Ioan POPOIU: IN MEMORIAM Ana PODARU – „Poezia este glasul interior al sufletului”

Ne gândim cu adevărat la marele dar al vieții, venit de la Dumnezeu? Cât de fragil este firul ei ? Cineva se exprima astfel: „O viață nu înseamnă nimic! Dar nimic nu se poate compara cu o viață”! Am ști s-o prețuim mai mult, dacă am înceta să viețuim automat, dacă am învăța să ne bucurăm de fiecare clipă a ei! Cel mai mare miracol este, până la urmă, viața însăși! Ferice de cei care pășesc înfiorați pe tărâmul acesta, care știu să se bucure, să vadă miracolele din jurul lor, să transmită fericirea celor care nu au acces la ea! Poetul, mai mult decât oricine, trăiește miracolul vieții și, în generozitatea si noblețea lui, este fericit să-l împartă semenilor săi. Numai poetul, rupând din viața lui, împarte mărgăritare celor din jur și, în măsura în care reușește, se simte cu adevărat fericit!

Un interviu ce va rămâne în memoria colectivă acordat de poeta Ana Podaru…

Dumnezeu să o odihnească în pace!

***

Vă mulțumesc, mai întâi, pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!

Ioan POPOIU: Să vorbim despre origini, familia, părinții…

Ana PODARU: Vă mulțumesc pentru invitație. Voi răspunde cu drag acestui interviu. Logos şi Agape este una dintre platformele culturale româneşti de prestigiu cu care colaborez cu plăcere.

Ioan POPOIU: V-ați născut într-o zi de toamnă, într-un sat de lângă Bacău! Cum era locul natal?

Ana PODARU: Bacăul meu drag, Moldova inimii mele. Da, m-am născut într-o zi de octombrie, anul 1974, în oraşul Bacău, din păcate, am fost un copil nedorit de tatăl meu, fiind a treia fată, tatăl meu dorindu-și un băiat, am fost ignorată mult timp lipsindu-mi dragostea unuia dintre părinţi. Am crescut în comuna Nicolae Bălcescu, un sat de care-mi amintesc cu drag, un loc în care m-aş întoarce definitiv, dacă aş putea, pe uliţele acestui sat mi-am petrecut copilăria, bucurându-mă de natură. Era o comună înfloritoare, aproape de oraș, evoluată, cu mijloace de transport, din care tradiţiile nu lipseau, se respectau de sărbători, îmi amintesc de horele din sat, de biserica impunătoare, în stil gotic, cu o arhitectură romano-catolică specifică. Uneori, îmi amintesc de clăcile la care participam, împletind ciorapi de lână sau torcând, mi-o amintesc pe mama ţesând la război sau cosând motive florale pe in, îmi amintesc baticul ei de ţigaie înflorit cu care mergea la biserică. Nu pot uita caii, am iubit întotdeauna caii, alergam pe pajiște după mânji, chiar am primit o copită în abdomen încercând să apuc coada unui mânz, eram furioasă când vecinul meu îşi bătea caii până la sânge. Îmi amintesc de cireşii în care ne petreceam verile, de perii în care aruncam cu pietre, de gustul lor şi de zeama care ne curgea pe bărbie. Îmi amintesc de uliţele satului, de câmpurile mănoase, de munca câmpului de care nu am fost lipsiţi, îmi amintesc de muşcatele din fereastră, de fântâni, de izvoare. Aş putea scrie la nesfârşit despre satul meu natal.

Pe urmele cailor

Ana Podaru

Pe urmele cailor, într-un trecut adânc
M-am regăsit adesea de multe ori plângând,
În gingașe ființe ducând povara grea,
Lovite cu cruzime chiar sub privirea mea.
Copil fiind în suflet simțeam durerea lor
Și cum arată teama în ochii cailor,
Broboane curg și-acuma, sudori ce se preling,
Pe rănile deschise ce-n minte nu se sting
Și-acum aud în noapte un nechezat de mânz,
Îngenuncheat pe leșuri din zori până la prânz,
Aud și bocănitul ciocanului în cuie
Și zgomot de potcoave galop la cer se suie,
Privesc spre nori văd corbii cum se reped la cai,
Cum biciul se lovește de pielea lor și …vai…
Văd sângele cum curge, pe corpul lor, flămând,
O siluetă care izbește-n ei râzând
Și retrăiesc momente de teamă și furie,
Și nu pot uita caii și-a mea copilărie.
De-atunci iubesc toți caii, mă regăsesc în ei,
Mă rog la cer… zic: – Caii … sunt ocrotiți de zei!…

Ioan POPOIU: Ce percepție aveți despre copilărie ? Cât a fost de fericită?

Ana PODARU: Din punct de vedere social şi afectiv, nu am avut o copilărie fericită, locuiam într-o căsuţă de chirpici de la marginea satului alături de încă două surori, Iustina şi Cristina, eu fiind mezina, și de fratele meu, Alexandru. Tatăl meu era iubitor al licorilor lui Bachus, acest aspect al vieţii ne-a marcat existenţa şi ne-a încetinit evoluţia, am trăit în teroare, violenţă şi sărăcie. Mama noastră însă era o fiinţă nobilă, ea ne-a educat în spirit românesc, ne-a însuflat valorile umane şi ne-a format pentru viitor. Chiar dacă am fost săraci, mama noastră făcea din puţin mâncare gustoasă şi ne îndestula, nu mânca ea, ca să ne săturăm noi, iar curăţenia era la un nivel ridicat, preșurile le spălam la râu, hainele. Mama ne cumpăra de Paşti hăinuţe noi, uneori expadrilele sau teneşii se rupeau în talpă, îmi amintesc că le vulcanizam cu prenandez şi cauciuc, dar eram mereu curaţi.

Ioan POPOIU: Cum a fost prima zi de școală?!

Ana PODARU: Prima zi de şcoală a fost emoţionantă, eram îmbrăcată în uniformă, aveam fundiţe albe legate de coroniţă şi un ghiozdan cu câteva rechizite noi. Am fost fericită când am primit abecedarul, l-am răsfoit pagină cu pagină fără întrerupere. Am colegi de care-mi amintesc cu drag, Andreea Vaculick, Iulian Bucur, oameni dragi ai sufletului meu, când amintirile ne copleșesc, schimbăm câteva vorbe, eu şi Andreea, care era fiica dirigintei Irene Vaculick, profesoara de română pe care o iubeam ca pe o mamă. A, să nu uităm de matricole, imediat ce ne-am instalat în clasă, am primit un număr fără de care, pe timpul comunismului, nu ne puteam întoarce în clase.

Ioan POPOIU: Ați părăsit satul natal și ați mers la un liceu din Bacău! Cum a fost acel moment?

Ana PODARU: Liceul de științe ale naturii din Bacău, ,,Vasile Alecsandri”. A fost o alegere independentă, tatăl meu nu agreea ideea ca noi, copiii lui, să ajungem ,, profesoare”, ne arunca cărțile, ne stingea lumina, uneori învăţam la lumina lumânării cu pătura în geam, noaptea, pentru a nu-l deranja cu lumina, dormeau patru frați într-un singur pat, într-o cameră mică căruia i se spunea chiler. Învăţam cum puteam, eram puşi să curăţăm la porci, să culegem buruieni pentru hrana lor, pliveam iarba din grădină, scoteam apă din fântână şi udam grădina până mustea apa în pământ. Aceasta era dorinţa tatălui nostru, iar noi executam ordinele cu strictețe, de frică, nu ne bătea pe noi, dar o bătea pe mama noastră până la sânge, vedeam cum mama noastră, însărcinată, era bătută până avorta. În aceste condiții, mi-a fost teamă să-i spun tatălui meu că mă voi înscrie la liceu, am făcut acest lucru în secret și, culmea, am intrat la liceu, vestea nu a fost bine primită acasă, cu toate că se citea mândria pe faţa lui, ştiam că va trebui să mă descurc cum voi putea. Am început liceul cu mari speranţe, mergeam cu drag la cursuri, făceam naveta cu trenul, ca să nu plătim uneori, mergeam cu naşul, sau fugeam de el prin tren, mâncam batoane cu lapte şi mac, erau dulci şi ieftine, uneori îmi mai cumpăram sana şi ştrudele cu mere.

Ioan POPOIU: Cum percepeți acum acei ani?

Ana PODARU: Acei ani au fost superbi, viaţa de navetist era frumoasă, uneori sora mea, care era la liceul agricol din Hemeiuşi, fugea de la cursuri şi venea la Bacău să-mi fure cărţile din bancă, să mergem la cinema. Aşa reuşea să mă înduplece să lipsesc de la cursuri.

Ioan POPOIU: Ce ne puteți spune despre liceanca Ana Podaru?!

Ana PODARU: Nu am fost unul dintre cei mai buni elevi, eram undeva la mijloc, învăţam prin trenuri, dar mă descurcam, nu aveam probleme cu profesorii, în general eram iubită de ei.

Ioan POPOIU: Ați absolvit liceul, ce s-a întâmplat atunci?

Ana PODARU: Am absolvit treapta întâi de liceu şi atunci sora mea, cea mai bună prietenă a mea, suportul meu psihic, s-a căsătorit şi a plecat din localitate la Petroşani. Am fost debusolată, nu mai aveam parte de afecţiune, lângă ea mă simţeam iubită. Venise timpul ca cineva să-i ducă zestrea la Petroşani, nu era mare lucru, o plapumă, nişte perne, ce reușise mama să încropească din bănuţii strânşi cu greu. Am plecat cu fratele meu la Petroșani, unde am întâlnit un băiat, aveam 16 ani, el s-a îndrăgostit de mine, locuia în bloc cu sora mea. Am avut câteva discuţii cu el, Continue reading „Ioan POPOIU: IN MEMORIAM Ana PODARU – „Poezia este glasul interior al sufletului”” →

George ANCA: „Recunoaşterea”, la Eminescu şi Calidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 16⁰⁰ şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni – , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă – şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

Continue reading „George ANCA: „Recunoaşterea”, la Eminescu şi Calidasa” →

Ioan MICLĂU GEPIANUL: Legile divine și miracolul acestora!

Indiferent de prezența văzului, ori recunoaștere prin pipăit, mirosul e o altă însușire naturală prin care ființele se recunosc, nu se atacă, dimpotrivă, își văd liniștite de calea vieții lor.

Crocodilul de exemplu, când e mai rupt de foame, stă în baltă liniștit lângă hipopotam, nu-l atacă deși acesta crapă de grăsime. In schimb s-ar năpusti de îndată spre o zgâtie de maimuță numai piele și oase.

Stând în aceeași clasificare zoologică cei doi verișori se miros parcă a avea aceeași origine, fiindcă nu evoluaseră încă întratâta să aiba vreo idée despre clasificările făcute de om, de Darwin ori de Linne!

Și încă ceva interesant de observat, mirosul devine un fel de bun simț, se suprapun ca un adevărat miracol divin în lumea animalelor. S-a observat că un armăsar are un bun simț generat prin miros de a nu se atinge de iapa care l-a născut. Se depărtează.

El nu a evoluat cu nimic din nechezatul lui, rămânând necuvântător. Mirosul contactează instinctual, dând animalelor comportamente morale, zis omenește mirosul sângelui vorbește! Continuitatea speciei însă este o tendință divina deasemenea, o lege a creației neîntrerupte. Dar, pe lângă faptul că animalele respectă o periodicitate la actul necesităților de împerechere pentru a naște urmași, moralul acestora merge până acolo încât, animalul matur nu se îndreaptă spre un animal tânăr nematurizat, și nu-l va interesa nici femela aparținătoare altei specii zoologice! Au și legile divine un miracol al lor? Cu siguranță că au!

Când omul s-a așezat el singur între animale, prin știința sa, probabil a conceput o globalizare statistică a regnului viu în raport cu cel mineral, desi superioritatea omului este însăși divinitatea din el in mersul luminos spre un “absolut”, care poate fi înțeles un ‘sfârșit-începător’!” Răsfoind filosofiile lui Ion Ionescu, l-am înțeles că omul călătorea prin univers să găsească ceva. Ba chiar încerca în mintea lui largă a lega o distanță virtuală între om și absolut, deci un fir din ghemul timpului pe care să meargă tot mai adânc înspre origini. Plăcută preocupare a visului etern și mereu înălțător, deși in realitate absolutul pare a fi lângă noi. De mor azi, a și sosit absolutul, însă, dacă Divinul Creator mă miluiește cu încă zece ani de viață, absolutul va sta liniștit la locul său, adică alături de mine, și îl voi găsi precis și exact la împlinirea celor zece ani de călătorie prin viață!

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANUL: Legile divine și miracolul acestora!” →

Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști

1.Acolo unde colectivitatea sprijinită de o parte din presă își rezervă dreptul de reprimare, încetează și înfrângerea pornirilor rele – și oamenii săvârșesc fapte de cruzime, perfidie, trădare și barbarie, a căror posibilitate era considerate ca incompatibilă cu nivelul lor cultural. Așa cum s-a întâmplat în URSS și în România sub comuniști.

2. Freud a exprimat o necruțătoare critică a dublei morale practicate de Stat în vreme de pace sau de război.

3. Când ziaristul și politicianul se vor recunoaște în oglinda ce le-o pune în față omul de știință; când își vor da seama că ceea ce socot ei virtute nu e decât reflexul falsificat al celor mai negative impulsuri, al unor ficțiuni amăgitoare, atunci vom putea spera în respectarea libertății și promovarea dreptății.

4. Călătoriile nu pot fi simple intinerarii pentru ziariști. Acestea sunt necesare a fi călătorii spirituale. În condițiile tehnicii de astăzi, reportajele, fotoreportajele și imaginile sunt „ochiul” și „urechia” pentru cititorii, radioascultătorii și abonații tv.

5. Gândirea lui Oswald Arnold Gottfried Spengler, (n. 29 mai 1880 — d. 8 mai 1936 a fost un filozof idealist (reprezentant al antiintelectualismului) și istoric german, preocupat însă și de matematică, știință și artă. Opera sa cea mai cunoscută este Declinul Occidentului, publicată în 1918-1922, în care își elaborează concepția metafizică asupra evoluției ciclice a civilizațiilor), este bogată, însă deseori confuză; filosofia lui e în același timp poetică și abstractă. Spengler a fost influențat în deosebi de Heraclit și de Goethe. Ei au aplicat culturii, ca și naturii, legea veșniciei transformări descoperită de Heraclit.

6. Nu există omul în general, Omul abstract. Omul trebuie studiat în timp. Din principiul relativismului istoric, Spengler a ajuns să indice legile care domină evoluția culturii.Cultura e vie, ea se naște, crește, decade și moare. Orice cultură are o copilărie, o tinerețe, o maturitate, o bătrânețe. În medie ea durează o mie de ani.

7. Schimbarea mentalității determină schimbarea realităților socio- economice și politice nefaste.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Jurnalistului de „judecata socială„ îi este teamă, ea nu este judecătorul neînduplecat cum susțin moraliștii*. Decalogul 12 pentru ziariști” →

Dorel SCHOR: Salvat de doctori

– Multă vreme, îmi spune Menaşe, mi-am bătut capul cum să fac să intru în legătură cu Rozica la ora prânzului.
– In ce problemă? Şi de ce tocmai la ora prânzului?
– În problema prânzului, răspunde logic Menaşe. Ea termină serviciul la ora patru. Eu, pentru că mă întorc după amiază la slujbă, sunt acasă pe la unu. Şi trebuie să pregătesc masa pentru copii. E adevărat că Rozica găteşte, totul e în frigider, dar poate îmi spui tu în care oală se află supa, ce să dau la felul doi, dacă trebuie să încălzesc compotul şi aşa mai departe… Rozica îmi explică dimineaţa, dar eu uit pur şi simplu, am atâtea pe capul meu şi sunt atât de ageamiu în probleme de bucătărie. Să-mi notez nu ajută, asta e situaţia, din când în când trebuie să o întreb…
– Dă-i un telefon.
– Mersi frumos. Poţi să telefonezi o dată, de două ori. După aia nu mai ţine, că doar nu e şefă. Se supără responzabilul cu producţia. Şi atunci mi-a venit o ideie. Îl cunosti pe doctorul Solomon? El m-a salvat.
– Doctorul Solomon? Cine-i ăsta?
– Cine ai vrea să fie?! Eu!
– Tuuu?
– Văd că nu te-ai prins. Dau telefon şi spun „vorbeşte doctorul Solomon, v-aş ruga cu doamna Rozica”. Şi ce crezi? Urgent au chemat-o. A venit şeful cel mare s-o anunţe personal… A ieşit apoi discret din birou ca un om fin, la fel si secretara…
Am fost doctorul Solomon o vreme, telefonam cam o dată pe săptămînă, până mi-a spus Rozica că şeful nu mai e aşa amabil. Ce eram să fac?
– Chiar că nu mai ştiu.
– Păi, e simplu. După cam o lună, cu vocea puţin schimbată, telefonez iar: „Sunt doctorul Alexandru, aş dori cu doamna Rozica”. Habar n-ai ce i-am înebunit. Iar a alergat şeful, au chemat-o pe nevastă-mea să vorbească cu domnul doctor, ce mai, serviciu complect. Numai că peste câteva săptămâni, iar a trebuit să schimb placa.Pe scurt, am fost şi doctorul Sebastian, şi doctorul Marcu, şi doctorul David, dar acum nu mai ţine, asta-i situaţia.
– Te cred, s-au prins până la urmă că erai tu la telefon.
– Da de unde. Ăştia se prind? Dar i-au scos tot felul de vorbe Rozicăi, cum că umblă cu o mulţime de doctori şi că eu, bărbatul ei, am asa niste coarne mari si sunt un idiot!

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

Secunda ta de rouă…

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Când te-ndepărtezi prin dânsa, cu piciorul descălțat,

… simt cum lași sfădită-n urmă, învechitul tău păcat.

– Săvârșit de o ispită, de un măr, cu gust de Soare!,

… și-un Adam fără de minte, fără haine sau odoare.

Dimineața ta din umbră, are zâmbet adorat,

… înțeles de toți aceeia … care ți l-au adulat.

(povestind prin Galaxie, că iubirea este-o taină),

– O întrecere cu sine … și a dorurilor haină!.

”- E-o magie că aceasta … cumpără orice secundă!”,

… iar apoi chiar se preface, în privirea ta redundă.,

(plagiind pentru o clipă … zona mea de influiență),

… sfidând astfel pronosticuri pentru orice concurență.

– Nu visa că mă dobori, cu vreo șarjă de cuvinte!,

… pregătite academic … poate pentru cele sfinte.

– Ori cu clipa-ți fericită … că sărută a mea geană!,

… fiind foarte dezinvoltă, în secunda sa de taină.

Ești o dimineață oarbă … dar cu zâmbet colorat,

… care-mi spune că ar vrea, sfidător, un alt regat.

(nu știu ce-o face cu el … fiindcă mie nu mi-a spus),

”- Cred că-l va negocia, când o fi, cu cel de sus!.

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Măștile ascunse ale sentimentelor noastre…

– Viața curge-n abstinență … și în linii teatrale!,

… purtând mantia tăcerii, în culori multicolore.

(împletită dintr-un fir … cu tendințe imorale),

… prinse-n zborul unor păsări cu tradiții carnivore.

Ne-am ținut cândva de mână, chiar sub ploaia de păcate,

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme” →

Simon JACK: În vetre de visări (poeme)

Tristețe

flamingi din vânt uitați târziu
pe margini verzi de coase își scutură
penajul incolor în zboruri freămâtând
de zări rotite-n
miazănoapte,
miros de fân cosit se lăfăie prin ploi
ștergare de sudoare se lepădă sub ape
când frunți deja se sting minunilor
din sâmburi între noi cu rodul tot
inchis în șoapte,
cărări pustii ademenesc atemporale
ore, în luciul stelelor ce ne privesc
văd nori în dune fine,
pribeag un cor de îngeri filozofi cântă
la colț de lume, adamice psaltiri cu glas
întortocheat în rugi pe corzi de lire,
copaci se-adună-n ramul gol
plutesc pe indigouri de lumină
e-o artă a căderii înrâurind pudori în jind
multiplicând etern din moartea altui
semn, fanare verzi în infinituri implozate
cu surdină,
păstrez cu mâna exilată în ieriul unei palme
rame de amintiri și graaluri de franchețe,
mă strig de unul singur
în vetre de visări și mori de arămiu la gâtul
spânzurat pe-o clipă de-ametist,
învolburând ca un strigoi fără cuvânt
oceane de tristețe.

6 octombrie 2019

Copil fiind…

Copil fiind mai rătăceam prin duzi
omizi mi-erau lăcuste,
șotroane coloram pe brazi și joaca
era frunză,
acum pictez gânduri pe ape între străji
cu aripi mari cât cerul din ogrăzi
indoliate de-un câine mort întins pe străzi
de umbre cocoșate,

Copil fiind îmi număram toți zmeii
dintr-o noapte,
aveam și basme inventate și jucării
necolorate, ierni cu nămeți cât toamna
mult ploioasă ce mă ținea cu tot
cu frați pe lângă rochia mamii,
acum mai nou colecționar de calendare
scriu și cuvânt din călimare
tot mai goale,
ba sunt un pom cu chip de amânare
ba un bătrân cu stele multe-n
buzunare,
totuși copil fiind din când în gând
și-acum uituc cum sunt…din plumb
mă mai asemăn uneori, vernil
cu o câmpie murmurând a primăvară!…

7 octombrie 2019

Continue reading „Simon JACK: În vetre de visări (poeme)” →

Mariana GRIGORE: Poesis

Je suis malade!

Pământul acesta este prea rotund pentru o dragoste fără laturi
Îndrăgostirea ta de imaginea cu colțuri
mă reduce la un simplu cerc
în care îmi pierd raza într-o eclipsă de lună
Îndrăgostesc cuvântul de tine,
fug din imaginea care mă proiectează chip
și ajung tot acolo unde mi-am intersectat silabele
cu dragostea de un portret
ce-și desenează îndrăgostirea

În seara asta,
poate chiar în mâinele cu aroma de dorință neinventată,
ne vom asezona cupele de frământare,
cu pielea umedă a limbajului desuet
picurat din ultimul pocal al tăcerii
claustrofobe

Sau,
doar persevererând în incipienta fază a
semnului zodiacal al
pierderii de identități desenate pe asfalt,
ne vom reinventa
exemplare codificate
în asfixierea ultimei declarații de in( dependență)

Până atunci,
,,Je suis malade”!

27 septembrie 2019

Cu fiecare zi care merge pe trecerea fără pietoni

mă descopăr un bazar așezat la colț de stradă
clipele etalate pe tarabă
sunt ca o haină cumpărată în grabă la preț redus
și mă întreb de ce eticheta este încă, nouă

cotrobăi printre toate orele lăsate la întâmplare
în bătaia întrebărilor,
aleg din ultimul maldăr de secunde
ornicul vechi al sufletului
încercând să-i repar răspunsurile
ce-l proiectează într-o umbră de părere

ție ți-am pus de-o parte un sfert de ora
lăsat pradă mirărilor că s-a oprit la fix fără noi
Dar, cine știe?
poate că la întretăierea destinelor
își va potrivi cântatul cucului
în recidiva unui pendul
balansat între alb și albastru

Continue reading „Mariana GRIGORE: Poesis” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI

„Esenţa cuvintelor ne reaminteşte şi că, înainte de orice, ar fi esenţial în viaţa fiecăruia, mai întâi a fost o carte de unde am luat Lumina literelor şi a fost o Şcoală de unde un învăţător ne-a arătat un drum.”

(ARTUR GABRIEL SILVESTRI)

Hărăzit de Dumnezeu ca sacerdot al Cuvântului în Cetatea Diasporei Româneşti, GEORGE ROCA – ROMÂNUL şi alţii, puţini asemenea lui, sunt predestinaţi să slujească şi să slăvească LOGOSUL dumnezeiesc prin strălucirile grăirii scrise, operei creative ale unor iubitori de FRUMOS întru toată splendoarea cugetării lor.

La început când Bunul Dumnezeu-Cântarea Cerească Treimică şi-a pogorât Bunătatea Sa în Creaţie, Frumuseţea Chipului Său şi Dragostea în Omul dacic, acesta, Bărbat/ Femeie fiind, au fost înveşmântaţi în porfira de taină a Cuvântului.

„Cuvântul, spunea cel care l-a rostit cu gura sa de aur, este cea mai mare jertfă, cea mai sfântă şi cea mai bună dintre toate jertfele!” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Cuvântul lui Dumnezeu, literă cu literă, vocală şi consoană s-au gătit în Iie de sărbătoare românească prinzându-se în Hora mare şi Sfântă a Creaţiei cereşti.

Cuvintele divine ţesute din borangicul Luminii sacre, sunt brodate apoi pe ştergarele trandafirii, serafice ca-ntr-un azur al surâsului dacic carpatin.

La Început este Cuvântul dumnezeiesc – Obârşia tuturor cuvintelor-făpturi: Cerul cu Îngerii lui, Pământul cu odraslele sale, Lumina cu strălucirea-i serafică, Ziua cu zâmbetul ei omenos, Noaptea cu înţelepciunea sa, Apa cu vieţuitoarele zglobii, Iarba cu mireasma florilor, Pomii cu mugurii verzi surâzând, Plantele legănându-se îmbobocite, Codrul cu rapsodiile maeştrilor lui, Soarele cu apoteoza sa, Luna şi Stelele cu candelabrele lor aprinse şi sus de tot, peste toate acestea, în vârful Kogaionului, ca un rege înveşmântat în splendoarea frumuseţii este aşezat Omul dacoromân carpatin – Chip al Dumnezeului – Logos şi al Fecioarei Maria.

Despre acest Poem divin şi sublim al Creaţiei, dumnezeiescul Vasile cel Mare, ca unul care si-a plămădit din frumuseţea pământului mătăniile credinţei, care şi-a rezemat fruntea de cer, punând rânduială în universul cugetului său, rostuind şiragurile înţelepciunii, înfiorat de admiraţia Creatorului, rosteşte îmbujorat şi smerit frumosul său cuvânt:

„Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a veselit lumea, a adus dintr-o dată peste toate o privelişte veselă şi voioasă. Văzduhul s-a umplut de lumină, sau, mai bine spus, avea atârnată în el lumina în întregime, care trimetea pretutindeni, până la marginile pământului, revărsările stălucirii ei…Aruncând glas în lume, Dumnezeu a pus dintr-o dată în lume frumuseţea luminii…Şi într-o clipită de vreme, pământul ca să păzească porunca Creatorului a început şi desăvârşit odrăslirea…Pământul şi-a primit podoaba de la florile ce au răsărit din el, cerului i s-a dat ca podoabă florile stelelor şi a fost împodobit cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ. Rămăsese să se dea şi apelor şi aerului podoaba lor…Ne-a făcut în potenţă asemănători cu Dumnezeu, lăsându-ne pe noi să fim lucrători ai asemănării. Asemenea lui Dumnezeu ne facem devenind creştini. Cum anume ? Prin Evanghelie. Dar ce este creştinismul ? Asemănarea cu Dumnezeu pe cât este cu putinţă omului: urăşte răul, fii bun, milostiv, compătimitor şi te îmbraci în Hristos devenind asemenea lui Dumnezeu.”

(Sf. Vasile Cel Mare, Omilii la Hexameron, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)

Se spune despre dacoromânul creştin ortodox, îndelung-răbdător în chibzuiala dulcelui său grai, că împarte cu stânga inima şi cu dreapta cuvântul-suflet mărgăritar.

Monahi, poeţi, diaconi, scriitori, preoţi, filosofi şi arhierei-ctitori ai graiului românesc au dăltuit cu migala lor sacră Chipul cel frumos şi cel dîntâi al Limbii noastre divine.

Cuvântul această minune şi mirare dumnezeiască întrupează în Omul ales al Iubirii creştine Poemul Vieţii Sale!

„Nu sunt graiuri, nici cuvinte, /ale căror glasuri să nu se audă.

În tot pământul a ieşit vestirea lor, /şi la marginea lumii cuvintele lor.”

(PSALMUL 18)

Prin focul rugăciunii inimii sale, creatorul creştin ortodox primeşte harul luminii cuvintelor de la Cuvântul dumnezeesc, dăruind-o celor ce slujesc şi slăvesc Taina Sofianică a Logosului – Hristos.

Graiul dulce românesc este cel mai frumos dar al Vieţii dăruită de Dumnezeu, iar scrisul ales este heraldica dacică a aristocraţiei autorului.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GEORGE ROCA – IERARHUL EPARHIEI CUVÂNTULUI” →

Eleonora SCHIPOR: „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”

Ca și în anul trecut și anul acesta am participat la tradiționalul Simpozion de la Pitești (România) petrecut sub genericul „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”. Anul acesta acest prestigios Simpozion Internațional a ajuns la cea de a XIX ediție.

Prezenți și invitați la Simpozion au fost zeci de români din întreaga țară, dar și români din afara granițelor, ca de exemplu Germania, Canada, SUA, Moldova etc. Delegația din Ucraina a fost reprezentată de dl Ilie Poopescu și subsemnata, ambii din partea Socetății regionale „Golgota”.

După deschiderea oficială la care a fost prezent și fostul președinte al României Emil Constantinescu și care a avut loc în Sala Filarmonicii Pitești au urmat lucrările secțiunii comune în sala de festivități a Muzeului județean Argeș. Prima vizită am făcut-o la Memorialul Închisoarea Pitești – Grupul monumental.

În după amiaza aceleași zile au urmat lucrările Simozionului, unde reprezentanți ai diferitor uniuni, organizații, societăți, asociații sau pur și simplu persoane particulare, au prezentat diferite comunicări cu tematica respectivă: jertfe ale regimului comunist, reprezentani de vază ai cutărui sau altui grup de luptători pentru dreptate, credință, adevăr, în timpurile de grea cumpănă pentru neamul nostru.

Seara, la Sala Filarmonicii din Pitești a fost demonstrat filmul „Un cutremur de 9 grade”, primul episod din cele 6 ale serialului documentar „Reeducarea de la Pitești. Drama unei generații”.

A doua zi a Simpozionului a continuat cu lucrările pe secțiuni deja. Tematica primei secțiuni a fost „Experimentul Pitești, metode și aspecte de represiune”, iar la secțiunea a 2-a tema a fost „Alte forme și aspecte de represiune din perioada dictaturilor comuniste”.

Anume la Secțiunea respectivă am prezentat comunicarea „Ilie Motrescu – 50 de ani de nemurire”, unde am vorbit, în timpul acordat, despre poetul-martir Ilie Motrescu din Crasna Putnei, de la moartea tragică a căruia s-au împlinit anul acesta 50 de ani.

În a doua parte a aceleeași zile a avut loc Masa Rotundă „Pitești după Pitești, efecte ale regimuriloir dictatoriale comuniste” și bineînțeles lansările de carte. Anume aici, bucovineanul nostru, savantul octogenar Ilie Popescu a vorbit pe scurt despre tragedia familiei sale, care a suferit chinurile deportăriloir staliniste, apoi a prezentat cele două cărți ale sale, apărute în acest an jubiliar. Domnia sa a primit felicitările din partea organizatorilor acestui important Simpozion, dar și a tuturor celor prezenți.

Aducem în comun sincerele noastre mulțumiri domnului profesor universitar, dr. inginer Ilie Popa, principalul organizator al Acestui Simpozion Internațional ajuns, cum spuneam la început, la cea de a XIX ediție, cât și celor care l-au ajutat la buna organizare și desfășurare.

M-am bucurat mult că l-am văzut sau mai bine zis l-am revăzut după o întrerupere de 37 de ani pe fostul meu coleg de la Universitatea de Stat din Cernăuți, fost student al catedrei de filologie rusă, Anatol Rurac, originar din satul Stălinești, raionul Noua Suliță. Actualmente este stabilit la Chișinău, este un artist plastic cunoscut, pictor, scriitor, membru al multor asociații și laureat al diferitor premii de valoare. Chiar în aceste zile a scos de sub tipar un roman-trilogie despre soarta celor deportați din Basarabia, dar și din nordul Bucovinei. Sperăm că în curând vom avea această carte pe rafturile bibliotecilor noastre, ba îi vom face și o lansare, la Cernăuți. Autorului îi dorim succese și noi creații în domeniul artei și literaturii.

Ultima zi a Simpozionului s-a încheiat cu o vizită de documentare tematică la mănăstirea Căldărușani din județul Ilfov, mănăstire unde sunt expuse diferite icoane și tablouri ale unor renumiți pictori români.

Sincere mulțumiri organizatorilor acestul Simpozion și sperăm că pe viitor vom putea participa cu noi comunicări și prezentări de carte.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară, vicepreședinta Societății regionale „Golgota”