Eugène IONESCO: Testament

Mesajele nu au nici un efect asupra mea.

 

În acest moment, mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu.

Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă.

 Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.

Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.

Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial.

Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi.  Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.  Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte?

Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.

 Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid.

Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine.   Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu.

Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc.

Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.

Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva.  Poate că „după”, va fi bucuria.

Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală…

Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă.

Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.

A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.

Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. 

Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. 

 Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.

Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.

Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu „Rinocerii” la New York, ceea ce lui i-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.

Au fost, apoi, cronicile literare engleze şi franceze. În plus, aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga, care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga, aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.

Apoi, încă o dată, soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă.

Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc.

Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă).  Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse.

 Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu.

 Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940, de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge.

A murit cu această nădejde.

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!).

Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor!

Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama.

Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.

În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea, la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri.

El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.

N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: “Doamne, fă-mă să cred în Tine”.

Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte?

 Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.

S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu.

Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?

În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu…

––––––––––

Eugène IONESCO

Georgeta NEDELCU: Sunt o visătoare!

De când mă ştiu, aşa am fost mereu
Puternică şi-n viaţă-o luptătoare.
Mi-a fost bine, însă mi-a fost şi greu
Dar, am luptat şi-am fost biruitoare.

 

Mulţi m-ar fi vrut la pământ doborâtă,
Însă, necazurilor piedică le pun.
N-au cum să mă doboare.’S hotărâtă
Să lupt cu ele, să nu mă supun.

 

În viaţă am iubit şi-am fost iubită
Şi-n căsnicie am avut noroc.
Pot spune că am fost şi fericită
Iubirea nostră a fost reciproc.

Sunt doar un suflet. Nu pot fi perfectă.
De multe ori în viaţă mai greşesc,
Da-ncerc adeseori să fiu corectă
Însă, nu-ntotdeauna reuşesc!

Am fost aşa şi voi rămâne-aşa
Iubesc viaţa! Sunt o visătoare!
În dragoste nicicând nu voi trişa.
Iubiţi cât sunteţi tineri. Viaţa-i trecătoare!

————————–

Georgeta NEDELCU

Craiova

30 martie 2019

Elena TUDOSA: Sfânta Cruce

Sfântă Cruce

 

În zori de zi când mă trezesc,
Sub semnul crucii mă închin,
Spre ceru-nalt Doamne privesc,
Și-i mulțumesc părintelui divin,

Că văd lumina soarelui încă o zi,
Lumina ce îmi luminează drumul meu,
Sub semnul crucii știu că oriunde as fi,
Cu mine-alături este Dumnezeu.

O, Tată sfânt, Fiule bun și Duh ceresc,
O Sfânta Cruce și o rugăciune spun,
Știu că voi primi dar-dumnezeiesc,
Și ajutor ca să pornesc la drum.

Când valuri negre peste mine vin,
Iar crucea vieții mele – mi este grea,
Cred în puterea prea Sfintei Treimi,
Și știu că Dumnezeu mereu m-o ajuta.

Mare ești Doamne, ești blând și dulce,
Cruce amară ai purtat în spate,
Ai suferit batjocori și chin pe Sfânta Cruce,
Pentru-a salva lumea de la păcate.

Noi cu evlavie Doamne, ne închinăm,
Și în genunchi cădem sub Sfânta Crucea Ta,
Nădejde și salvare doar de la Tine avem,
Căci mare Doamne ești, mare-i puterea Ta!

La Crucea Sfântă azi lumea vine,
O, Doamne, Dumnezeul meu,
Nu ne lăsa să rătăcim prin lume,
Cu crucea ta păzește pe poporul tău,
Ne miluiește și ne izbăvește de rău!

 

Sfânta Cruce,

 

Lângă a Ta sfântă cruce,
Vin Isuse și mă -nchin,
Când sufletul mi se frânge,
De necazuri și de chin.

Lângă crucea Ta deseori,
Abătut de gânduri cad,
Când mi-e cerul plin de nori,
Și durerea n-o mai rabd.

Crucea Ta izbăvitoare,
Pe care-ai fost răstignit,
Este Doamne – a mea salvare,
De, destinu-mi este crunt.

Lângă cruce mama Ta,
Având sufletul zdrobit,
Vorba plângând ti-asculta
Când, pe toți, fii săi tu ne-ai făcut.

Pe cruce sus răstignit,
Ai privit lumea nedreaptă,
Și-n al ei suflet sărac,
Dându-ti duhul ai vorbit:,
Iarta-le păcatul Tată,
Ca-s săraci și nu știu ce fac.

Oricât m – as ruga și-as plânge,
Pentru câte-ai indurat,
Nici o plată n-ar ajunge,
Că ne-ai salvat din păcat.

Prea barbara judecata Ta,
Cumplit-a Ta răstignire,
Între doi tâlhari pe Golgota,
Crucea ne-a fost mântuire.

Nu-i de-ajuns a mă ruga și plânge,
Pentru câte Doamne – ai îndurat,
Cât ai suferit pe Sfânta Cruce,
Dar de la fața Ta, tu nu ne-ai lepădat.

Sfântei Cruci de minuni prea binefăcătoare,
Ce ne apără, ne păzește, ne îndrumă,
Ce ne este unica mântuire și salvare,
Lumea astăzi cu recunoștință i se-nchina!

——————————-

Elena TUDOSA

31 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Averea inimii

Iubirea mi-e tăcere. Tăcerea îmi e iubire.
M-afund în amintire. Totul e o răzvrătire.
Îmi ești timpul de ieri. Apari de nicăieri.
Îmi viscolești trăirea. Mi-e dor să-ți văd privirea.

Îmi spun în gând că trece. Ți-ascult glasul rece.
Zace-n suflet și azi. Din el nu vrei să cazi.
Iau foarfeca să tai. În suflet să nu stai.
Timpul din urmă urlă: Nu tăia a vieții filă!

În mine te privesc. Te văd și-n tineresc.
Fug, mă împotrivesc. Nu vreau să te iubesc.
Te scot din mine să te scriu. Fiecare zi e un pariu.
Condeiul îmi e alinare. Versul o încântare.

Vreau să îmi fii doar vers. Muză în univers.
Într-un dans al literelor să te prinzi,
S-aprinzi flacăra condeiului,
Să reînvii visul versului
De-a povesti în tăcere despre a inimii avere.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

30 martie 2019

Ana PODARU: Pelegrin în lumea viselor

Vântu-și ține răsuflarea, norii se adună-n cârduri,
Fulgerul străbate zarea, literele cad din rânduri,
Răgetul ia loc de tunet, urlet se transformă-n plâns,
Pe sub streașina ferestrei toate frunzele s-au strâns.

Pas în urmă face calul, miei aleargă curmeziș,
Dintr-un stufăriș de gânduri doi ochi ne privesc pieziș,
Dintr-un curcubeu se-adapă lacrimile unei mame,
Iată!… cumpăna fântânii a-nverzit și coace poame.

Omul suie munți de stâncă, talpa lumii-n el se crapă,
Din tichia-i de hârtie raza lunii-ncet se-adapă,
Florile se-ascund din cale-i, palmele dorind a rupe
Frăgezimea frumuseții… sub o piatră s-o astupe.

Cad pe rând, din pâinea lumii, firimituri de lut uscat,
Strugurele copt al vieții se-negrește de păcat,
Pelegrinul se oprește după șapte drumuri grele
Odihnindu-se-n odaia cu pat rece și zăbrele.

——————————–

Ana PODARU

30 martie 2019

Daniel BARBU: Floare de nu-mă-uita

Iartă-mă că te-am iubit
Când mi-a fost viaţa mai grea,
Visul TU mi-ai împlinit
Floare de nu-mă-uita…

 

Te-am închis în absolut
Şi mi-ai înflorit lumină,
TU ai scos dintr-un trecut
Sufletul meu plin de vină…

 

Dac-ar fi să pot vreodată
M-aş mai naşte, pentru noi,
Să te port înmiresmată
Împărţind iubirea-n doi…

Şi în noaptea VEŞNICIEI
TIMPUL rupe ceasu-n două,
Dăruim statorniciei
Soarta, pentr-o lume nouă…

Voi păstra în amintire
Chipul şi privirea ta…

——————————

Daniel BARBU

30 martie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Versuri

Când vei veni

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
apoi
în hamacul unui vis te voi pofti.
Îți voi închide cu buzele pleoapa,
te voi încătușa cu îmbrățișările mele arzânde,
cu degetele flămânde
te voi devora plămădindu-te,
risipindu-te,
în mine săpându-ți groapa,
din groapă înviindu-te
în timp ce eu mă voi stinge de dor…
Atât de ușor
ne vom balansa între trăire și netrăire,
între iubire și preaiubire,
astral
și banal
în același timp,
ziua sclavi pe pământ,
noaptea zei în Olimp…

Când vei veni
îți voi tăia o șoaptă felii
și te voi nemuri.

 

Simfonie

Cât de nepământean alergi
desculță
prin retina înrourată a ochilor mei…
Angelic
îți întipărești urmele
în spatele tremurândelor șoapte;
în noapte
atingerea ta mă înverzește, copac,
iar sufletul meu, privighetoare
se revarsă ca o maree de lumină.
Așează-ți tâmpla înfierbântată,
pe a umărului stâng obcină
și dăruiește-te mie…

Împreună,
vom fi simfonie.

 

Despre Îngerul blond al poeziei românești nu se poate vorbi la trecut. Pentru Demiurgul Necuvintelor nu poate exista graniță a timpului. Nichita trăiește în aerul pe care îl respirăm, împreună cu toți voievozii slovelor. Un sărăcăcios omagiu prin acest acrostih, o lacrimă de aducere aminte a sufletului meu pentru unul dintre Marii Prea Timpuriu Plecați ai acestui popor. La mulți ani, Nichita!

 

Nichita
(la 86 de ani)

Ne amintim că azi e sărbătoare
Incandescent tăceri arzând pe rug,
Cuvintele în Necuvinte fug
Horind în cânt de nai în Ursa Mare.
Icar rătăcitor spre supernove
Trimete-ne o binecuvântare
Angelic albăstrindu-ne cu slove.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

31 martie 2019

Valeriu CÎMPEANU: Despre Adevăr sau Un posibil necrolog la groapa literaturii române

Aflu dintr-o recentă recenzie că România contemporană, cu o populaţie de numai 20 milioane de mulţi nelocuitori, are peste 2400 de scriitori atestaţi, cu lefuri şi pensii în toată regula neregulii diurne… Cifra aproape că m-a intrigat şi oripilat. Căci din toată armata asta de scriitori „făcuţi şi nu născuţi” după draconice canoane, pretins oficiale, practic, prea puţini rămân la număr ca scriitori „adevăraţi”, cu har şi înţelepciune, sortiţi ca să rămână în istoria literaturii române.

Mulţi dintre ei, „scriitori” dar fără operă și har, impostori sau asistaţi social, care însă n-au cum să-i umbrească pe clasicii din istoria postumă. În trecut, ca şi în prezent, scriitori de conjunctură, de serviciu, de curte şi cumetrii, de chefuri şi sindrofii, s-au găsit şi sunt destui. Să mănânce şi ei o pâine, de ce nu, dacă s-a vrut şi îndeobşte s-a putut. Că vorba aia: românul e bun la toate, pentru toate e făcut. Revoluţia română a fost şi ea o ocazie prea bună. Au dat buzna prin literatură, cu şi fără de talent ori cu cine ştie ce mâzgălitură, tot felul de „nechemaţi”, fără har şi fără „mâzgă”. De oportunişti şi conjuncturişti, România n-a dus lipsă niciodată. Parcă este destinată, consacrată, blestemată. Unii, dacă fac vre-o facultate de literatură, srl- istă sau de stat, se şi cred că pot să fie scriitori cu „atestat”. Chit că unii n-au nici operă, nici BAC. Le-a căzut norocu-n cap. Nu e cazul lui Homer, lui Shakespeare, Rimbaud, Dante, Rilke… sau chiar Eminescu, „săracu’”, care n-aveau nici ei BAC-ul dar au rămas geniali în literatură prin har, operă şi anvergură. Harul i-a făcut ca să rămână!

Dar, revenind mai în prezent, asistăm la un alt „reviriment”. Şi anume că nu poţi „deveni” scriitor dacă nu eşti recomandat, susţinut şi „buricat” de critici cu „atestat”, agreaţi de USR. Care „atestat” însă, nu ştim, că doar n-am prea auzit să existe şcoli ori facultăţi de calificare într-ale criticii literare ca să fie atestaţi. Şi nici de OSIM acreditaţi. De aia, Titu Maiorescu, George Călinescu, Alexandru Piru, Ovidiu Ghidirmic, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea Enache, Cristian Tudor Popescu etc., nu sunt ei critici şi scriitori recunoscuţi, că n-au „diplome” de scriitori şi de critici literari. Harul i-a făcut însă să fie şi să rămână în literatura română. Dar pe lângă ei, au tot mai încăput şi o droaie de impostori, aşa-zişi critici şi chiar scriitori, că slavă domnului, că de ăştia e loc destul în minunata şi fascinanta noastră Românie.

Nu ştiu când şi câţi, din toţi ăştia vor rămâne la Judecata de Apoi a Literaturii Române. Căci istoria nu iartă ! Ne ceartă fără ca să se răzbune! Doamne-ajută, să vină şi vremuri bune!

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

31 martie 2019

(Din volumul de eseuri)

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Deschideri

Pașii Poetului

 

Dacă în zori
îmi voi apropia urechea de pământ
am să ascult cântecul primăverii
cum urcă semeț
cuprinzând frăgezimea firului de iarbă.

Binecuvântat anotimp
răscolind cu hoardele-i de seve
crengile ațipite încă de ger
zgomot de aripi
înflorite sub foșnetul timid al soarelui.

Dacă uneori
am să-mi așez tâmpla pe locul
unde se bănuie a fi inima salciei
am să ascult cum se apropie
înmirezmând depărtarea pașii Poetului.

                                                           Dunia Palangeanu/Giurgiu

 

 

DESCHIDERI

 

Sunt florile deschise către tine ,
Petale sângerânde în apus ,
Iubirea mea ce încă-și mai ține
Cuvântul ce țn taină ți l-a spus.

În Primăvara aceasta infernală,
Ce lasă pomii goi în floarea lor ,
Tu să apari în rochia-ți de gală,
Cu sânii goi , sclipind amețitor.

Tu ești miracolul ce-mi ține calea ,
Lumina revărsată în interior ,
Priveliștea ce îmi încântă zarea,
Cu pasul tău pășind amețitor.

Rămâi în Primăvară pân-la Iarnă ,
Te-oi domoli prin ceștile de lut ,
Din care tot nectarul se răstoarnă
Pe buze aprinse, prinse în sărut.

                                              Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

DIALOG POETIC DE PRIMĂVARĂ GIURGIU – PARIS

31 martie 2019

 

Ioana CONDURARU: Poeme

Suflet trist

 

Demult zăpada-i dusă și cerul e senin.
A început natură puțin câte puțin,
Să zâmbească tainic, prin firele de iarbă,
Iar florile voioase, au prins fluturi în barbă.

Râd fericiți copacii de atâta veselie!
Au apărut gândacii, acolo pe câmpie,
Căci soarele feeric, cu raze a îmbrăcat,
Mândra Primăvară. În rochie de brocard.

Doar o copilă tristă stă încremenită,
Privind meii zburdând prin iarba miruită
Și inima-i suspină, de atâta însingurare,
Neavând pe nimeni să-i dea o îmbrățișare.

Acum însă trăiește din mila celor care,
Mai vor a da iubire și dulce alinare,
Văzând cum se topește sub crudă durere,
O copilă dulce făr’ nici o mângâiere.

Cu turma la câmp merge pentru a câștiga,
O masă îmbelșugată și noaptea, o saltea.
Vitregă-i fu soarta când i-a răpit Măicuța,
Singură lăsându-o, să-și poarte trăistuța.

E dureros cum timpul a fost atât de crud,
Lăsând sărman un suflet acestui pământ,
Să trăiască numai din mila celor mulți,
Fără de iubire…frați sau frumoși părinți!

 

Suflet de crin

Când Domnul a zidit natura
Dăruind atâtea flori,
Văzu un crin bătut de brumă
Și voind să-i dea fiori,
L-a dăruit cu drag femeii.
Ea, o Crăiasă peste zori,
Sorbea alintul înserării,
Visând la mândri pețitori.
O copiliță doar era
Când a primit crinul în dar,
El mândru însă înflorea
În inima ei de cristal.
Ajungând maturității,
Petalele i s-au deschis
Sorbind candoarea dimineții,
Din astrul de la răsărit.
Așa femeia, măndră floare
A ajuns peste zenit,
Dulcea-i caldă îmbrățișare
Dăruind viața pe pământ.
Un crin luat din Maica Sfăntă
Pentru a naște fericire,
Cu prunci suavi, minunați îngeri
Din raza lunii cu iubire.
Crini gingași vor dăinui
Cu zorii ce vor da speranță,
Ducând spre alte galaxii,
Cuvântul ce se cheamă, Viață.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”