Un mic suspin se-aude tainic
Rupând tăcerea de cobalt,
Iar focul toarce enigmatic,
Ultimul jar care-a rămas.
Dezordonat părul plutește
Ajungând pân la pământ.
Mâna gingașă părăsește,
Perina moale ca de pluș.
O pleoapă leneșă deschide,
Felină se întindea pe pat
Și din fereastra cu lumină,
Văzu locul abandonat.
Mirată caută spre sobă,
Doar umbra lunii se vedea
Profilând o umbră sobră,
Pe sofaua de catifea.
Piciorul gol pășește-n aer,
Plutea ușor pe căi de dor
Iar părul său ca evantaiul,
În valuri cădea încetișor.
Privirea gingașă, firavă
I-a fost atrasă de-un răvaș,
Se pare, scris în mare grabă
Și lângă el un crin gingaș.
Cu mâna dalbă, tremurândă,
Luând hârtia cu mirare,
Văzu cum slova jucăușă,
Era adio, de plecare.
Sărută crinul cu mult drag
Și cu o disperare crudă,
Îl aruncă peste grilaj,
Iar jarul șuieră de ciudă.
Portița sobei o trânti
Cu disperare și durere.
Iubitul ei o părăsi
Pentru o clipă de plăcere.
Totul în jur plutea aievea,
Ea, prăbușită peste pat,
Tăcea și-și sfâșia durerea
În rugul unui gând firav.
Și parcă firul vieții sale
Atârna de acea iubire,
iar pleoapa ei înfloritoare
Trecu în veșnica, adormire.
E noapte-adâncă peste lume,
Doar un lătrat în depărtări
Se-aude parcă vrea a spune:
„-S-a stins o floare în plini zori!”
La început de dimineață
Un tânăr a intrat grăbit,
În locuința de la stradă
Dar a ieșit ca, amețit.
Era târziu pentru iubire,
Era târziu pentru-alinare.
Ce-a fost o dulce fericire,
S-a pierdut pe căi stelare.
Cu mister adaugi rima
Punând gingașă cununa,
Tandrei, sfintei poezii
Cu aripi de fluturi, mii.
Ghioceii înfloresc
Când adaugi vers domnesc,
Viorelele se-adună
Tot ținunâdu-te de mână.
Eu te caut printre vise
Și iubirile promise,
Cu speranța de a fi,
Rimă dragă inimii.
Mai suspini tu, poezie
Când cerul aduce mie,
Norii grei lăsând pe umeri,
Greutăți fără de număr!
La biroul meu te scriu
Vers gingaș, suflet târziu,
Călimara cea divină,
Dăruie cerneala fină
Rima să așez cu dor,
Murmur dulce de izvor.
———————————-
Ioana CONDURARU
Ultima scrisoare
NOSTALGII