Definitivarea creştinismului nostru

(secolele IX-X)

În legătură cu situaţia creştinismului românesc, în secolele VII-X, Pr. Păcurariu, în sinteza sa bisericească, face o serie de consideraţii de interes mai general. Invazia slavă păgână a curmat înfloritoarea organizare bisericească antică la Dunăre şi în Pont. Astfel, la sinodul VI, trulan, de la Constantinopol, din 680-681, la sinodul din 691-692, quinisext, ca şi la sinodul VII de la Niceea, din 787, nu a participat nici un ierarh (episcop) din regiunile dunărene. Absenţa unor informaţii certe despre episcopi sau horepiscopi în teritoriile româneşti, în secolele VII-X, nu înseamnă că erau inexistenţi. Creştinarea treptată a slavilor aşezaţi aici denotă că exista nu doar masa credincioşilor, ci şi o ierarhie alcătuită din episcopi (horepiscopi  şi periodeuţi) şi preoţi, cei ce săvârşeau predica şi botezul. Comunităţile creştine din nordul Dunării puteau rămâne izolate, după secolul al VII-lea, rupte de viaţa bisericească generală? Schimbările ivite pe plan general  impuneau adaptarea comunităţilor locale, iar aceasta n-o putea face decât ierarhia din fruntea lor, oricât de simplă sau sumară af fi fost aceasta. Se pune întrebarea: dacă n-au existat episcopi (horepiscopi), cine săvârşea hirotonia preoţilor? Chiar dacă ar fi supravieţuit numai scaunul de la Tomis, mutat ulterior undeva în nordul provinciei, la Dinogetia sau Noviodunum, candidaţii la hirotonie din ţinuturile îndepărtate unde s-ar fi preoţit?! Întrebarea, de fapt, rămâne fără răspuns.

Ne este greu să admitem astăzi că, pentru două sau trei secole, n-au existat episcopi pe linia Dunării sau în Dobrogea, datorită migraţiei slavo-bulgarilor păgâni, necreştinaţi încă. Ar trebui să acceptăm că un candidat la hirotonie din Transilvania sau Maramureş era nevoit să meargă, în condiţiile de atunci, până la Thesalonic sau Constantinopol? Repetăm, asemenea întrebări sunt retorice sau inutile, atâta vreme cât nu avem date certe despre existenţa unor episcopii în această zonă. Autorul concluzionează astfel: „Toate acestea duc la presupunerea că episcopii aflători în teritoriile dintre Dunăre şi Mare sau cei rămaşi în sudul fluviului după migraţiile avaro-slavo-bulgare (?) hirotoneau un preot de mir văduv (!) sau călugăr din nordul Dunării ca episcop sau horepiscop. Acesta era împuternicit să hirotonească preoţi, să sfinţească biserici ş. a.”. Din păcate, istoria nu se poate clădi pe presupuneri, iar enunţuri ca cele de mai sus sunt în afara spiritului ei. Acelaşi autor afirmă că Bizanţul a trimis misiuni creştine în teritoriile vecine, la moravi, bulgari şi sârbi, dar nu şi la români, întrucât aici exista o „veche organizare bisericească în frunte cu ierarhi de neam român”. El continuă în acelaşi spirit: „Logica istorică nu poate admite ca aceste trei popoare slave vecine …să-şi aibă propria lor ierarhie superioară…, iar românii, creştinaţi cu şase-şapte secole înainte, să nu fi avut proprii lor ierarhi”. Aceste susţineri denotă aceeaşi neînţelegere a faptului că, între 602-864, la Dunăre şi Pont, nu mai existau scaune episcopale, din cauza năvălirii slavo-bulgare păgâne. Nici un fel de argumente şi nici o invocare a logicii istorice nu poate schimba o realitate dată. Cu toate acestea, autorul afirmă că înfiinţarea de episcopii slave în sudul Dunării, mai ales la Vidin (Bononia) şi Dârstor (Durostorum),  „ne face să credem că unii din episcopii care vor activa de acum înainte pe pământ românesc au putut primi hirotonia şi în aceste centre, mai ales între anii 681-971, când Dobrogea a ajuns sub stăpânire bulgară”. Autorul ştie prea bine că acele episcopii slave din sudul Dunării au fost înfiinţate după 864 (creştinarea bulgarilor) şi atunci nu poate fi vorba despre hirotonie în aceste centre, între 681-971! Contradicţia este evidentă.

Şi românii au primit liturghia slavă, introdusă la Preslav, în Bulgaria, la începutul secolului al X-lea, într-un anumit context istoric. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, au răsunat în bisericile noastre româneşti de la oraşe şi sate, cuvintele neînţelese de popor ale liturghiei slave. Apoi, actele cancelariei domneşti pentru stăpânirea moşiilor, zapisele de vânzare, cronicile şi poruncile de judecată se scriau în slavonă. Chiar şi după înlocuirea, în Ţările Române, a limbii slavone cu limba română, limba poporului a păstrat în scris haina străină a slavoniei, însemnându-se sau scriind cu litere (buchii) chirilice încă câteva secole. Este un aspect neobişnuit ca un popor latin să păstreze timp de secole liturghia, limba de cultură şi alfabetul slavone. Care este cauza, în ce împrejurări şi de când datează slavonismul? Întrebarea şi-au pus-o mulţi istorici, cărturari şi cronicari, începând cu Miron Costin, Dimitrie Cantemir, care afirmau eronat că, după nereuşita conciliului de la Florenţa de unire a bisericilor (1439), românii, pentru a se deosebi de legea Apusului (romano-catolică), au primit de bunăvoie limba străină în biserică. Dar sunt acte şi cărţi slavone anterioare conciliului de la Florenţa. Pe de o parte, istoricii străini, adepţi ai teoriei imigrării  românilor din sudul Dunării, consideră că adoptarea de către români a liturghiei slave este încă o dovadă a venirii lor din sudul Dunării, stăpânit de slavi. Dimpotrivă, liturghia slavă prezentă la noi (în nordul Dunării) denotă că românii erau, în momentul primirii ei, un popor aşezat, cu o clasă suprapusă învăţată. Alţi istorici afirmă (presupun) că românii, neavând episcopi, trimiteau preoţii lor pentru hirotonie la vlădicii sud-dunăreni de la Vidin sau Dârstor, şi în acest fel au învăţat slavoneşte. Dar nici această explicaţie nu are temei, erau episcopi de limbă latină la Oradea şi Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XXII)” →