Am început să fim obișnuiți și aproape împăcați cu textele lui Viorel Roman. Din partea lor nu mai putem aștepta originalitate, ele sunt repetitive, monotone, fără imaginație. În cuprinsul lor sunt incluse câteva stereotipuri și etichetări: ”Imperiul Sfânt Romano German” a fost bun, generos și, în lumea ciudată în care viețuiește Viorel Roman, acel “imperiu” încă există. Apoi urmează stereotipul agasant despre “moldo-valahi”, o invenție peiorativă a lui Viorel Român la adresa Românilor. Acești “moldo-valahi” ar fi, după VR, Românii Ortodocși. În context VR bate câmpii vorbind de “înapoierea” Ortodocșilor. VR nu se mai obosește să dea dovezi, el simplu postulează, cu seninătatea ignorantului. După ce emite aceste două aberații, VR postulează cum că singura salvare poate fi aflată în Episcopatul Romei (zis “biserica” romano-catolică). Pentru a arată “superioritatea” Episcopatului Romei, VR vorbește despre prezenta opulență economică a “apusului”. Considerând “opulența” ca semn al bunăvoinței divine, VR este direct Calvinist. Dar încă mult mai grav, Viorel Român pare a considera oportunitatea economica și circumstanțele politice drept o “teofanie” (arătare a divinității). Aceasta vădește nu numai o totală neînțelegere și insensibilitate spirituală, mă tem că vădește o tară de caracter. VR nu înțelege că rostul Bisericii nu este să promoveze “opulență”, rostul ei este să îi întoarcă pe oameni de la păcat, ”metanoia”, pocăința, să îi refacă “cetățeni ai Cerului”. Iar mai înainte de orice rostul Bisericii, care este și nu poate fi decât “una”, căci unul este trupul lui Hristos, deci rostul Bisericii este să arate diferența dintre bine și rău, și obligația Ei trebuie să fie promovarea veșnică a existenței consecvent morale. Aceste deziderate nu pot fi atinse decât în condițiile în care Biserica există în lume ,,dar nu aparține lumii căzute. Acest lucru Episcopatul Romei (zis “biserica” romano-catolică) nu îl poate face și nu l-a făcut. Fiind o entitate cu rosturi seculare, un “stat”, o teocratie, Statul Papal, Episcopatul Romei se conformează regulilor acestei lumi căzute. Un exemplu va ilustra cele afirmate.
În 12 Martie, 2000, în cadrul unei ceremonii special ținută în Catedrala Sfântului Petru din Roma, Ioan Paul al II-lea, Episcopul Romei și conducătorul acelei episcopii (zis “biserica” romano-catolică) a cerut iertare în numele acelui Episcopat, pentru păcate ce vor fi fost comise în trecut de membrii acelei organizații împotriva mai multor grupuri dar în special a Evreilor.Înainte de a intra într-o mai atentă analiză a acestui act este necesar să subliniem o nepotrivire.
După doctrina Episcopatului Romei, conducătorii lui, așa ziși ‘papi” , au între altele și calitatea de a fi “infailibili”, fără putință de a greși. Atunci când și-a cerut iertare, Ioan Paul al Ii-lea a arătat două lucruri. Fie că unii dintre “papi” nu sunt chiar așa de infailibili, fie că toți “papi” sunt infailibili, dar unii sunt mai infailibili decât alții. Dar dincolo de această nepotrivire sunt câteva aspect mai profunde.
Actul de a îți cere iertare, pentru acte necuvincioase și pe care le regreți, este în sine lăudabil, mai ales când este în referire la acțiuni personale, aflate în responsabilitatea ta. Toți avem obligația să facem asemenea acte de căință în față lui Dumnezeu și a semenilor noștri care sunt chipul lui Dumnezeu. Dar a cere iertare pentru acte făcute de altul sau alții în circumstanțe pe care nu le poți ști în toată complexitatea lor și de care nu ești direct vinovat, este nu numai exagerat dar este fără folos, temerar și ipocrit.
A cere iertare pentru acte făcute de alții, cu vremi în urmă, înseamnă a tăgădui Judecata individuală și înseamnă a judeca tu însuți pe semenii tăi,înseamnă a îi condamnă, a te socoti pe tine mai bun, înseamnă trufie.
Dar actul Episcopului Romei,Ioan Paul al II-lea a avut clar o dimensiune politică.
Acele acte pentru care el cerea iertăciune au fost făcute de către înaintașii lui, zis ‘infailibili”, pentru a acomoda politica zilei. Iertăciunea cerută de Ioan Paul al II-lea însemna acomodarea noilor stăpânitori ai vieții publice, interesele Americano-sioniste. Că așa este o dovedește împrejurarea că Ioan Paul al II-lea nu a adresat nimic din actualele necuvinte pe care le patronează Episcopia Romei: războiul din Kosovo, dezmățul fascist “uniat” din Ucraina, etc. În mai toate chipurile Ioan Paul al II-lea, poate inconștient, a comis un act de denunț. Un denunț împotriva Trupului lui Iisus.
Într-o înfocată predică părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, spunea..:Denunțul smuls prin tortură nu poate fi socotit desigur păcat. Dar pâra la rece, denunțul scris sau oral, turnătoria efectuată din proprie inițiativa și în deplină libertate a voinței este cel mai abject, mai mârșav, mai ticălos, mai spurcat și mai nemernic dintre toate mișeleștile păcate existente” Prin acest act Ioan Paul al II-lea a plecat capul Episcopiei Romei sub călcâiul stăpânirii Americano-sioniste.
Dacă aceasta socotește Viorel Roman “superioritate” atunci, fie este necinstit sufletește, fie trăiește într-o lume al cărei soare are altă culoare, o lume ale cărei taine pot fi deslușite în aziluri pentru betegi mental.
Dar mai există o enormă aberație pe care Viorel Roman o repetă agasant.
El susține că Românii din spațiul ardealo-banatic ar fi dobândit superioritate asupra “moldo-valahilor” că urmare a ‘uniatiei” , supunerii către schismatica Episcopie a Romei și ca urmare a “școlii ardelene”.
Pur și simplu Viorel Roman habar nu are nici de istoria spațiului românesc și nici de felul în care sunt analizate fenomenele istorice.
Un fenomen istoric,fie el politic, cultural, social, este judecat după aria de difuzare,impactul de moment (la vremea când a avut loc) și prin urmările lui în timp.Viorel Roman ignoră aceste criterii și deci concluziile lui sunt aberante. (În plus asupra lui Viorel Roman apasă împrejurarea că realmente relația lui cu realitatea este una “specială”, aproape la limita instituționalizării.)
“Școala Ardeleană” a fost o mișcare culturală patronată de Episcopia “uniată” din Blaj. Aici trebuiesc făcute câteva precizări.
“Uniatia”, subordonarea religioasă a unui fragment din Românii din Ardeal către Episcopia Romei, zis “biserica” romano-catolică, a fost o acțiune silnică dusă cu forțele armate Imperiale. Lăcașurile de cult ortodoxe au fost bătute cu tunurile. Sub apăsarea acestor forțe, brutale peste măsură, o parte din clerul românesc ortodox din Ardeal a fost nevoit să accepte subordonarea silnic impusă. Deci “uniatia” a fost o mișcare făcută de către o stăpânire străină si având scopuri anti românești din capul locului. Dar chiar și în atari condiții anume învățați, formați cu ajutorul Episcopiei “uniate” din Blaj, au continuat să aibă sentimente românești. În același timp acei intelectuali, toți,erau rezultatul “iluminismului” austriac, o mișcare eminamente anti clericală și masonică. În aceste condiții “școală ardeleană” a produs literatură, a încercat chiar schimbarea limbii, curentul “Latinist”, și a produs lucrări zis de istorie. Acele lucrări istorice căutau să promoveze idea unei descinderi a Românilor din coloniști veniți direct din Roma și căutau să promoveze idea unei influențe a Romei în tot cursul istoriei, lucru care nu a existat. Acele lucrări nu pomeneau de moștenirea bizantină și deci ortodoxă. Erau lucrări teziste și propagandistice, în cel mai bun caz și ele toate purtau pecete “iluministă” deci, secular-masonică. Influența “școlii ardelene” a fost limitată iar moștenirea ei, în timp, minimală. Totuși Viorel Roman caută să îi dea o importantă cu totul disproporționată, la limita unui eveniment crucial. Această interpretare ține de natura lui Viorel Român înclinată spre fabulație și este consecventă cu programul său de activist. Oricum și “școala ardeleană” este socotită de Viorel Roman ca o dovadă a “superiorității” catolice față de Ortodocși. Repet, o concluzie aberantă, fantasmagorică. Căci Viorel Roman uită (sau pur și simplu nu știe) că o mișcare de renaștere spirituală de proporții gigantice avea loc în aceiași vreme în spațiul românesc. Este vorba de renașterea isihastă și de activitatea Sfântului Paisie Velichikovschi. Întreaga lume Ortodoxă a cunoscut o renaștere spirituala uluitoare. Lumea greacă prin lucrarea Sfântului Nicodim Aghioritul, iar restul sub lucrarea Sfântului Paisie Velichikovschi.
Paisie Velichikovschi, sub influența Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, a așezat tiparniță și centru de răspândire a literaturii patristice, mai întâi la Dragomirna și apoi la Neamțu. Sumedenie de cărți de învățătură, întreagă Filocalie, au fost tipărite, în română și slavonă. Dar în plus mii de călugări au fost formați în spirit atonit de superlativă trăire spirituală. Această mișcare a fost copleșitoare și a influențat decisiv întregul spațiu ortodox. Urmările acestei mișcări au rămas vii până în ziua de azi. Cu toată seriozitatea se poate spune că TOȚI marii teologi ortodocși, din veacurile XIX și XX, au fost cu putință datorită mișcării de renaștere ortodoxă a Sfântului Paisie Velichikovschi. În spațiul românesc, marii teologi români, de la Nichifor Crainic la părintele Dumitru Stăniloae și la fascinantul fenomen “Rugul Aprins” își au originea în mișcarea isihasta a Sfântului Paisie Velichikovski. Toate vetrele românești de profundă spiritualitate, de la Sihăstria, Cernica, Frasinei și atâtea altele, care viețuiesc în superlativă trăire isihastă, își datorează existența duhului aprins de către Sfântul Paisie Velichikovschi.
Între această mișcare și “școală ardeleană” nu poate există comparație, diferența este una de categorie!. ”Școala ardeleană” a fost o manifestare locală și cu importantă trecătoare, mișcarea Sfântului Paisie Velichikovschi a fost gigantică, profundă și cu urmări colosale care continuă și azi la fel de vibrant.
Dar aceste lucruri Viorel Roman fie nu le știe, fie nu le înțelege.
De fapt,după modul în care scrie și după modalitatea consecvență în care refuză orice fel de argumentație rațională, Viorel Roman pare stăpânit de un delir sistematizat.
Delirul poate deveni psihoza halucinatorie cronică, el devine idee delirantă. O idee delirantă fiind aceea care se menține neputând prin nimic fi combătută. Realitatea nu are importanță, faptul că ideea delirantă nu este sau nu poate fi dovedită, este “vina” realității nu a celui stăpânit de beteșug. Este păcat.
Acestea fiind zise aș vrea să repet că personal nu am nimic împotriva lui Viorel Roman. Îl consider o persoană civilizată, cu bun gust și anume pricepere la scris. Dar acest delir care îl stăpânește este o tristă realitate. O realitate la fel de tristă ca și tenacitatea cu care se lasă stăpânit de ideile delirante pe care le postulează și promovează. O tenacitate care categoric ar fi trebuit să aibă o cauza mai bună.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

18 februarie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor.