
————————————–
Anatol COVALI
București
4 iulie 2019

————————————–
Anatol COVALI
București
4 iulie 2019
Sistemul economic-politic ,care domină lumea de la sfârșitul “războiului rece”, este al globalismului.
Acest sistem, în esență, s-a alcătuit prin folosirea fără milă și fără scrupule a avantajelor economice și financiare,stăpânite de câteva state europene și de către USA, avantaje obținute printr-o violență și brutalitate fără precedent în istorie si asta relativ recent, veacurile XIX și XX. În acest chip, din punct de vedere economic, în lume s-a instituit o diferențiere economică obscenă. Sistemul globalist a urmărit să perpetueze această inegalitate. În acest scop au apărut teorii despre “sfârșitul istoriei” și s-au răspândit false cântări despre ‘satul global”, despre “prosperitatea comună”, etc., etc. Curând a devenit limpede că globalismul nu este altceva decât inegalitatea economică de care vorbeam. Un sistem în care cei bogați devin tot mai bogați și cei săraci devin tot mai săraci. Țările care au fost încorporate în imperiul globalist, între ele România, sunt tratate ca teritorii subordonate și în ele ambasadorii USA și EU se comportă și în fapt au puteri proconsulare. În aceste împrejurări au început să apară centre de putere alternative. Pentru o vreme sistemul globalist, prin forțele armate ale USA, au înăbușit violent aceste alternative: în Kosovo, în lumea arabă, etc., etc. Dar unele centre alternative nu pot fi înfrânte militar: Rusia, China, Koreea de Nord, Iran, India, Pakistan. Nu știm ce ne rezervă viitorul în confruntarea dintre forța armata a imperiului globalist și centrele alternative pomenite, dar este limpede că globalismul a intrat în criză și este iarăși limpede că acest globalism nu reprezintă “sfârșitul istoriei”. Aceste adevăruri ne sunt dovedite de procese care au loc în interiorul imperiului globalist.
Teoriile globaliste despre “fericirea comună” se dovedesc apă de ploaie și aer fierbinte cu miros dubios. În aceste împrejurări mijloacele de informare controlate de puterea globalista nu mai transmit știri, transmit propagandă și propagandă de proastă calitate; un soi de triumfalism speriat, în panică. Pretențiile despre „libertatea de exprimare” au dispărut. Iar modul în care un jurnalist liber, Julian Assange este exterminat de către USA și Marea Britanie arată ce rezerva viitorul „globalist” celor care îndrăznesc să „miște în front’. După cum bine se știe minciuna are picioare scurte, este suficient să fie confruntată cu adevărul și se risipește, ca o iluzie căci, iluzie și este propaganda pomenită. În paralel, prin ideologia “relativismului” se caută cu disperare distrugerea noțiunilor și formelor care au definit societatea omenească; Credință, Familia, Neamul, Patria. În locul lor se răspândește sodomia, pedofilia, nihilismul și negativitatea cea mai vulgară. Sunt mulți cei rătăciți, dar starea organica, firească, nu poate fi distrusă. Poate fi amenințată dar, repet, nu poate fi distrusă. Starea firească, organica se păstrează în câteva locuri binecuvântate, între ele “țările” românești, din Maramureș și până în Almăj, și din aceste locuri va porni regenerarea. Dar, să nu ne amăgim. Aceste rătăciri programate sunt doar o fază. Globalismul nu va face excepție între sistemele ideologice totalitare, la fel ca și nazismul, la fel ca și comunismul va sfârși în teroare deschisă și această nouă teroare este între noi.
Trebuie înțeles că formele pe care le poate îmbrăca teroarea sunt multiple, de la unele “blânde” și până la cele de plumb, de tip “ceka”,”Gestapo”, Guantanamo.
În momentul de față, predominante, sunt formele “blânde”, deși cele de plumb există și sunt folosite cu un cinism și agresivitate teribilă și din nou cazul lui Julian Assange ne stă în față.
Formele “blânde” sunt cele ale disoluției sociale și entice. Astfel există teroarea “corectitudinii politice”. În numele celor mai absurde teorii sunt promovate sodomia, pedofilia, anti-famila. Sunt insultate Credința, Neamul, Țara. Cei care se opun sau, măcar, nu participă la aceste festivaluri ale decăderii, sunt calificați reacționari, fanatici și “comunisto-legionari”(!?). Această politică a disoluției și dezmățului antiuman are loc sub pavăza centrelor de putere globaliste, Bruxelles și USA și prin mijloacele de informare controlate de către administrațiile “creole”, quislingii locali. Acești mercenari ai răului nu au scrupule și nu au rușine, ce li se comandă asta fac. Dar dacă această teroare este programată și făcută prin și pentru interese trans-naționale și deci motivațiile ei pot fi înțelese, ce este de neînțeles și nespus de dureros este că “oameni cumsecade” stau complici, prin tăcere, prin frică. Ei reprezintă “trădarea oamenilor cumsecade” de care vorbea profetic Părintele Nicolae Steihardt de la Rohia.

BAT SILABELE METANII
Mreje-ncinse de mândrie, carusel pe cerul vieții,
Lume prinsă-n colivie fără boarea dimineții.
În Cuvânt s-adună anii la hotar de infinit,
Bat silabele metanii pentr-un suflet istovit.
I s-a-mpotmolit aripa în desișuri de poveste,
O scăpare-i este clipa ce-l ridică sus pe creste.
Susură-n adânc izvorul căci îl simte-n agonie,
Când zăbrele sfarmă dorul unei vieți în colivie.
Ca s-adune-n goana mare pe o muchie de nor
Anii dornici de visare smulși de-un suflu răpitor,
Mutilați de năzuințe când era vremea de coasă,
Zori îmbrățișând ființe ce-și grăbesc pașii spre casă…
Strâng lumini pitite-n rouă în veșmânt de licurici
Ce-ar desparte lumea-n două: și acolo, și aici.
Bat silabele metanii la hotar de infinit
În Cuvânt s-adună anii pentr-un suflet istovit…
——————————————-
Ala MUNTEAN
Republica Moldova
4 iulie 2019
oamenii ale căror cărți
le citeam în copilărie
au devenit nume de străzi
apoi au zburat către stele
ca un stol de cocori albi.
nu există o interdicție șamanică,
nu obligă nimeni pe nimeni
să-și ardă abecedarul
sau să-l refuze
înainte de a buchisi,
este doar un fel de asprime
a vremurilor tulburi,
o contradicție ca un mit
de culoarea antracitului.
putem pune bibliotecile
la adăpost în spatele gratiilor,
putem încuia sălile de clasă,
dar nu aceasta este menirea cărților.
ele nu pot trăi în anxietate,
ele nu pot fi constrânse
de lupa neliniștilor iluzorii
și a cocluziilor sterpe, derizorii.
cărțile împart bucurie
timpurie sau târzie.
cărțile sunt aproape cuminți
și ne vorbesc în șoapte fierbinți,
cărțile sunt o cheie de minți.
—————————-
Vasile LUNGEANU
5 iulie 2019
Din trecere prin clipe line,
Ori furtunoase dimprejur,
Te-ntrebi tu, trecător prin cale-mi,
Cum de zâmbesc cu picii-n jur?
Ei sunt a mea-mplinire lină,
A omeniei pe pământ,
Eu sunt al lor scut cu iubire-mi,
Ei sunt eteru-mi, alb veșmânt.
Cum să te mire ce îmi sunt ei,
De le zâmbesc a împlinire,
Dacă sunt viața-mi viitor,
Cu bucurii, de soare pline?
Ce să mai faci ca să mă faci
Să rezâmbesc spre cer senin?
Cu zâmbetul din chipul meu
Zâmbetu-mi floarea-i de pur crin.
Ce am făcut să le zâmbesc,
Din dragostea veșnic mai pură?
I-am învățat stejari să fie,
Sub soare, ploaie ca-n natură.
Ce ai făcut și de ce tac?
Sunt doar un om în simplitate-i,
Care-și urmează drumul viu,
Greu sau ușor, tot mai departe.
Ce nu răspund la alte clipe,
Trecându-mi-le-n arătare?
Eu te ascult, ca cerul marea:
Ca cerul să-nțeleg de soare.
E-atâta de frumos să simtă
Orice ființă cum iubește!
Chiar dacă-i bucurie-n cale,
Ori din tristețe se hrănește.
Cum ți-am mai spus, cum iar repet:
Ce e promis promis să fie!
Decât din compromis să fii,
Mai bine viață-n armonie!
Deci să lăsăm clipă cu clipă.
Să facă timpul ce poftește!
Noi suntem trecători prin lume:
Timpul ne trece cum dorește.
Eu tot mai sper, eu nu renunț:
Timpul ne treacă mai departe.
Dacă sunt oameni de-omenie,
Ei sunt comuni cu-a noastră parte.
———————————-
Mariana POPAN
Baia Mare
5 iulie 2019
Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.
Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.
Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!
Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!
Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.
Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.
Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă…
Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut…
Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia, de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.
Mă întorc, Oltule, să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei că nu i-am uitat.
Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.
După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri…
Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.
Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.
Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.
Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.
Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.
Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!
Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă”
În ultima sa carte, „Sufletul… la control”, poetul Gheorghe. A. Stroia reliefează un tărâm în care cuvintele sunt tranșate până la esență. Acestea înglobează, prin concentrația lor, o lume, un univers, în care realitatea este văzută prin prisma omului ce observă că după o viață întreagă, toată averea lui este de fapt timpul, iar el nu este decât un cărunt în barba infinitului, un om ce a reușit să vadă dincolo de rozul falsului cotidian.
În primul rând, ființa creatoare denunță verosimil adevărul dur, care, în deprinderile de zi cu zi ale contemporanilor, este îmbrăcat într-un tumult de vorbe dulci, de emoții false și admirație perfidă. Emoțiile lor de fațadă, izvorâte din caracterul oamenilor „de carton”, au ca scop mascarea acestuia, îngropându-l dincolo de vama rațiunii. Ființa poetică scoate adevărul la iveală, creionând portretul realității, reprezentată de fragilitatea ființei raportată la natura adânc batjocorită în decursul anilor: „eu am îmbătrânit,/ el e încă un copil”(am trăit).
Excesul liniștii amuțește freamătul constant al sufletului: „așa, ca pe un hap amar/ care-ți face bine;/ prea mult… devine toxic” (liniștea). De asemenea, întâlnim motivul decăderii îngerilor: „doar cad pe pământ,/ atunci când/ le atârnă prea greu…/ aripile.” (îngerii nu mor); interesant este și modul în care izbutește adevărul să biruiască minciuna în peisajul actual: „adevărul/ are rănile/ atât de adânci,/ încât îneacă minciunile/ în sânge…”(adevărul).
Datorită sensului conotativ bogat al creației, aceasta are un univers pictat în spatele cuvântului – baza universului văzut; se evidențiază următorul aforism: „frunzele/ nu vor deprinde/ niciodată zborul,/ fără să existe copacul/ de care să se desprindă” (frunzele). Analizând această frază putem obţine imaginea sacră a familiei – „frunzele-copii” care cad, dar numai datorită copacului/ părinților, izbutind a fi purtaţi de valurile vieţii pe marea destinului.
O altă formulare demnă de a fi menţionată ar fi următoarea: „iubirea este raiul/ trăit într-un perpetuu infern:/ crezi că te mântuieşti prin ea,/ dar te osândeşti, de fapt…” (iubirea). Dincolo de aparenţe, regăsim ideea că dragostea este lumină, dar totodată reprezintă şi sacrificiu, un foc continuu, o flamă nemuritoare ce arde uşor-plăcut. În al doilea rând, sensibilitatea cu care au fost abordate anumite teme este fără de cusur, autorul reuşind să transmită doza perfectă de sentiment, plină doar de curcubeul inimii.
Continue reading „Codruț Marian STROIA: „Sufletul… la control” sau dincolo de aparențe”
MĂRUL
Mama mi-a cules un măr,
Galben ca un soare.
Mușc din soare?
Mușc din măr?
Din ce mușc eu oare?
CARUL MARE
În noaptea de mai
căruța cu cai
sună.
În tropot ușor
în câte un nor
tună.
Căruța s-a dus
spre stele în sus
și iată…
Eu cred c-a sosit
De unde-a pornit
odată.
COCOŞUL
Viu curcubeu
cântă mereu
pe gard.
Culorile vii
sunt mândre făclii
ce ard.
Trâmbiță-n zori
un cântec de dor
spre soare.
Cocoş pintenat!
Cum de-a uitat
să zboare?
ZMEUL
Lângă pârâu
eu ţin în frâu un zmeu.
Viu colorat s-a înălţat cu greu.
Ochii-mi deschişi
de stele sunt prinşi
mereu
căci voi zbura
spre steaua mea
şi eu.
BUBURUZA
E-o zi urâtă iară,
Ploioasă şi ursuză,
Dar ştiu că-i primăvară
Căci văd o buburuză.
Continue reading „Iulia KAKUCS: Poezii mici pentru copii și mai mici”
Dintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.
În acel ecou de atmosferă bine stabilită după perioada interbelică, anii ’60, ’70 a fost de-a dreptul dificil să găsesc un loc în societatea de care ar fi trebuit să aparțin. Oficial. certificatul meu de naștere arăta: 1950, Strada Academiei nr. 1, București, mama Rusanda (Lungu), născută în1930, iar tatăl Vasile Oborocianu, 1929. Neoficial, dintotdeauna am avut acel sentiment de apartenență cum numai satul ți-l poate sedimenta cu taina veșniciei, prin vocea sângelui trecut de la strămoși în vinele fiecăruia…
Prea tineri, părinții mei încă adolescenți și orfani de la vârsta de 10 ani fiecare cu mai multi frați și surori și fiecare cu câte un părinte pierdut din cauza războiului, deveniseră ei înșiși în mod neplanificat și neașteptat niște copii-părinți, dăruiți cu un copil – eu! Mama mea, aparținea unui sat din Bacău, iar tatăl, comunei Corni, din Botoșani, descendent al unei familii dintrun arbore genealogic comun cu pictorul Octavian Băncilă și a cărui bunică, bună prietenă cu mama viitorului pictor l-a și botezat. Ca mulți alți copii, părinții mei au plecat fiecare din diferite părți ale Moldovei pe la începutul anilor ’40 în căutare de lucru din cauza lipsei de hrană și celor necesare pentru viața de zi cu zi, neoprindu-se din drum de loc, decât acolo unde avea să ajungă și trenul la destinația finală… București! El, băiat de prăvălie pe la greci iar ea, fată în casă, lucra pe unde găsea prin recomandare la case de oameni înstăriți.
Rezultatul romanței lor ce avea să se întâmple peste câțiva ani am fost eu care însă le-am îngreunat viața prin prezenta mea, fiind foarte determinată să exist. Ca urmare aveau să mă ducă la țară, satul adoptiv al mamei, după ce bunicul văduv din timpul războiului s-a mutat recăsătorindu-se în cel mai frumos sat din lumea copilăriei mele pentru care am melancolia locului natal și în care am crescut până la vârsta de școală. Satul ce nu m-a părăsit niciodată chiar dacă eu am plecat din el! Mai este încă, Plopu’ din Comuna Dărmănești situat in Valea Uzului, Bacău, și considerat cel mai frumos loc din Moldova și pe care l-am descris de când mă știu ca fiind acea „gură de plai…” mioritică… Acolo am fost încredințată surorii bunicului, fără sa mai aibă alți copii după moartea celor două gemene născute prematur în același an cu mine și care mi-a mângâiat copilăria de la primele luni pentru mulți ani din viață, până la acei timp când m-am înălțat la cer întrun avion australian numit Qantas, pe 10 aprilie 1984, împreună cu familia.
Despre înclinațiile mele spre literatură ce pot să spun? Au început să apară semnele imediat de cum am început să citesc și din nefericire nu prea am multe de spus altceva decât că inventam poveștile mele înainte sa fi învățat alfabetul alergând repede, repede, din gradină, numai la buna mea să i le spun cu descrieri pline de comicăriile artistice ce le puteam aduce la viața la trei, patru ani, mimând gazele și viermișorii prin tot felul de gesturi și țopăeli. Altfel nu vorbeam mai de loc, căpătând porecla nedreaptă de „Muta” care s-a risipit în aer după vârsta adolescenței!
Cu mult de începerea școlii primare mă deprinsesem să ascult toate piesele de teatru și poveștile pentru copii de la difuzor cu buna mea mătușă, iar mai tarziu, cu cele doua mame din viața mea, pe cele radio-difuzate în anii ’50 și chiar începutul anilor ’60, incluzând Shakespeare! Treceam în liniștea lumii mele secrete după ora de culcare continuându-mi poveștile și basmele începute ziua, la lumina de lanternă, sub pătură.
Țin minte, cam pe la zece ani, când am arătat tatălui meu a doua poezie scrisă de mine cum l-au podidit lacrimile. Nu am înțeles de ce, iar când am întrebat-o pe soția lui, aceasta mi-a răspuns simplu și direct, parcă prezicându-mi viitorul, precum o sibilă: „Toți poeții ăștia au suferit, iar tata te iubește mult și nu vrea să devii nefericită cum au fost ei toți. Uită-te și tu la Eminescu, Bacovia, Labiș și mai știu eu care! El vrea să trăiești pentru tine.” Nu avea decât patru clase primare și la fel tot o orfană de un părinte cu o droaie de frați și surori. Încă și astăzi mă mai minunez de cuvintele ei…
Continue reading „Maia KODRIN: Taina scrisului (97) – Pe urmele pașilor mei”
Nu știu dacă e un fenomen legat de vârstă sau de criza financiară mondială dar, în ultima vreme, adică de un an și ceva, domnul Brocker a devenit grozav de invidios. Pe mine, cel puțin, chestia asta mă indispune destul de mult pentru că nu se justifica cu nimic. Îmi face, de exemplu, o vizita incognito, fără măcar să mă anunțe în prealabil, ceea ce practic nu mă deranjează, pentru că eu nu sunt formalist. Sună la ușă, intră, eu îl poftesc cu mine în bucătărie, pentru că tocmai mănânc.
– Ia loc, îi spun, să-mi termin porția și-ți stau la dispoziție, fac numaidecât și o cafea pentru fiecare…
– Ce mănânci? întreaba el suspicios.
– Eh, mi-a venit pofta de o supa de fasole cu mămăligă rece și ceapă spartă. Știi, ca pe vremuri…
Mi-e puțin penibil, ce poate să creadă omul, că am rămas cu gusturi rurale sau că nu vreau sa fac cheltuieli mari. Dar el, dimpotrivă, interpretează cu totul altfel.
– Sigur ca da! Tu poți să-ți permiți orice delicatesă… Ce-ți pasă? Nu ai colesterol și nici trigliceride, nu suferi de balonări și nu ai carii dentare. Apropo, cât e valoarea normală a colesterolului? Habar n-ai! Vezi? Sănătosule!
Mă simt imediat vinovat, am un copleșitor sentiment de culpabilitate generala, îmi dau seama ca trebuie să fac ceva urgent pentru domnul Brocker. Spun:
– Nici eu nu sunt sută la sută sănătos. Anul trecut am avut un accident de mașină și m-am lovit la nas. Ai uitat ca am umblat aproape doua săptămâni cu nasul vânăt și umflat?
– Ăsta-i accident? Te mai și plângi? Ai avut un noroc porcesc. Puteai foarte bine să-ți rupi picioarele, să ieși din circulație pe șase luni, sa… Așa un accident cum ai avut tu, mi-ar plăcea și mie.
– Da, dar odată, acum câțiva ani, am fost internat în spital. Și dumneata mi-ai făcut atunci o vizită de curtoazie. Țin minte precis pentru ca mi-ai adus o napolitana cu gust de vanilie, foarte frumos ambalată.
– Sigur, zice el, îmi amintesc. Ai stat în spital! Dar ce rezervă ți-au dat! Ce vedere aveai de la fereastră! Ce pijama elegantă aveai. Norocosule
– Pijamaua era a mea, de acasă…
– De acasă…Pai, vezi? Toți bolnavii aveau pijamale de spital conform regulamentului, cu ștampila și nasturi lipsa, numai tu… Cu ultima moda la pijama. Parcă erai la un hotel de cinci stele, undeva, în America de Nord. Fericitule!!
Adevărul este ca domnul Brocker a fost în America de mai multe ori, iar eu încă niciodată. Mi-am zis ca e momentul sa schimb subiectul:
– Apropo de America. În timp ce dumneata te plimbi prin Statele Unite ca la mama acasă, eu mi-am permis maximum o excursie în Grecia, la clasa turist. Se poate, domnule?! Dumneata mă invidiezi pe mine?
– Parca eu spun ca te invidiez? Să-ți fie de bine excursia, n-ai decât. Pe mine mă mănâncă ghinionul meu… Că în timp ce tu te plimbi prin Grecia și vezi monumente și insule, statui și tot felul de grecoaice, ce vad eu? În primul rând mă Continue reading „Dorel SCHOR: Cine e mai norocos (schiță)”