George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu

Scenometrie (cf. cartea noastră Scenometrie Teatrux), termen poate eufonic cu psihometria practicată în proza lui Puși Dinulescu, are de a face pre/para teatral cu scena/scenariul-reprezentare-spectacol a operei scrise, aici. L-am practicat tacit cinci ani la colocviile publice cu Puși, îmbinând convorbirile literare cu teatrul de poezie, de exemplu. Și includerea în cartea de scenometrie a piesei imposibile Astă-seară se joacă Noica făcea caz de întâlnirile cu filosoful. Astăzi se joacă Puși. Adică, precum în piesa pușiană de-o viață, Adevărata casă cu țoape etc.: adevărata scenometrie.

         O lectură mediată, implicit anticritică, în clasic, presează, aproape, crestomația înscenabilă, oricum deșirarea deslușirii misterelor acestei opere unice, unic marginalizată. Cititorul nu e mituit cu niscai coerențe de clasă, nici barat cu ifose de cancelarie, și fie să reacționeze la scenometrie, vreo noutate oarecare, pe o operă de recunoscut cu orice șpil. Numele suprem al cititorului, în sanscrită, este sahridaya, cititorul cunoscător, colaborator al autorului. Cum și doctrina lacunei, la Poe, Wagner, Baudelaire, lăsată cititorului să o umple, tot pe acolo bate.

         Scenometria se aplică aici pentru prima oară în hermeneutica literară, anume asupra operei lui Puși Dinulescu. Nici Roland Barthes, nici alamkara sanscrită, nici dodiile sistematizate de Marian Popa nu vor eșapa cenzura sau critica ideologică aici. Lăsăm esența lui Puși la vedere, ca pe scenă, cine ajungem. Doar vorbim din studenție, un film, o bere, Robert Calul, hai la teatru. Să nu plângem că tot nu ne lasă ăl râs cinic-hercinic. Că involuție, că ratare, out. Râs ultra-tehnic, barthesian. Rasa-dhvani / sentiment-sugestie? Vidush, ghiduș: să iasă toți brahmanii și turnătorii din sală.

         Abia am prescenometrizat porțiuni dialogate din Robert Calul, ca pentru a prinde un fir (rupt anume din pornire, poate a se înnoda fie și întâmplător în sensibilitatea receptorului) – nu se poate povesti nimic din Puși, ci lua sculptural-muzical-dramaturgic ca atare fiecare rând și Urmuz etc. – , a sugera dintru început dialogismul epic al pușianismului, ce nu se putea, măcar și la 60 de ani, a nu se ecloza în piese întru Caragiale-Mazilu. Romanul, miraj al prozatorului român în anii 60, este, totuși, Robert Calul, îsumându-se, augural, pe mitul dublului, operei avenire, astfel un roman-fluviu printre deșerturi și libații.

         Poveste cu Monica din Linda Belinda se face, reflex,  roman, Galaxia Burlacilor. Măcar Romanul Sfintei Mogoșoaia este scenometrie curată, mateină, încartiruind, grupuri-grupuri, Dulcinee-Rusoaice, misterele paracomuniste bucureștene, aluzionate în arhipelagul povestirilor, și cu farfuria zburătoare ursind-repreromanticizând-ridendo Îngerul contabil, și iar povestiri, până la Etna dramaturgică indusă ca de Caragiale, de nu la concurență, ia pun’te tu cu mine, că mă iubești.

         Tirada maximă e autorul-personaj, Puși în persoană, căruia, citind cartea lui Grigore Traian Pop, i-a venit în minte comedia Neisprăvitul, de Fonvizin. Dar nu mă tem de acest cuvânt, spune el, pentru că neisprăvit înseamnă viu, iar isprăvit înseamnă mort. Și-mi convine. Acum, cu miștoul, care nu rareori mă caracterizează, am să amintesc și faptul că, la vremea lui, și Hasdeu a fost derizionat cu porecla de Omul-Fragment.

         Că-și permite să citeze din răspunsul lui Hasdeu – unde? – în Galaxia burlacilor, deși roman, zice, adică nu ce? Hasdeu: Orice porțiune a infinitului este un fragment. Un fragment este o rază a soarelui, un fragment și soarele Continue reading „George ANCA: Puși Dinulescu și Dumitru Drăghicescu”

George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație

Dumitru Drăghicescu – Ioan Groșescu – George Anca

DUMITRU DRĂGHICESCU

 

Adevăr și revelație

  Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă. Ființă și devenire. – Atâta timp cât noi ne găsim în acest proces vertiginos de evoluție neîncetată și și de devenire nemăsurată, ni se pare dificil de a vedea ceea ce va fi reușita stabilă și repausul. Totuși, speciile zoologice astăzi fixate, și fixate de milioane de ani, traversară, și ele, o fază de devenire neîncetată și de mobilism ireductibil, în cursul cărora și prin care ele se constituiră așa cum sunt. Devenirea lor a fost deci încoronată printr-un repaus în ființă care durează, pentru cele mai multe, de milioane de ani. Devenirea lor a ajuns realmente la ființă. Nu se poate întâmpla altfel cu devenirea noastră. Acest provizoriu uman, care durează de milenii și care se va prelungi fără îndoială încă milenii, trebuie să ajungă într-o zi la definitiv.
Este cert că, atât de lung timp de când noi ne găsim în turbionul devenirii, suntem puțin preparați să anvizajăm ființa, această etapă finală în care mobilismul și provizoriul nu vor mai avea rațiune, în care omul și activitatea sa spirituală vor fi epuizat forța lor creatoare și vor fi realizat formele împlinite, încheiate, definitive, ale tuturor acțiunilor umane posibile. Deja capodoperele artei, consacrate de secole, sunt lucruri definitive, imuabile. Arta și știința, în ceea ce ele au dat cu siguranță incontestabil și desăvârșit, au creat și creează definitiv. Capooperele artistice și veritățile științifice au valoarea și stabilitatea speciilor zoologice. De altfel, omul însuși, din punct de vedere morfologic și fiziologic, este fix ca toate celelalte specii. Mobilitatea noastră morală, instabilitatea spirituală, devenirea noastră psihică au la bază o fixitate psihologică aproape absolută.
Dar si devenirea noastră trebuie să ajungă la ființă, dacă trebuie precis, printr-o serie infinită de încercări și forme provizorii, să realizeze formele definitive ale ființei, încă trebuie ca imaginea a ceea ce va fi ființa și definitivul și să-i servească de model. Imaginarul irațional al matematicienilor nu trebuie inserat în real? Or, precis aici este rolul și rațiunea de a fi a religiei, a lui Dumnezeu și a normelor creștine.
Iehova biblic spunea: Eu sunt cel ce sunt. El dă aici veritabila sa definiție, căci Dumnezeu este ființa care trebuie să reușească devenirea umană.  El ar fi de asemena fals de a lua devenirea și mobilismul prin care noi trecem ca singuri adevărați și ca veritate defnitivă și absolută, decât să creadă în existența reală și actuală a lui Dumnezeu. A erija devenirea în absolut, înseamnă precis a nega ființa și pe Dumnezeu, care sunt reușita devenirii, ființa pe care devenirea o implică și fără care nu are sens.
Construcția marilor catedrale ale Europei, cea din Milan sau Cologne, de exemplu, cer mai multe secole. Zeci de generații au muncit la ele; cele care i-au pus fundațiile erau, de lung timp, în cenușă, când domul din Milano fu încheiat. Dar ele au muncit la el pentru că au crezut în existența viitoare, transcendentă a acestui edificiu, opera eforturilor și a credinței lor. Timp de trei secole, acest edificiu fu în devenire. Muncitorii, zidarii, arhitecții succesivi ar fi putut crede că el nu va fi niciodată terminat, pentru că desăvârșirea lui, ființa lui transcendea viața lor și viața mai multor generații și eforturile lor ar fi putut să pară imposibile sau inutile. Este aici puțin din atitudinea filosofilor devenirii, care îi văd veritatea, singurul adevăr absolut, și care resping ideea de ființă.
Credincioșii într-un Dumnezeu real, existând actualmente sunt ceea ce ar fi fost uvrierii unei catedrale, care, la un moment dat, ar fi declarat că edificiul fusese terminat, și ar fi încetat să mai muncească la el, deși era foarte departe de a fi gata. Este aproape de ce s-a întâmplat în evul mediu, când credința oarbă într-un Dumnezeu real și actual a contribuit mult la încetinirea, dacă nu la paralizare științei și tehnicii.
Aceasta ține de Dumnezeu și de dogmele esențiale ale creștinismului ca și de catedrala din Milano.Nenumăratele generații umane muncesc pentru a le realiza și a le verifica, prin ceea ce rămâne definitiv și fix prin curgerea și provizoriului acțiunilor lor. Dumnezeu și dogmele sunt ființa, și transcendența însăși, căci ele transcend scurtele limite ale fiecărei generații și a tuturor generațiilor care vor trăi în faza de a deveni realizator. Astfel, aceste generații sunt puțin preparate să înțeleagă ființa, să creadă în Dumnezeu și în dogme. Dar, că ele cred sau nu, ele nu încetează și nu vor înceta să muncească la ele și să fie inchietați, până ce omul, în fine, se repauzează în Dumnezeu. Explicația, sensul devenirii și al evoluției în general, cheia stării noastre actuale și a activității noastre, și a activității tuturor generațiilor prezent și viitoare, care este ființa noastră sub
forma sa definitivă.
Teologia catolică era în profund adevăr postulând deificarea omului și Nietzsche și Dostoievski, împingând acest postulat până la termenul său extrem, puteau pretinde la deitate.
Gândirea lui Nietzsche și a lui Dostoievski, a lui Guesde și a lui Engels nu descind ele  în  linie dreaptă și printr-o riguroasă logică din cea a lui Ireneus și a Sf. Augustin? (27)

(27) „Dumnezeu şi omul, scrie Aug. SABATIER – împingând până la capăt teza lui Ireneu şi a Sf. Augustin – opuşi unul altuia la originea vieţii conştiente pe terra, se penetrează reciproc până la a atinge unitatea morală a iubirii, în care Dumnezeu devine interior omului, în care omul devine interior lui Dumnezeu şi găseşte în Dumnezeu înflorirea întregii sale fiinţe… Această religie este un germen inepuizabil fecund, inserat ca o grefă în tija vieţii umane, pentru a o ridica la o formă superioară”. (Esquisse d’une Philosophie de la Religion, pp. 185-186). Dumnezeu se dezvoltă deci în tija umană, şi iată de ce Iisus este numit de asemenea Fiul Omului. Dumnezeu este copilul umanităţii; aceasta este adevărata mamă a lui Dumnezeu, Dii Mater, Demeter. Dacă monoteismul pune un abis între Dumnezeu şi om, creştinii umplu abisul şi umanizează pe Dumnezeu, unind omul cu Dumnezeu fără discontinuitate.

Verificarea existenței lui Dumnezeu. – Ideea nouă de Dumnezeu astfel concepută proiectează o lumină destul de vie asupra stării sufletști a umanității moderne și ne face posibil de a o înțelege, de a înțelege tendințele sale, tulburările, devierile și sublimele sale realizări. Noua idee de Dumnezeu ne face egalmente mai facilă comprehensiunea ideiii vechi de Dumnezeu și mai inteligibile geneza sa, originile sale și rolul său în viața umanității și în economia interioară a societăților. Aceasta va fi deja o serioasă justificare a ideii de Dumnezeu, dar nu suficientă pentru a o demonstra și a verifica bine fondată. Dumnezeu trebuie să explice totul, precizamente pentru că el pare inexplicabil și, pentru că el este iraționalul, trebuie să dea rațiunea oricărui lucru. Dar nu trebuie de asemenea să ne dea rațiunea lui însuși?
Dacă noi putem arăta că noua idee de Dumnezeu poate concilia contradicțiile pe care le prezintă ideea tradițională, că ea poate eclera obscuritățile și misterele cu care aceasta se împodobește ca de predilecție și dacă ea dacă ea poate învinge obstacolele și dificultățile care fac penibil accesul la rațiunea existenței lui Dumnezeu tradițional, noi vom fi dat în această absență a contradicției proba cea mai bună a existenței lui Dumnezeu, și de care noi am văzut că matematicienii, în știința lor, se declară satisfăcuți.

Viitorul nu trebuie să excludă ființa.   Distincția pe care  M. Brunschwicg o face între unu al devenirii și ființă este logică; dar este la fel de logic de a nu nega total ființa. Căci, în fond, devenirea trebuie să ajungă la ființă; misiunea devenirii, ca să spunem așa, este de a ne procura ființa.

         Se poate deci logic crede într-un Dumnezeu nu certamente real, dar realizabil; la o existență reală a spiritului și a lui Dumnezeu, dar proiectată la capătul procesului de creație, al devenirii. Dacă Spiritul și Dumnezeu nu sunt o ființă, aceasta vrea să spună că ei nu sunt reali, dar aceasta nu exlude ca ei să fie pe calea realizării, a devenirii; Ei sunt reali fiind realizabili. Aceasta nu exclude, dimpotrivă, presupune și cere ca Spiritul și Dumnezeu să fie, în fine, reali într-un interval de timp oarecare. Tot așa, dacă moartea și injustiția domnesc astăzi, aceasta nu este o probă că imortalitatea, resurecția, justiția cu sancțiunile finale ar fi imposibile pe totdeauna. M. Brunschwicg ne interzice el însuși acest pesimism când spune: „Dar omul este spirit; ceea ce este actualmente nu decide ceea ce va fi… căci viitorul său nu este înscris în trecutul său…”. Acest optimism, dacă era consecvent, ar fi trebuit să ne dea legitimitatea credinței și a imortalității, a justiției finale.

         Că evoluția socială, morală și spirituală ar fi în curs, aceasta nu probează că acest ciclu evolutiv nu va fi niciodată epuizat. În timpul evoluției vieții biologice, care a creat speciile, s-ar fi putut spune egalmente că ea nu se va sfârși niciodată. Totuși, devenirea vieții, a formelor vitale, a ajuns la forma ființei speciilor invariabile, așa cum devenirea materiei a ajuns la ființa formelor și a legilor fizico-chimice relativ fixe.

         Se poate concepe că doar evoluția socială și spirituală a umanității să facă excepție și să nu ajungă niciodată la ființe relativ stabile și prin urmare reale, concrete și materiale?

         Incarnarea principiului spiritual  și a unității sale într-o ființă, presupusă materială, existând real, ca și dogmele, ca expresie și determinare a lui Dumnezeu, sunt practic indispensabile, cel puțin ca model de imitat pentru educația și dezvoltarea umanității. Imaginea unui dumnezeu exterior și material este absolut necesară, precizamente pentru a trezi progresul intern, ascensiunea, pentru a-l ajuta și, la nevoie, a determina printr-un sort de constrângere exterioară avântul său. Aceasta nu este necesar pentru spiritul unui Sinoza, al unui Platon și al lui M. Brunschwicg, dar acesta este indispensabil pentru spiritul imensei majorități a oamenilor și de aceasta M. Brunschwicg pare să nu fi ținut cont. Cert, dogmele trebuie să fie continuu modificate și refăcute, pentru ca ele să nu imobilizeze spiritul și să nu distrugă acțiunea sa progresivă, ascensiunea sa. Dar, a le contesta și a le cere să facă proba rațională „virilă” a verității lor, înseamnă a nu fi înțeles nimic din rațiunea lor de a fi. M. Brunschwicg este ca și Ed. Hartmann dușman al antropomorfismului, dar fără a ajunge la panteismul acestuia.

         Găsim la acești filosofi opinii deja puse în circulație de J. M. Guyau și de Renan. Pentru Renan, într-adevăr, Dumnezeu este o realitate care aparține viitorului. Ideea că omul a creat divinul precum păianjenul își toarce pânza este a lui. El vede în religie un sort de instinct comparabil celui al cuibăririi, ceva misterios, o voce a cerului elevându-se în noi. J. M. Guyau scrie aceasta:

„Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului”.  „Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real”. (Irréligion de l’Avenir, p. 170).  Și ceea ce M. Gentile exprimă de o manieră abstractă și seacă, spunând că Dumnezeu se generează în noi, Guyau exprimă astfel: „Dumnezeii noștri sunt ca aceste ființe misterioase care în legende se nasc dintr-o picătură de sânge generos, dintr-o lacrimă căzută pe pământ. Le hrănim cu propria noastră substanță” (p. 100). În ultima sa carte deja menționată (Problème de Dieu), M. Ed. Le Roy scrie aceasta: „Dumnezeu nu este încă dar devine și devenirea sa este progresul nostru. Noi cunoaștem pe Dumnezeu prin viața sa chiar în noi, în munca propriei noastre deificări”.

         Rezumăm: A afirma pe Dumnezeu ca real înseamnă a-l nega, pentru că el aparține viitorului; a-l concepe exterior nouă înseamnă încă a-l nega, căci el nu poate exista decât în noi, pentru că în noi se generează și noi îl hrănim cu substanța noastră. El este cuvântul nostru suprem, persoana perfectă absolută. Invențiile și morala sunt cele mai bune mijloace de a comunia și a comunica cu Dumnezeu.

Lupta și concilierea dintre Devenire și Ființă.  –  Atâta timp cât noi suntem în devenire, înainte ca ciclul evoluției sociale și umane să se fi închis, cum să se evite războiul, să se pună în afara legii, cum să se depășească națiunea și să se nege patriile și cum în fine să se elimine proprietățile private fără a întrerupe devenirea și, precizamente, fără a împiedica chiar prin aceasta de a se ajunge la pace, la universalism internațional și la proprietatea în fine colectivă? Aceste probleme nu sunt deloc facile: tot tragicul epocii noastre este aici. Socialismul caută soluția problemei și S. N. pe cea a universalismului internațional și a păcii. În amândouă cazurile, cum bine a observat M. Bergson, se consideră rezolvată problema și soluția presupusă este punerea în fața faptelor. Se încearcă a o adapta faptelor, forțându-se să le plieze, modificându-le în sensul soluției concepute, singura posibilitate conceptibilă și practică pentru a realiza idealul. Dacă idealul nu este decât idealizarea progresivă a realului, realizarea progresivă a idealului nu va fi facilă dar nici imposibilă.

 IOAN GROȘESCU

Brovos, halal să-ţi fie! Salut. M-ai „teleportat” cu ceea ce mi-ai trimis despre Drăghicescu. F. interesant. Am pus şi pe Fb. ceea ce mi-ai trimis, să ştie cât mai mulţi. Eu unul am compătimit. Am folosit citate din el în volumul meu „Mahalalele Ploieştilor” (trimit extras) şi mi-am atras oprobriul unor tovarăşi, căci, vezi-doamne, aş critica poporul român.

De unde ni se trage felul de a fi?
Pentru că demersul meu are ca scop investigarea şi relevarea caracterului şi spiritului ploieşteanului, în împrejurările istorice trăite, socotesc că este potrivit să aduc în atenţia cititorului influenţele suferite de români, desigur, implicit de ploieşteni.

Ce schimbări au adus vremurile în sufletul etnic al românilor?

Căderea Ţărilor Române sub turci, începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, a însemnat instituirea haraciului, controlul graniţelor, numirea domnitorilor etc., ceea ce a avut urmări dezastruoase prin profunzimea lor asupra spiritului şi caracterului românilor.

Elementul de căpetenie al caracterului românesc, voinţa simplă, incultă dar temeinică, încăpăţânată, îndărătnică, voinţa neînfrântă, neînfrânată, straşnică, […] se slăbi, păli şi se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul cura-jului şi îndrăznelii de altă dată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor[1] Boierii privilegiaţi de domnitori, dăruiţi cu moşii pentru participarea lor la confruntările armate, au rămas cu privilegiile, fără să le mai merite pentru vreun serviciu. Căci de luptat, nu mai aveau cu cine. Mai mult, acum luptele se dădeau pentru slujbe şi dregătorii, după modelul de la Constantinopol. Astfel, s-au dezvoltat corupţia, intriga, decadenţa, trăda-rea; spiritul de independenţă manifestat de boieri în trecut faţă de puterile străine, a început să se manifeste faţă de domnitor, faţă de alţi boieri. Luând ca model boierul, nici cei simpli nu mai sufereau să aibă pe cineva deasupra lor. De aici, frecuşuri, chiar lupte.

Acapararea de către turci a venitului realizat din comerţ a făcut ca negustorii, de altfel foarte pricepuţi, să-şi piardă interesul pentru comerţ, pentru că foloasele nu mai erau motivante.

Pe de altă parte, jafurile turcilor şi tătarilor, autodistrugerea recoltelor şi caselor, pentru a nu cădea în mâna jefuitorilor, împreună cu jaful la care se dedau înşişi domnitorii – spre a-şi recupera repede peşcheşurile date Porţii pentru obţinerea firmanului – şi boierii – spre a-şi recupera mita dată pentru obţinerea de dregătorii, au făcut ca să se instaleze sen-timentul zădărniciei.

Îndrăzneala şi sentimentul de libertate s-au transformat, în două se-cole de dominaţie turcească (mai apăsătoare decât o ocupaţie), în însuşi-rea de a ascunde, de a apuca ce se poate, prin viclenie defensivă, în fă-ţărnicie şi amăgire.

Cu toate că teoriile susţinute de reputaţii istorici A. D. Xenopol şi Dimitrie Onciu, potrivit cărora boierii ar fi de origine slavo-bulgară (şi din acest motiv s-ar deosebi atât de mult de marea majoritate a românilor), au fost contrazise, chiar infirmate de Nicolae Iorga, P. P. Panaitescu şi alţii, eu – luând ca eşantion (atât cât mi-am putut da seama din sursele la care am ajuns) boierii ploieşteni – constat că destul de puţini erau de origine română.

Primii dintre români care s-au molipsit de caracterul oriental au fost boierii, după ei s-au luat slugile şi, îndeosebi, orăşenii. Aceştia din urmă nu numai că au împrumutat practicarea corupţiei, a intrigii, a fatalismului, de genul Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus! (vezi Coranul), trândăvia corpului şi pasiunile lascive, dar şi îmbrăcămintea, făcută parcă anume ca să împiedice mişcarea.

Imitând, şi-au pus pe cap uriaşe işlice – căciuli îmblănite, cilindrice sau pătrate – şi calpace – căciuli de cel puţin cinci picioare în circum-ferinţă, confecţionate din 7-8 piei de miel –[2], anterie largi şi grele pe trup; au preluat manelele tărăgănate, interpretate la cobză, nai, darabană, geamparale şi caval, au luat obiceiul să tragă tutun din narghilea, tolăniţi pe pat, între perne.

Istoricii demonstrează cu documente că, după moartea lui Mihai Viteazul, influenţa orientală a fost atotcuprinzătoare, la rândul ei fiind sufocată şi înlocuită (aşa ne-a fost scris!) de cea rusă.

Dacă turcii au subjugat prin forţa armată, influenţând caracterul românilor, grecii au subjugat şi influenţat pe cale paşnică, amprenta lăsată de ei fiind mai profundă (aproape două secole, din 1658, odată cu înscăunarea lui Mihnea al II-lea, până în 1821, când i-a pus capăt, oficial, nu şi de facto, răscoala lui Tudor Vladimirescu).

[…] încălecarea grecilor peste români n-a fost cu putinţă decât în clipa în care ţările române ajunseseră într-o stare de desăvârşită slăbiciune morală şi materială. […] După ce turcii degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române, grecii veniră să desăvârşească opera lor de înjosire şi de distrugere[3]

Călugării răsăriteni, venind din părţi mai apropiate locului unde suferise Mântuitorul, erau priviţi nu ca oameni ci ca sfinţi de bigota poporaţie a ţărilor române, care se simţia prea fericită când putea să se despoaie în favoarea acestor obraze, ce ştiau aşa de bine să se folosească de prostia lumii. […] În curând familiile boierilor români fură înţesate de nurori şi gineri greci, încât Ţarina mănoasă a strămoşilor noştri încăpu […] pe mâinile acestor năvălitori subţiri şi pacinici.[4]

De aici, […] deosebirea izbitoare […] între spiritul oraşelor şi acela al satelor îşi trage obârşia de la această prăpastie pe care împrejurările istoriei noastre o trase stăruitor între popor şi boierime. Negreşit că boierimea, cum avea singură monopolul tuturor slujbelor în stat, trebuia să trăiască în oraşe, în capitală sau în capitalele judeţelor.

Iată una dintre cauzele care l-au determinat pe ţăran (în epocile mai recente şi pe orăşeanul defavorizat, cu acces extrem de limitat la cultură, din zonele de margine) să se acomodeze greu cu regulile şi standardele oraşului, obligându-l să treacă prin faza (din ce în ce mai scurtă, pe măsura înaintării în timp) de mahalagiu!

Referitor la influenţa greacă, D. Drăghicescu nota: Înrâurirea grecească modernă lasă în spiritul public, al oraşelor mai ales, ceva din duplicitatea, ceva din perfidia desbinătoare cu echivocul zavistnic şi corupt, cu lipsa de demnitate şi linguşirea dublată de un orgoliu bolnav.[5]

Aceste însuşiri s-au suprapus peste partea rea, existentă în caracterul românesc. Influenţa greacă a avut însă şi partea ei bună: sufletul şi mintea rudimentară a (sic!)  românilor, îndeosebi a boierilor, începe a se cultiva, a se subţia şi a se rafina. […] Cultura grecilor […] era un nutriment mintal la care de mult râvnea sufletul nostru etnic.

Asimilându-şi limba grecească, care purta pecetea unei culturi mari, spiritul românilor din clasa superioară se ciopli.

Ceva din nobleţea, ceva din aristocraţia şi subţirimea moravurilor ce se văd la un popor crescut într-o civilizaţie veche s-a observat la boierimea noastră..

[…] Cu ajutorul influnţei greceşti scăpară strămoşii noştri de carapacea grosolană a limbii slavone.

În paranteză fie spus, grecii Coresi şi Dosoftei, cărora limba română le datorează enorm, au promovat-o cu scopul de a alunga limba slavă şi influenţa (culturală, materială, spirituală) slavonă, în favoarea grecilor, cu interese deosebite în comerţ, meşteşuguri etc., fiind conştienţi că, deşi ar fi vrut, n-ar fi putut să impună greaca, fiind prea puţin cunoscută.

Influenţa Bisericii

Ca să se înţeleagă mai bine caracterul şi mentalitatea românilor/ploieştenilor, este obligatoriu să se cunoască influenţa religiei şi a bisericii, pentru că: cele mai mari şi însemnate înrâuriri pe care le-a simţit neamul nostru […] au venit în cea mai mare parte tocmai pe poarta şi pe căile bisericii[6]

Deşi religia creştină pătrunsese de timpuriu la daco-romani, anterior năvă-lirilor, biserica românească adevărată nu luă fiinţă decât la venirea noastră în atingere cu slavii şi sub înrâurirea directă a bulgarilor. Şapte-opt sute de ani, Dumnezeu se adresă românilor în limba slavonă veche şi aceştia îi răspunseră rugăciuni prin tălmaci slavişti.[7]

De ce limba slavonă, pentru care românii nu aveau nicio aplecare? Pentru că limba slavonă (folosită în biserică până în secolul al XVII-lea – scrierea cu alfabet chirilic a continuat chiar şi după înscăunarea lui Cuza – slavona a fost considerată limba sfântă a tuturor popoarelor din sud-estul Europei.[8]

Limba slavonă şi alfabetul chirilic au pătruns la români numai ca ele-mente constantinopolitane, pentru oficierea cultului ortodox şi organiza-rea cancelariei.[9]

În acest sens, să se reţină: Ritualul/canonul obliga preotul să ţină slujba în limba slavonă, aceasta însă nu-l împiedica să comunice cu eno-riaşii în limba română. La fel şi în cancelarii. Actele oficiale erau redac-tate cu litere chirilice, dar în limba română, iar comunicarea se făcea în limba română. Iar scrisul putea fi descifrat, fireşte, numai de cei (foarte puţini) care fuseseră învăţaţi s-o facă.

  1. Drăghicescu consideră (şi realitatea îl confirmă) că Partea intelec-tuală superioară, metafizica creştinismului n-a fost nicicând înţeleasă, pătrun-să şi simţită la români (dar şi la toate popoarele neolatine de rit ortodox – n.m., I.G.) […] lipsa fondului mistic şi metafizic este izbitoare. Ceea ce este de temelie în practica sa religioasă este cultul, ritualul, adică împlinirea tuturor formelor şi formulelor…

Chiar dacă în istoria recentă categoriile cultivate ale românilor, influ-enţate de cultura apuseană, au pătruns mai profund esenţa superioară a creştinismului (nu neapărat ortodox), majoritatea credincioşilor orto-docşi confirmă teza privind practica ortodoxă, demonstrată cu plasti-citate şi precizie de savantul Drăghicescu.

Referindu-se la actele botezului, cununiei, împărtăşaniei, înmormân-tării etc., acesta notează: Niciodată mintea lui (a românului – n. m., I.G.) nu va fi chinuită de întrebări asupra rostului acestor acte. În schimb însă, el va observa şi va îndeplini cu o adevărată sfinţenie toate micile gesturi, obiceiuri şi practice, care trebuie să se îndeplinească în asemenea împrejurări.

Pe de altă parte, observă cu acurateţe modul practic în care se în-dreaptă românul spre divinitate: Când are o trebuinţă (credinciosul român – nota mea) pe care o simte adânc, când i se îmbolnăveşte copilul, soţia, boul de la plug, vaca de lapte, oile, sau că îi mor păsările din curte, el îşi aminteşte de biserică şi adesea inconştient se îndreaptă către un sfânt, cu o lumânare sau îşi face cruce şi i se roagă pentru ca să stăruie pe lângă Dumnezeu pentru însănătoşirea copilului, boilor, oilor etc.

Acest caracter practic al religiozităţii majorităţii românilor, moştenire de la latini, are repercusiuni aupra caracterului, mentalităţii.

Rugăciunea fără dar moartă este, de aceea, la judecător, la zapciu, la ispravnic, la primar, la notar vin cu plocoane şi bacşişuri.

Observând că la inima Domnului, a boierului se ajunge prin cei mai mici, apropiaţi lor, mama, fratele, sora boierului, funcţionarii primarului etc., aşa au făcut şi cu Maica Domnului (Precista) şi cohorta de sfinţi (a se vedea şi proverbul: Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii – n. m., I.G.), promiţând pomeni, colace, lumânări şi chiar [înălţarea de]  biserici…

Istoria ploieştenilor, îndeosebi a celor mai puţin instruiţi, locuitori ai mahalalelor de margine, oferă îndeajuns de numeroase confirmări ale opiniilor savantului Drăghicescu, rezultat al studiului (realizat până în 1907, când şi-a tipărit cartea) atent şi îndelung al psihologiei românilor.

Evident, unele obiceiuri, mentalităţi s-au schimbat, altele nu.

 

[1] D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Buc., 1907, reeditată în 1996, Editura Albatros, p. 208

[2] Lazăr Şăineanu, Influenţa Orientului, vol. II

[3] D. Drăghicescu, op. cit., p. 241

[4] A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Iaşi, 1889

[5] D. Drăghicescu, op. cit., p. 248

[6] D. Drăghicescu, op. cit., p. 276

[7] D. Drăghicescu, op. cit., p. 283

[8] Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 155

[9] Lucian Chiriţescu, Permanenţă şi unitate în istoria poporului român în secolele III-IV, în Revista de istorie, tom 31, nr. 7, p. 1185; 1978

 

GEORGE  ANCA

 

20.7. 16

 

Arheologia propriei apropieri de sanscrită nu se clatină – nimeni poate n-o primește în India, cum reiese finalmente, cum s-aruncă vreun rând cu invitații recente. Pe unde am conferențiat, unde am predat, nu mi s-a pierdut umbra. Să fac (iar) caz? Să-mi pice vreun story contors? Vreun balans elogiant? Și anexe: poeme – Eminescu, Blaga, Voiculescu, Gion -, AIME, discurs președintelui, structurarea corespunderilor, cum o da Dumnezeu din urmă, pe spiritual și întâmplător inspirat, pe vervă, de-acolo, adaptativ, enetrtaining, outdepression. N-am nimic cu nimeni, nici cu mine, încerc să știu să fac știut ce-am făcut eu, mai relaxat decât încercătorii predați. Chiar dacă are soarta literaturii mele, parcă n-am concurent în indianizare românească pe prea multă poliloghie de templu și cunoștințe karmice.

Continue reading „George ANCA: Dumitru DRĂGHICESCU – Ființă și revelație”