În câmpul luminos al literaturii române, Domnița Neaga face parte din rândul scriitorilor cu personalitate și identitate spirituală. Despre valoarea de necontestat a creaţiei sale în versuri, proză sau critică literară, s-a scris mult. Amintesc doar câteva personalităţi recunoscute care s-au aplecat cu atenţie asupra operei sale: poetul, prozatorul, criticul literar şi dramaturgul, profesor, Horia Gârbea; istoricul literar, Stan V. Cristea; criticul şi istoricul literar, profesor, Nicolae Dina; poeta şi criticul literar, profesor, Nicoleta Milea; profesorul madrilen, politolog, prozator şi critic, Diego Vadillo Lopez… Operele sale îmbie cititorul să se apropie de ele cu căldură și interes, datorită frumuseții scrisului încărcat întotdeauna de substanță, densitate și anvergură la care s-a mai adăugat și noblețea pseudonimului literar, Domnița Neaga.

Personal, am fost atrasă de scrierile sale, înainte de-a o întâlni în carne și oase pe Florica Neaga, după numele său din cartea de identitate.  Și a fost dat, ca de-a lungul anilor, să mă bucur de o sinceră prietenie cu Domnița Neaga, având la bază o conviețuire artistică și o comunitate de simţiri, chiar dacă, fizic, ne-am aflat la mare distanță una de cealaltă. Această prietenie mi-a oferit șansa să urmăresc mai îndeaproape, în creațiile sale, acea autentică pasiune pentru cuvântul românesc, pus cu meşteşug în vers, care i-a adus împlinirea de care astăzi se bucură. I-am urmărit neobosita căutare a armoniei și a forței scrisului. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost aceea că poeta e dominată de fascinația lumii acesteia care nu-i lasă o clipă de răgaz, trăind o patetică ardere întru creația ei, bine stăpânită și prezentată într-o curgere domoală, egală cu sine însăși, amintindu-ne că frumusețea lucrează încet.

În recenta sa carte, „Cândva, în Arcadia”, apărută în 2019, la Editura Neuma, Cluj-Napoca, poeta adună un număr de 85 de poezii, pe care le-a grupat în patru capitole: Tăcerea îngerilor, Fascinația lumilor intermediare, Risipiri tranzitorii (distihuri) și Arcadia din suflet. Cu întreaga fiinţă, plină de iubire și de lumină, poeta recurge la eterna reîntoarce în „Arcadia” individuală, unde dăinuie momentele de fericire, păstrate cu sfințenie şi care i-au primenit, ori de câte ori a fost nevoie, sufletul Acolo a stat „… de taină sub caișii-n floare,/ O lume fermecată ne unea;/ Ducea pădurea lemne în spinare,/ S-aprindă focul meu pe-o altă stea.// De-atâta cânt, mi-e inima vioară,/ Se naşte-n ea izvor imaculat;/ Din când în când, mai dă pe dinafară,/ Dar, un’se varsă, încă n-am  aflat…!” (Înger de pripas).

De la primele pagini, te încânta materialul poetic, o bogată împletire de idei și simboluri catifelate și plăcute pentru eufonia lor bine stilizată în care nu poți disocia ființa poetică de omul care a creat-o. Versul poetic prinde aripi spre eternitate, plutind peste timp şi nemărginire, spre a ajunge pe „muntele proscris”, purtat, în acest zbor fantastic, de condor, o pasăre atât de îndrăgită de poetă, poate tocmai pentru curajul zborului său lin, la înălţimi ameţitoare, pentru a face cunoscut lumii: „… visul meu frumos şi-atât de-nalt!” (Aștept condorul).

Poeziile recentului volumului, ca de altfel multe din celelalte cărţi, sunt adevărate investigații ale realității străbătute de fiorul propriei simțiri, în care omul și creatorul tind să se suprapună: „Nu voi mai locui niciodată/ Pe uliţa tristeţilor timpurii…!//…// Oamenii, în mersul lor,/ Îşi urmează propriile traiectorii,/ Dictate de forţe neştiute,/ Dar tot atât de categorice/ Pentru destinul uman,/ Ca şi pentru apariţia,/ Sau deplasarea planetelor/ În spaţii galactice,/ Revolute…// E atâta linişte/ Pe uliţa tristeţilor timpurii,/ De parcă aud/ Cum se zbat în neputinţă/ Ale Lumii oarbe/ Furii…” (Singura uliţă). Sunt poezii cu o forță a mesajului îmbrăcat într-o formă bine stăpânită, tradițională, în care sunt prezente elementele clasice de prozodie, dar şi poezii moderniste și postmoderniste, care demonstrează receptivitatea poetei la nou, fie el chiar formal. Oricum ar fi redactate, însă, poeziile Domniţei Neaga te invită la meditaţie şi te fac să vibrezi pe aceeași lungime de undă cu autoarea: „Recompuneam culorile pe rând,/ Vrăjită de îndemnul unui gând:/ Să mă strecor cu iarba pân’ la brâu,/ În pajiştea de dincolo de râu.// Zburdau pe câmp căluţii ne-nşeuaţi,/ Gata să zboare, de erau vânaţi;/ Mireasma serii cobora la sân/ Şi înălţa în mine rug păgân.// Sclipeau în lună nobile peceţi,/ Vechi moşteniri din precedente vieţi,/ Când sufletul trăia într-un condor/ Cu aripa întinsă pentru zbor.// Acum e frig, şi zarea pare sloi,/ Prin vămi barbare ne-am pierdut de noi;/ Duc doruri în spinare, tot mai greu,/ La Zidul Plângerii din trupul meu…” (Zidul Plângerii).

În alte poeme, confesiunea are puterea magică de a ţine, aievea, clipa în loc: „Cărări de foc brăzdau imense valuri/ Când soarele se adâncea-n apus,/ Iar plaja cugeta cu gândul dus/ La drama de-a te şti constrâns de maluri.// Purtam în piept furtuni cu vânt şi ploaie,/ Îmi inundau cămările pe rând;/ În ritmul jumătăţilor de gând,/ Doar marea părea toată o văpaie.// Blând, m-am desprins de caldă-i ocrotirea:/ Un pescăruş zburând spre asfinţit./ Un scurt popas pe-o stâncă de granit,/ Un zbor înalt, apoi, cum e firea…// Am învăţat ce e statornicia,/ Privind la universul repetat./ Pe ţărmul meu cu suflet nepătat,/ Aştept să îmi petrec vremelnicia…” (Văpăi).

Din felul cum și-a intitulat acest volum de poezii, „Cândva, în Arcadia”, bănuim intenția autoarei de a ne aminti, de a ne conştientiza, că în viaţa fiecăruia dintre noi există o perioadă plină de frumuseţe, un fel de rai individual, în care am trăit înainte de a apuca să ne înfruntăm cu vicisitudinile vieţii. Ca dovadă, stă chiar dedicația de pe exemplarul primit de mine: „O carte  despre vremurile trecute, dar și prezente… Când încearcă să ne biruie greutățile vieții, căutăm un refugiu în trăirile fericite de altădată, în Arcadia din sufletul nostru, păstrată acolo special pentru a ne mai salva încă o dată, şi încă o dată, atât cât va vrea Dumnezeu…!”.

Imaginea mirifică a Arcadiei este ilustrată sugestiv în poemul, „Colină în Arcadia”, care poate fi considerat şi o meditaţie asupra trecerii prin timpul etern a fiinţei umane perisabile: „Cu fruntea rezemată de-o colină,/ Ce-a fost, sau poate doar am vrut să fie,/ Mă adâncesc în gânduri preacurate,/ Cuprinsă de o sfântă nostalgie.// Mă văd suind o scară pân- la ceruri;/ Nu-s jos, dar nici prea sus, de bună seamă,/ Urc şi tot urc, cu îngerii alături,/ Pe când în jur, lung, noaptea se destramă.// Visez suav la culmi din alte ere,/ Sub aripi, aerul devine tare;/ M-aşteaptă în lumină Continue reading „Elena BUICĂ: Am fost și eu în Arcadia alături de poeta Domnița Neaga” →