„Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

(Regele FERDINAND I)

„M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă  fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate,  un Neam nu poate trăi.” 

(Mareșal ION ANTONESCU)

   Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

   Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

   ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului.

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului.

   Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul.

   Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

   NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

   Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

   Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

   Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

   Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA  demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

   „Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

      De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan.

   Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

   În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

   Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

   Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de  „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă… Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.”  (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

   Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

   Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „… este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

   Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

   Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

   Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

   Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

   Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „…Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

   Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

   Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

   „Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.”

  (ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

   Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată… În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

   Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

   Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un  rege  corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor.

   Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

   „Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

   Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII” →