Un univers finit albastru
Renaste-n fiece secundă
In gândul fără amintire
Din liniștea ce ne inundă.
Spuneți-mi, știți unde-i ieșirea?
O poartă îmi doresc…e mult?
Sunt mii de porți amanetate
De cei ce-au fost și nu mai sunt.
Cum să găsesc cărarea noastră,
Când nimeni nu e ca să îmi spună
Unde e muntele albastru
Ce îl urcam doar împreună?
E ceață-n jur, dar mă simt bine
Presimt că Tu îmi ești aproape.
Prin negura fără cărare
Văd muntele plutind în ape.
Reflexii din trecuta viață
Sedimentate-s pe retină,
O țesătură colorată
Ce cerne umbra de lumină.
Atinge-mă să-ți simt privirea
Și-apoi sub pleoape te-oi ascunde,
Să fim un singur corp și-un suflet
Un veac…și câteva secunde.
————————-
Carmen STUS
Octombrie, 2019