sărăcia, cu corupţia, cu mafia?! Acum mai este timp. Luni va fi târziu.

–––––––––

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

19 februarie 2019

Elena NEAGU: Și dacă ierni…

Și dacă ierni…

 

Și dacă ierni ne-or ninge peste visuri
și-n suflet ne-o așterne reci troiene ,
mă vei găsi pe pagini de caiete-nscrisuri
și printre rândurile din poeme…
Mă vei găsi, albind genunchii-n rugă
să-ți amintești c-am fost un „ieri ” ,
o toamnă ce ți-a scris pe frunze ruginii
și te-aștepta pe pragul unei veri
și vară te-aștepta să-i fii…
Și dac’o fi să ningă troienit
și-o să amorțească toamna sub zăpezi ,
să recitești cât te-a iubit
pân’a tăcut, ningând uitări pe frunze
încă verzi…

————————-

Elena NEAGU

18 februarie 2019

(Din vol. ,,File de jurnal”)

Anca SÎRGHIE: Memorandistul Nicolae Cristea, între Oamenii – Icoană ai Neamului Românesc

Memoria timpului cerne printr-o sită deasă lucrarea înaintașilor, dintre care răzbat la limanul nemuririi numai o mică parte, cât vârful unui aisberg plutind în ocean. Despre militanții români transilvăneni din perioada Imperiului Austro-Ungar se cuvine să glosăm în anul Centenarului Marii Uniri mai mult decât oricând, pentru că activitatea lor plină de sacrificii s-a constituit în istorie ca o treaptă importantă spre împlinirea visului României întregite.

Restituirea operei rămase de la preotul și publicistul  memorandist Nicolae Cristea (n.1834 Ocna Sibiului- d. 1902 Sibiu), redactor-șef  între 1865 și 1883 la “Telegraful Român“[1] din Sibiu, și ctitor apoi al ziarului „Tribuna”, din aceeași localitate a Transilvaniei, se întregește cu fiecare volum pe care îl așezăm în lumina tiparului, ca o datorie pe care ne-am asumat-o față de un mare înaintaș, amenințat altfel să cadă pe nedrept în uitare. Experiența dobândită ca asesor consistorial sub patru mitropoliți ai Ardealului, începând cu inegalabilul Andrei Șaguna, care l-a desemnat în testamentul său în funcția încredințată “până-i va plăcea”[2], apoi sub Procopie Ivanovici, Miron Romanul și sub Ioan Mețianu, va face din ocnerul isteț și harnic un om chibzuit, demn și prestant, acționând cu mult tact, ceea ce îl va determina  chiar și pe fostul ministru de finanțe maghiar Lucaci, vorbind cu un alt român, să afirme că Nicolae Cristea “este omul cel mai cu minte  și de omenie din toată nația dumneavoastră”. [3]  Aprecieri elogioase aveau să vină în contemporaneitate din partea mai tinerilor jurnaliști M.Eminescu și I.Slavici, iar între istoricii prestigioși de mai târziu, specializați în trecutul Transilvaniei, Vasile Netea n-a ezitat să-l socotească pe Nicolae Cristea, printr-o superlativizare  la fel de onorantă, drept „cea mai înaltă figură de gazetar ardelean din secolul al XIX-lea, adevărată pildă de onestitate, de abnegație și eroism profesional.” [4]

Volumul Meditațiuni Politico-Istorice. Spre Marea Unire (Editura D*A*S, Sibiu, 2018) apare acum după o culegere de studii consacrate de noi  în 1996 acestui om-icoană al neamului românesc, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca lui, prefațată de Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu. Cartea s-a bucurat și de o a doua ediție, îmbogățită, în 2011. Concomitent,  în 1996 a apărut prima ediție, urmată în 1998  de o a doua, ediție critică, la volumul File de memorialistică. Jurnal, cu un Cuvânt înainte semnat de Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală. În noul volum au fost selectate de data aceasta două  eseuri politice, apărute antum la Sibiu, respectiv La țintă. Meditațiune politică de Nicolae Cristea, în 1895 și  Din trecut pentru viitor. Repriviri politice recente, în 1899, dar cu autor nemenționat, pe copertă aparând doar titlul Articole politice. Textul a fost retipărit după ziarul „Tribuna” nr. 251 și următoarele din 1898, având anexate trei materiale doveditoare, de un cert interes. Dorim să completăm astfel plaja creației lui Nicolae Cristea cu pagini în care printr-o panoramare a seismelor societății din țările central și est europene, se reflectă în subtext crezul și direcția de luptă ale temerarului combatant sibian pentru idealurile nației române. Replasat în peisajul caleidoscopic al societății austro-ungare cu principalii ei actanți, cititorul este pus în contact cu evenimentele de la  Curtea imperială a Vienei, cu deciziile luate în Parlamentul budapestan, cu luptele ce se duceau pretutindeni pentru putere. Dar tema pivotantă a comentariului rămâne chestiunea românească, cu amintirea proaspătă a detenției suferite pentru activitatea memorandistă a sa și a camarazilor lui transilvăneni de crez politic.

Stăpânind cinci limbi străine, comentatorul are o anumită ubicuitate ca spectru documentar și dovedește o autoritate cu totul specială, asigurată de continua lectură a presei. De aici și plaja largă a faunei politice din care își selectează personalitățile discutate. Se perindă prin paginile celor două meditațiuni monarhi și arhiduci, miniștri și parlamentari, politicieni ce reținuseră interesul presei momentului. Din eșichierul politic european nu lipsesc Napoleon al III-lea, Bismarck, țarul Rusiei Alexandru al III-lea, chiar dacă la un moment dat în imperiului dualist “providențialul” Kossuth Ferencz este văzut ca cel mai potrivit aspirant la tronul Ungariei și ziarele se încarcă până la  saturație cu asemenea aprecieri elogioase. În pofida atâtor nume de personalități, care populează scena politică a vremii, profilul cel mai puternic conturat în noua carte este până la urmă chiar al lui Nicolae Cristea. Politicianul transilvănean trăia o teribilă dramă a marginalizării, în ciuda martiriului pe care continua să-l suporte chiar și după ieșirea din temnița de la Vaț. Paginile Jurnalului său început în 1895 și Meditațiunile scrise pentru viitorime erau o supapă prin care ziaristul își descărca sufletul tot mai întristat și-și nutrea conștiința mereu trează.  Aspirațiile Partidului Național Român, prezent prin reprezentanții săi în multe file ale Meditațiunilor, mișcările Partidului Liberal și ale celui Conservator din România, cu aderări sau respingeri de linii tactice, trezesc interesul analistului politic de la Sibiu. Comentatorul reînvie o lume apusă pentru cititorul zilelor noastre, dar nu pe cea a strălucirii  habsburgice, care a alimentat beletristica bogată în fantezii a temei. Analistul este preocupat în principal de sarabanda aranjamentelor din culise, cu umbrele compromisurilor lăsate de actanții vieții politice. Înțelegând ce se ascunde în dosul cortinei, Cristea nu ezită să dea în vileag falsul și turpitudinea acelei lumi doar aparent pline de fală, el deosebind aparențele de adevăr.

În mod cert, ținuta dârză, atât profesională cât și umană, îl desemnează pe jurnalistul transilvănean ca pe un model demn de urmat. Modest și discret în tot ce a întreprins, cu aplicație socială și vizionarism politic, Nicolae Cristea a lăsat imaginea omului de condei consecvent crezului său, tot astfel cum Mircea Vulcănescu rămâne pentru noi icoana omului de stat imaculat, iar Arsenie Boca este în conștiința urmașilor simbolul credinței religioase mântuitoare. Și nicicând nu socotim că ne este mai necesară o asemenea pilduitoare existență de memorandist, implicat în lupta pentru demnitatea poporului său asuprit, ca în acest an centenar al Marii Uniri.

Mai presus de toate, în concluzie, merită înțeles mesajul pe care autorul îl transmite viitorului prin meditațiunile sale. În contextul dramatic în care i-a fost dat să lupte pentru “ținta“ națională cea mai înaltă a românilor din Transilvania,  pe care el trebuia să o ascundă sub pavăza unei atitudini moderate, în lupta cu teroarea regimului austro-ungar ajuns la apogeul puterii sale, mărturisirea făcută în eseul La țintă concentrează crezul său de luptător  cu arma condeiului: ”Între astfel de împregiurări, aspirațiunile române nu pot fi imposibile… De optimism putea fi vorba când ne-am fi mărginit la laudele activității române de până aici în cauza națională politică, atunci când am zis că, după activitatea lăudabilă de până aci și chiar și admirabilă, lucrurile au să se dezvolte mai departe de la sine și că românii nu mai au nimic de făcut. Aceasta nu am zis-o și nu o zicem, când constatăm că românii nu au ajuns încă la țintă. Evenimentele, nici atâta nu ne permit: să stăm la constatarea aceasta. Ele ne împing, și încă cu tot dinadinsul, la acțiune mai departe. Este timpul suprem. Și așteptarea și amânarea sunt păcate de moarte. “ (s.n.) Nădejdea nu îi este spulberată nici măcar de lunile petrecute în închisoarea ungurească de la Vaț, de unde el încurajează soția și copiii  în 13/25 august 1894, încredințându-i că necazurile prezente se vor transforma în “plăceri sigure, pentru toți aparținătorii familiei noastre  în mic și  mare.”(s.n.) Desigur că familia cea mare era în conștiința acestui om de profundă însuflețire patriotică țara întreagă, care trebuia mântuită pe plaiuri transilvane de jug străin. Dar la finele secolului al XIX-lea România nu era încă pregătită pentru o unire administrativă, drept care unii jurnaliști transilvăneni, între care se număra și Ioan Slavici, vedeau posibilă o structurare federală a statului, cu regiuni care să-și conserve identitatea bazată pe specific de limbă și de cultură. Această optică alimenta teoria unității prin diversitate, pivotând pe elemente culturale și era aplicată de comentatori la întreaga Europă.

Studiile publicate în volumul Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, pentru prima dată înmănunchiate astfel,   sunt nu numai un dialog impresionant al intelectualului sibian cu marile imperative ale vremii lui, ci și o oglindă a evoluției limbii române la finele secolului al XIX-lea, o interesantă bază de cercetare pentru stadiul momentului publicistic respectiv.  Pentru că asemenea pagini se cer puse la îndemâna cititorilor de la începutul secolului al XXI-lea, unele retușări discrete s-au impus cu necesitate, întocmai cazului unor construcții resimțite astăzi ca inadecvate. Principiul urmat a fost ca, pe cât este posibil, să conservăm expresivitatea limbii literare române de la finele secolului al XIX-lea, dar fără să șocăm lectorul zilelor noastre. Unde era necesar, am dat explicații la cuvintele ieșite din uz, recurgând la marile dicționare ale vremii. Așa cum ne-am constituit ca o echipă în realizarea unui asemenea dificil proiect editorial, în care istoricul Mihai Sofronie este prefațator, iar îngrijirea ediției am împărțit-o cu Marin Diaconu, considerăm că în acest an de sărbătorire a Centenarului Marii Uniri, apariția noii cărți  dedicate memorandistului transilvănean Nicolae Cristea are multiple rațiuni de susținere. Gândul nostru de a desăvârși o restituire științifică completă cuprinde și un al patrulea volum, cel consacrat publicisticii autorului sibian, întregire pe care o încredințăm anului ce va veni.

––––––––

[1] Cel mai longeviv ziar românesc al tuturor timpurilor, “Telegraful Român” apare neîntrerupt  la Sibiu din 3 ianuarie 1853, când a fost ctitorit de Andrei Șaguna,  până în prezent.

[2] A.Șaguna, Testamentul marelui arhiepiscop  Andrei baron de Șaguna, Sibiu, Diecezana, 1915, p. 9.

[3] N.Cristea, File de memorialistică. Jurnal,   Casa de presă și Editura Tribuna, Sibiu, 1996,  p. 245.

[4] V.Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni. În Pentru Transilvania (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

–––––––

Anca SÎRGHIE

Sibiu, ianuarie 2019

Ioana CONDURARU: Al tău dor

Pe aleea dinspre astre,
Al tău dor, pășește lin
Aducându-mi flori albastre,
Cu parfumul lor divin.
Deschid inimii, fereastra
Să pătrundă ca o boare
Dorul ce, zâmbind mă-ndeamnă,
Iubirii să-i dau savoare
Din a sufletului rouă,
Doar o mică picătură,
Împărțind așa, în două,
Viața într-o uvertură.
Tu, pianul acordat,
Dăruind magie, mie
Eu, mângâiindu-te cu drag,
Într-o dulce simfonie
Și când luna își revarsă,
Razele în dans sublim,
Să ne acopere petale,
Presărate sub salcâm.
Al tău dor mă înfioară
Când în suflet cuibărește,
Dragostea, o căprioară,
Coborâtă din poveste.

———————————-

Ioana CONDURARU

19 februarie 2019

Elena BUICĂ: Noblețea destinului românesc în poezia Emiliei Stroe Țena

Volumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc – patriotismul – acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii „liniei de partid”. În poeziile sale nu flutură „stindardul partidului”, nu apare „chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

„După titlu, am fi tentaţi să credem că avem un volum de poezie patriotică angajată, ceea ce ar fi fost o mare surpriză, ştiindu-se că astăzi nu prea se mai scrie poezie patriotică, patriotismul, în contextul globalizării, fiind considerat de unii un sentiment desuet” subliniază cunoscuta poetă Domnița Neaga. Tot astfel notează și respectabilul critic și istoric literar, Nicolae Dina: „Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic.”

În acest volum al Emiliei Stroe Tena, sentimentul dragostei de țară, răstignit în ultimile deceniii, înflorește firesc ca pe un pământ reavăn și fertil. Poeta umple golurile, acelor timpuri cu măreția subimă și impunătoare a unor adevăruri și frumuseți edificatoare.

În întregul volum, începând chiar cu primul sonet care dă și titlul acestei plachete de versuri, „Destin românesc” se observă cu ușurință o evadare din limitele acelor dimensiuni impuse, o evadare spre emoții sincere și pure cu care se identifică și cititorul. Toate poeziile sunt străbătute de un crez poetic înalt în care pulseză spiritul divin al neamului. Vorbim de un patriotism curat în care autoarea a pus iubire în lumina blandă a cuvântului. „Singurătăţi stelare foc îngropat aştern/ În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,/ Pe planul înclinat sub umbră şi mister/ Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică”(Destin românesc).

Deschizând acest volum ne întâmpină lumina spiritualității strămoșești, simțim că străbunii trăiesc cu noi și în noi, încât caerul veșniciei își toarce nestingerit firul:„Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge// Iar numele în veci de veci a-i stinge / Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră), sau: „La şes de sunt, în lan cu bob de soare,/Ori în albastre valuri, când doresc/ Căldura inimii să-mi potolesc,/ Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare”(Dor de ţară). Pentru autoare, țara este un filon de spiritualitate autentică;   „Gândindu-te aproape în orele de seară,/ Când cerul tot e zbor trandafiriu, /Nălţat spre veacul viitor, târziu// Lumina ta de vrajă mă-mpresoară/Cu raze moi şi blânde de-mplinire;/ Şi-o armonie este-ntreagă fire”. (Ţara din inimă, ţara de vis).

Pământul țării noasre are o funcție generatoare de viață, căci: „De merg pe drumul tău de stâncă arsă,/ Ori de m-afund în iarbă să respir/ Răcoare verde, abur de zefir,/  Aici, pe plai, mereu mă simt acasă” ne spune autoarea în „Nostalgia legănării.”

Muzicalitatea ireproșabilă și delicata seducție lirică rezultă din frumusețea prozodiei cu formă fixă, în acest caz, sonetul, care nu este la îndemâna oricărui poet, dar pentru autoare a fost o pasiune, așa cum sumbliniază în „Cuvânt înainte”: ”Sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea”.

Autoarea se dovedește a fi o adevărată șlefuitoare de cuvinte până le auzim vibrând muzical. Gustul esteic sigur a făcut ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină. „Era atâta vrajă în amurg,/ Că nuferii, toţi, roşii se făcură;/ Vedeam pe zare clipe de căldură/ Şi de odihnă ce, răpuse, curg”. (Vânătoare rituală).

Poemele dezvalue marea bogăție de lecturi bine asimilate de autoare care se răsfrâng într-un iscusit câmp semantic și într-o mare bogăția de idei. Emoțiile autoarei sincere și pure, sunt puse în valoare și de remarcabilul său freamăt stilistic: „Freamătul pădurii îl resimt mereu/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,//Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu.” (Sonetul viselor de pădure)

Poeziile Emiliei Stroe Țena pun în valoare  remarcabilul său freamăt stilistic, dând vibrație emoției, acea substanță spirituală care dă viață omului. Această emoție face ca noblețea expresiei să ridice eul liric în înalt, câmpurile de sensibilitate să fie încărcate de prospețime și să simți pasiunea trăirii transpusă cu seninătate. „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai”.(Transfigurare)

Rafinamentul sau stilistic, înclinația  spre limbajul metaforic, trzesc cuvintele din visarea lor cu subtile armonii: „mângâieri de zvon”; „albastre străluciri din flori de vis”; „se rostuiră-n cald, senin noroc”;” pulbere fină peste zări de cuvânt”;  „plaiul cel de doină legănat”.  Un gust estetic sigur  fac ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină.

Poeta de reală vocație, Emilia Stroe Țena, are și multe scrieri în proză în care găsim aceeași unitate de gând și simțire a țării noastre și cea mai aleasă podoabă a sa, poporul român, așa cum maruriseste în amplul eseu „Un ideal de eternitate”: ,,Cinstire ție, minunatul meu popor, la a cărui umbră îmi aștern acum gândurile, pentru că, trezindu-mă în zori, ele să fie mai suave și mai pure decât roua!”

Este demn de subliniat faptul că nota originală a graficii acestui volum semnată de autoare, absolventă a liceului de arte plastice, formează o unitate și un echilibru valoric remarcabile cu întreg opusul.

Închizând copertele acestui volum, rămânem multă vreme ancorați în spiritualitatea strămoșească. Ne stăruie în minte și în adâncul inimii admirația pentru pasiunea trăirii  transpusă cu seninătate prin cuvinte înzestrate cu forța de a declanșa emoții profunde și autentice prin care definește destinul românesc.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

 

 

Corneliu NEAGU: Pe aripi de vis

PE ARIPI DE VIS

 

Se lasă-nserarea și focul din vatră

pictează cu umbre povești pe tavan,

rafale de vânt rătăcesc prin polatră

cu caii-nhămați la un mitic rădvan.

I-aud cum nechează la ușa-ncuiată

bătând din copite în pragul de lemn

dar vântul, cu frâul său aspru, deodată,

le taie elanul c-un simplu îndemn.

 

Și parcă aud din trecut o chemare

trecând peste mine cu aripi de dor

scăldate-n parfum de cireșe amare

rămas în memorii neșterse de zbor.

A fost doar o clipă ivită spre seară

la margini de visuri rămase în joc

când doru-ncepuse să cânte afară

prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

 

Simțeam că-l alungă o iarnă haină

ascunsă sub mantii de nori cenușii,

întinși fără margini pe bolta senină,

când încă-așteptam din trecut să revii.

Dar vântul ajuns cu rădvanul ad-hoc,

oprit peste noapte-n polatra din vis,

șoptea că trecutul pe care-l invoc

rămâne la poarta uitării proscris.

————————————

Corneliu NEAGU

19 februarie 2019

 

Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York

Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, organizat de Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A, și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi, s-a desfășurat în 12 și 13 ianuarie 2019. Cea de-a XXVI-a ediție a sa a fost un eveniment complex, constituit dintr-o sesiune academică de comunicări științifice, parastasul tradițional pentru marele poet al neamului românesc și o reuniune culturală amplă a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York.

Prof. univ. dr. Th Damian, ctitorul și neobositul organizator al manifestării, președintele Cenaclului „M. Eminescu” și directorul revistei “Lumina lină” de la New York, a deschis sesiunea de comunicări din 12 ianuarie a.c., menționând mesajele de salut ale instituțiilor din țară și din străinătate care și-au manifestat încântarea să aplaude evenimentul, apoi anunțând pe distinșii oaspeți invitați din România și din America.

Ing. Cristian Pascu, președintele Societății „Dorul”, activă în metropolă din 1903, a apreciat că “asemenea întâlniri sub patronajul spiritual al lui Eminescu, cu care ne întâlnim an de an la New York, ne ajută să ne găsim pe noi înșine. Anul 2018 a avut pentru românii de pretutindeni o semnificație deosebită, Centenarul Marii Uniri. Însă a fi de Centenar acasă, în țară, chiar la Alba Iulia, înseamnă a te umple cu energie. Pretutindeni în țară ne-am reîntâlnit cu Eminescu. Chiar și într-un sat din Bucovina unde am vizitat o biserica de lemn ridicată acum 300 de ani. Acolo am descoperit mormântul bunicii dinspre mamă a Poetului, Paraschiva Jurașcu, cea care a murit la 50 de ani.”

Prof. Mariana Terra, moderatoarea sesiunii, a dat cuvântul unui invitat de onoare al evenimentului, dl Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român de la New York, care a apreciat că „această reuniune este cel mai frumos mod de a-ți petrece o zi la New York, căci Mihai Eminescu este o perfectă ancoră identitară, una care merită continuată ca tradiție. În străinătate, primează  instituții cum sunt familia, în care mama perpetuează limba, făcând copiii să înțeleagă tradițiile și obiceiurile naționale, și asociațiile culturale, cărora li se alătură Biserica, foarte importantă ca factor de păstrare a identității naționale. Abia pe locul 3 figurează Statul Român cu instituțiile lui. Evenimente cum este Simpozionul Mihai Eminescu ne ajută să simțim românește.” Ca noutate de viu interes, directorul a anunțat că I.C.R-ul din New York organizează turneul Orchestrei Simfonice Naționale a României, care va susține în S.U.A. șapte concerte, dintre care șase cu casa închisă. Ascultând o asemenea veste neașteptată, mi-am spus că nici nu pot visa să ascult tocmai în America pe minunații instrumentiști, cu toții tineri și exuberanți, ai acestei orchestre despre care auzisem vorbindu-se în țară. Mi-am luat gândul de la ei, reținând ideea că biletele erau vândute, deși prețul unui bilet era în jur de 100$. Tot acum se marchează, avea să continue domnul director Branea, debutul președinției la Uniunea Europeană a României, o investire fără precedent, dovedind prețuirea de care se bucură țara noastră în lume.

Sesiunea științifică a celei de a XXVI-a ediții a Simpozionului Eminescu a avut ca temă generală Discursul identitar la Eminescu: Patriotism și naționalism ieri și azi în conștiința românească și onoarea de a o deschide mi-a fost oferită mie, ca universitară și istoric literar anume sosită de la Sibiu. Aducând argumente ineluctabile, desprinse din publicistica eminesciană, am vorbit despre conştiinţa patriotică probată de ilustrul ziarist în pledoaria sa pentru Basarabia ca destin românesc. Adevărat analist politic, redactorul-șef de la ziarul “Timpul” din București cunoștea îndeaproape istoria Basarabiei și estima corect riscurile pretențiilor emise de Rusia cea puternică asupra acestui pământ străvechi românesc.  Eminescu a pivotat în articolele sale pe ideea cardinală că “astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.” Ceea ce uimește pe cititorul de astăzi este cât de mult a scris Eminescu în presa epocii despre Basarabia și a făcut-o cu un patos patriotic bine temperat. O asemenea lecție de demnitate națională ar merita să figureze în manualele școlare ca raționament pus să acționeze asupra conștiinței românești de către un dascăl în ale politicii.

  1. N. Rusu, critic literar, redactor-şef al revistei  Lumină Lină, și-a intitulat comunicarea Eminescu – premergător al “spaţiului mioritic” (În memoria lui Dimitrie Vatamaniuc). Făcând o interesantă demonstrație a continuității spiritului autentic românesc de-a lungul timpului, autorul comunicării a semnalat faptul inedit, anume că Eminescu a prefigurat teoria care avea să primească și să poarte mai târziu sigiliul gândirii lui Lucian Blaga.

Ştefan Stoenescu,  de la Ithaca, New York, a prezentat comunicarea Naţionalism şi/sau patriotism în poesia lui Eminescu prin similitudine cu situaţia romanticilor de expresie engleză.  În demonstrația sa, secolul al XIX-lea, numit și al națiunilor, a produs în estul Europei constituirea unor state naționale, precum acelea ale românilor sau maghiarilor,  reconstituite pe baze noi în urma decăderii Imperiului Otoman. În acel context, definiția românească a patriotismului o dăduse Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Scriitorii secolului al XIX-lea erau intelectuali-tribuni precum  Dickens, realist-romantic, care demasca în romanele sale, apărute periodic sub forma foiletoanelor, silnicia claselor dominante și a instituțiilor precum  Parlamentul,  numit de istoricul și filosoful Thomas Carlyle “Camera palavrelor”, locul unde se ignora soarta crâncenă a lumpenproletariatului industrial. Scriitorii perioadei reacționau la criză dintr-un sentiment de „culpabilitate libertariană”. Eminescu, în literatura noastră, nu se sfiește să veștejească în Scrisoarea III demagogia liberalismului  dezlănțuit.  Animat de eroismul epocilor istorice fundaționale, el se dezice de credințele și zeitățile altor mari religii: și de Iehova și de Buddha, cum dezvăluise Schopenhauer religiile asiate,  subliniind exclusiv crezul său constant romantic, cu repere și epertorii naționale. Pe Aron Pumnul, cel  din prima lui poezie,  îl prezintă ca “geniu”, „luceafăr”,  stârnitor de „sentiment național”, termeni care s-au conservat până la capăt în universul său liric. Eminescu a cultivat antiteza în Epigonii sau în Scrisoarea  III și într-o oarecare măsură în Doina,  recurgând la soluții utopic romantice. Eminescu nu e doar animat de sentimente pur patriotice (precum cele definite de Cicero sau reluate de Președintele american Calvin Coolidge – adagii arhicunoscute precum: ubi bene ibi patria  și respectiv, Patriotism is easy to understand … It means looking out for yourself by looking out for your country.  Eminescu este în primul rând  naționalist prin locul pe care îl ocupă în conștiința sa cultul pentru trecutul istoric al întregii etnii, (nu doar egotistic pentru bunăstarea unui grup socio-economic prosper) pentru totalitatea valorilor spirituale, pentru limbă  si pentru ambientul natural specific („Codrul frate cu românul”) și nu în ultimul rând pentru tradițiile religioase. În acest context larg și complex trebuie înțeleasă reacția sa față de elementul alogen oportunist și rapace. William Blake, poet și gravor al operelor sale, a creat o mitologie proprie în Noul Ierusalim, așa cum va exista  în bună măsură reflectată și în selectarea frescelor din Memento mori.  În Rugăciune, adresată Sfintei Fecioare, este o rostire în vremuri de restriște (ca și în mariologia specifică catolicismului, dar cu diferențe specifice notabile). În același diapazon, contemporanul  său Gerard Manley Hopkins (1844-1889), preot iezuit convertit, într-o Anglie protestant-anglicană, realiza în 1875 poemul său The Wreck of the Deutschland / Naufragiul Germaniei. El imaginează un vas abia pornit spre America, purtând refugiați religioși, printre care un grup de maici catolice, pentru a scăpa de persecuția legiuirilor protestante din Germania, așa numitele Falk Laws. În momentul suprem al scufundării navei, sfărâmate de stânci de către  o tornadă în Marea Baltică, este rostită o cutremurătoare chemare a Maicii Starețe Christ, come quickly! Apelul agonic al Stareței este auzit i pogorârea Mântuitorului pentru preluarea sufletelor se produce instantaneu. Profesorul Stoenescu a semnalat astfel două forme de rugă rostită în condiții extreme, una privind existența unui popor, cealaltă pentru salvarea vieții veșnice.

Pr. Dr. Theodor Damian, scriitor, profesor de filosofie şi etică la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, a dezvoltat afirmația lui Eminescu “Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. In comunicarea sa, Naționalism și patriotism la Eminescu, Th.Damian, bazat pe articolele politice ale poetului-ziarist, a accentuat opoziția diametrală dintre simțământul autentic, angajarea totală spre binele patriei, al neamului, pe de o parte, și, pe de alta, clamările false, mascând interesele personale al politicienilor vremii sale, de cele mai multe ori străini de neam. Domnia Sa a explicat sensul noțiunilor de națiune/naționalism și patrie/patriotism în concepția lui Eminescu, precum și indignarea lui față de falsul patriotism, aspru criticat în întreaga sa activitate publicistică, arătând și riscurile majore la care poetul s-a expus  și care în final i-au periclitat însăși viața.

Dr. Doru Tsaganea, profesor la Metropolitan College of New York, a vorbit despre Națiune și naționalism în opera lui Eminescu. Pornind de la ideea că națiunea și naționalismul, prezent la Eminescu, au figurat și ca temă a Centenarului din 2018, Domnia Sa  a constatat că pe plan internațional se vede o renaștere a naționalismului în Europa și S.U.A.. Iubitor al noțiunilor clare, profesorul a definit “națiunea” drept o comunitate etnico-socială stabilă de oameni, fixată în funcție de teritoriu, interese economice și soartă comună. Națiunea este stadiul superior în evoluția unui popor. În Europa, dezvoltarea națiunilor în secolele XVIII și XIX a fost asociată cu dezvoltarea conștiinței identității naționale. Nu exista națiune pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, întrucât națiunea a apărut la români la fine de secol al XVIII-lea. Naționalismul s-a afirmat ca ideologie, inspirând acțiunea politică și militară în Germania în timpul luptelor pentru eliberare de sub dominația napoleoniană și s-a răspândit în Europa întreagă ca bază ideologică a eliberării națiunilor de sub dominația imperiilor. In artă, el a fost asociat cu romantismul și școlile artistice naționale. Vorbitorul a atras atenția asupra noțiunii de naționalism șovin ca ideologie a oprimării altor popoare, subliniind diferența fundamentală dintre naționalism ca respect și dragoste pentru propria națiune și naționalism șovin ca denigrare a valorii altor popoare și justificare a oprimării lor. De aceea, orice naționalism este patriotism, dar nu și invers. Ștefan cel Mare era patriot, dar nu naționalist, pentru că pe atunci nu exista națiunea. În schimb, Eminescu era naționalist și patriot în Scrisoarea III, spre exemplu. Dar nu era naționalist șovin, cum a demonstrat convingător I.Slavici în Amintirile lui, explicând sensul formulărilor “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”, care nu vizează acele popoare, ci pe parveniții care au ocupat poziții importante spre a jefui nația română. Critica membrilor altor popoare – greci, evrei, bulgari, ruși – nu se baza pe criterii rasiale, religioase, etnice sau culturale, ci pe situația economică a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când un număr important de posturi cheie în stat erau deținute de străini și nu de români, Vechiul Regat aflându-se pe atunci în plin proces de tranziție de la o economie agrară, asociată cu marile proprietăți moșierești, la o economie burgheză, legată de industrie și servicii. Atunci când în poezia Doina autorul observă cu durere că “De la Nistru pân la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate” el apără propria națiune română de cotropirea veneticilor lacomi și abuzivi. În lumina acestui adevăr, nici un atac împotriva lui Eminescu nu se justifică.

Universitara Valentina Ciaprazi, profesoară de limbă şi literatură franceză la Colegiul  LaGuardia din New York, a răspuns întrebării Ne mai trebuie Eminescu azi?, demonstrând că poetul dăinuie ca un simbol viu al perenității noastre. Propunându-și să mențină dialogul  artelor plastice așa cum ele se afirmă astăzi la conaționalii noștri de pe ambele maluri ale Atlanticului, Galeria SPIRITUS (Director Viorica Colpacci), a fost prezentă și  la ediția a XXVI-a a evenimentului, la care au fost expuse lucrări ale unor artişti din România, precum Nicolae Sava, Cristina Călinescu Fodor, Vlad Iulian Fodor, Paula Slivinschi, Livia Mărculescu, Cristian Macovei, Marin Răducu, şi totodată din SUA, ca Viorica Colpacci, Garabet Salgian, Maria Tăzlăoanu, Alexandra Stoenescu, Andrei Damian şi Alex Orza din New York, Cătălina Sidea din Chicago şi Despina Amăriuței din California.

În cea de-a II-a parte a simpozionului, desfășurată în 13 ianuarie 2019, pr. Th. Damian a oficiat la Biserica Sf. Petru și Pavel din Astoria o slujbă de pomenire, prezentă dintru începuturile evenimentului, respectiv de acum 26 de ani, ca moment distinct și încărcat de emoție în programul manifestării newyorkeze. În acest an, alături de poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru, au fost pomeniți mitropolitul Antonie Plămădeală, George Alexe și memorandistul transilvănean Nicolae Cristea.

La reuniunea literară a Cenaclului `Mihai Eminescu” din New York, programul moderat de ing. Cristian Pascu a fost variat și încărcat de o profundă emoție românească. El a cuprins recitaluri de poezie originală susținute de membrii cenaclului, între care au fost aplaudați  Nicole Smith, Th. Damian, Valentina Ciaprazi,  Elena Mitru și Felicia Georgescu.

Un moment așteptat de cei interesați să cunoască ce noutăți vin din România a fost lansarea unor recente apariții editoriale, ca Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, Editura D*A*S, Sibiu, o ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori  români, Editura Technomedia din Sibiu, de Anca Sîrghie și Alexandrul Brașovean, vol.1 fiind prefațat de Ana Blandiana, și vol.2, cu un cuvânt înainte semnat de Maria Daniela Pănăzan. Prima carte s-a bucurat de prezentarea criticului literar M.N. Rusu, iar cele două volume de interviuri despre scriitori români au fost recenzate cu vervă și autoritate științifică de prof. Th. Damian. Noile apariții se constituie în concluzia prezentatorilor ca o contribuție de valoare pentru cultura română, iar universitara Anca Sîrghie este de peste un deceniu o prezență emblematică la simpozionul dedicat marelui poet la New York. De aceea, Domnia Sa a primit din partea Societății române creștine „Dorul”o medalie splendidă, placată cu aur de 14 carate, având diametrul de 50 mm, cu Regele României Carol I pe față și pe revers cu Regina Elisabeta, soția sa poetă, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, care a tradus din poezia eminesciană.

Programul a continuat cu doamna Alexandra Pevida, care a recitat expresiv poeziile Pe lângă plopii fără soț și Mai am un singur dor. Copiii Școlii de duminică au lecturat poezii din creația lui Mihai Eminescu, sub îndrumarea profesoarei Irina Anițului, care a asigurat momentului un caracter interactiv, prin solicitarea ca recitatorii invitați la cenaclu să răspundă în limba română unor întrebări cu miez patriotic. S-au remarcat între copii Natalie Pascu, Justina Anițului, Ana Maria Paul, Isabella Pascu, Aaron Anițului și Dora Paul.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York” →

Dana ANADAN: Un cenaclu providențial cu nume celebru, la Denver Colorado

Oricât mi-aș spune că la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, mă simt ca acasă, fiecare nouă reuniune literară la care sunt invitată îmi creează o emoție anume și o nerăbdare de a mă reîntâlni la Munții Stâncoși cu acei veritabili iubitori de cultură națională, care și în 10 februarie 2019 îmi șopteau entuziasmați când m-au zărit intrând: „Am venit să ascultăm ce ne veți spune despre poezia Anei Blandiana, care este anunțată pe afiș.“ Tot așa s-a întâmplat când subiectul conferinței mele era Mihai Eminescu, altădată George Coșbuc ori Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ion Alexandru. Dar acum, în prag de Valentine’s day american, nimic mai potrivit decât să glosăm despre Poezia de dragoste a Anei Blandiana, cum a fost intitulată conferința mea, centrată pe versurile ultimului ei volum Variațiuni pe o temă dată. Prin iubirea lor nepereche, cei doi protagoniști ai cărții se simt contopiți într-un același suflet, într-o unică ființă, pe care nici moartea nu o poate diviza. „A spune te iubesc este o delimitare,/ Sublinierea unei diferențe/ Care nu mai există mental,/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amândoi,/ Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm/ Cine-a murit dintre noi.”

Mitul lui Orfeu, eroul mitic care a încercat să o aducă pe iubita lui Euridice din lumea lui Hades, dar nu a izbândit, are o replică în fantezia poetei Ana Blandiana, care se închipuie alături de iubitul ei revenind din moarte, imaginat în ipostaze dintre cele mai sensibile, onirice îndeobște. Așadar, o poezie fundamental erotică și totodată ființială, ce redefinește  ecuația shakespeariană a fi sau a nu fi.

În următorul moment al programului, inconfundabila voce a poetei Ana Blandiana cu moliciuni duioase de timbru unic a rostit versuri din acest recent volum intitulat  edificator Variațiuni pe o temă dată, unde misterul marii treceri este pus în relație cu iubirea. În cenaclu, emoția a fost generală și tot astfel regretul că nu se afla printre noi Ana Blandiana în persoană sau măcar câteva volume de poezie pentru cei care ar fi dorit să citească mai mult. Oricum în viitor poeta Ana Blandiana va fi invitată la Denver, în Colorado, ca inimoșii români din cenaclu să o poată aplauda deschis.

Moderatorul reuniunii și unul dintre directorii cenaclului, profesorul Sebastian Doreanu, a anunțat în continuare momentul lansării celor trei cărți, aflate pe afișul, inspirat conceput de pr. Ioan Bogdan, care a găzduit, ca totdeauna evenimentul în sala socială a Bisericii “Sf. Dimitrie cel Nou” din Colorado, S.U.A. Ca istoric, Sebastian Doreanu a prezentat cartea Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire  (Editura D*A*S*, Sibiu, 2018) a memorandistului Nicolae Cristea, document inestimabil al vieții Transilvaniei la fine de secol al XIX-lea în imperiul austro-ungar și nu mai puțin o mostră a limbii românești cu forme lexicale nepăstrate până astăzi. Îngrijitoare, de data aceasta împreună cu prof. Marin Diaconu, a acestei a treia cărți dedicate publicistului Nicolae Cristea, de care se ocupă de peste 3 decenii, Anca Sîrghie a anunțat un al patrulea volum, ce va fi publicat în viitorul apropiat. Se va finaliza astfel restituirea unei personalități de ziarist român din Transilvania secolului al XIX-lea, care altfel risca să cadă în uitare.

Poetul Alexandru Marian Almar a debutat la Tg. Neamț în iunie 2018 cu volumul Dor și gând și vis (Editura D*A*S*, Sibiu 2018), prezentat acum participanților la cenaclul din Denver ca o sinteză a unei întregi vieți de creație poetică închinată celor apropiați. Așa cum a observat Anca Sîrghie ca prefațatoare a volumului, pentru profesorul de matematică din comuna Oglinzi, județul Neamț, scrierea versurilor, cu care autorul a marcat cele mai importante evenimente familiale și prietenești,  a fost un modus vivendi, care acum se finalizează printr-un frumos volum, publicat din inițiativa celor doi copii, Lavinia și Marius. Membrii cenaclului au citit poezii din volum, stârnind interesul publicului pentru volumul de debut absolut al lui Alexandru Marian Almar.

A treia carte  a fost prezentată publicului din Colorado de prof. Simona Sîrghie, ca o inedită panoramare a evoluției literaturii române, intitulată  Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români (Editura Technomedia, Sibiu), beneficiind de un Cuvânt înainte al Anei Blandiana la primul volum și de prefața profesoarei Maria Daniela Pănăzan la cel de-al doilea. Cele două volume ale cărții conțin emisiunile de literatură “Gaudeamus” desfășurate în perioada 2002-2011 la Radio Eveniment din Sibiu, având ca actanți pe profesorul Alexandru Brașovean ca redactor și pe invitata sa, conf. univ. dr. Anca Sîrghie. Valoarea acestui puzzle de teme și personalități reprezentative ale istoriei literaturii noastre naționale constă în prezentarea unui conținut științific dens într-o formă spumoasă, atractivă, pornind chiar de la modul cum sunt intitulate emisiunile, dacă ar fi să exemplificăm  numai  I.L.Caragiale-contemporanul nostru, Este Ion Creangă un prozator genial?, Radu Stanca între larii și penații culturii Sibiului sau  De ce este Panait Istrati un mare necunoscut? Autorii au dat autografe pe exemplarele de carte oferite iubitorilor de lectură, iar organizatorii  au onorat pe distinșii oaspeți oferindu-le câte o diplomă de excelență.

Specific Cenaclului Românesc “Mircea Eliade”, activ  de opt ani în zona orașului Denver din statul american Colorado,  este faptul că membrii lui nu sunt atât scriitori atestați, ci pasionați cititori  de literatură, istorie, filozofie  etc. Iată niște domenii umaniste în care membrii cenaclului exprimă puncte de vedere autorizate, ei invitând la dialog personalități venite din țară sau din alte state ale Lumii Noi, autori de cărți care se prezintă la reuniunile organizate periodic. Un asemenea for tutelar, care izbutește să adune în jurul unei teme, a unui scriitor sau cărți pe iubitorii de frumos ai unei comunități de români  dintr-un îndepărtat colț de lume, face cinste inițiatorilor Cenaclului în persoana profesorilor Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, și ar putea fi model pentru alți oameni de inițiativă culturală din cele patru zări ale lumii. Să menționăm faptul important că la manifestările culturale  ale Cenaclului colorădean sunt antrenați ca recitatori și copiii formați la cursurile duminicale ale școlii românești, dat fiind scopul lor comun, acela de a acționa în sensul păstrării identității naționale la conaționalii noștri care trăiesc atât de departe de țară.

–––––––

Dana ANADAN

Denver, Cologado, SUA

10 februarie 2019