Marilena Ion CRISTEA: Mi-e dor de tine

Mi-e dor de tine,
iar dorul vine,
în întuneric, în noapte,
și mi se-așează pe pleoape!
Și-atunci când vine,
prind aripi de păsări în zbor,
ajung cu gândul la nor,
și zbor între cer și pământ,
ca frunza de toamnă în vânt!
Zbor ca o frunză roșcată,
puțin complicată,
ce se desprinde de creangă,
și zboară prin lume,
aleargă,
doar cu o spaimă în gând,
de-a nu cădea pe pământ!
Zbor ca o frunză-nvechită,
dar respectată, iubită,
ce se înalță in zări,
fără prea multe-așteptări!
Zbor ca o frunză zurlie,
care, fără să știe,
se va desprinde din vie,
cu fața destinsă, hazlie,
și se așează pe-un strugur,
cu gândul său mic, însă, sigur,
că se va naște un mugur!
Zbor ca o frunză uscată
cu fir de aur brodată,
care, cu modestie,
scrie in zbor poezie!
Când dorul vine,
o mie de zboruri în mine,
mă poartă-ntre cer și pământ
ca frunza de toamnă în vânt,
mă țin de un vers și-un cuvânt,
și mi-e o frică de moarte
de zboruri în van și deșarte!

03.10.2018

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Nicoleta GORDON: Aburi calzi de tăceri

ABURI CALZI DE TĂCERI

 

Smulg tristeți din alcov să le vând nepăsării când pe pleoape-mi se zbat ierni albite-ntr-un ieri… în palatul de gheață toți supușii mirării
scrijelesc sub pereți aburi calzi de tăceri.

Ce imperii de plumb stăpânesc azi lumina!… Într-un rest de țigară amăgesc umbre reci arse-n trupuri de fluturi ce își caută vina sub ruina iertării, în izvoarele seci…

Amintiri dezlegate din brumarul trecut mituiesc înserarea c-o bucata de lut ridicată pe umeri de aripi ce roșesc, îmbrăcate în straie de un alb nefiresc.

Ce folos c-am întins peste pânze albastre două stele stele ciobite de atâtea năpaste, când fereastra spre Nord își pierduse busola și din atrii cârpite decupam arteriola?

Se foșnesc alizee sub năframa de nori, vântuind tot nisipul pe un pat de culori, dintr-un ochi cercănat lăcrimează un gând, două boabe de rouă unui înger plăpând…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Laura OPARIUC: Dorul frunzelor

DORUL FRUNZELOR

 

Toamna li se face dor
frunzelor de pământ…
Prin aer dojenitor
zburând se retrag,
în dans grațios fără cânt,
umezit cu parfum
de petale uscate,
de ceață și fum,
de castane sparte…
Bănci goale, parcuri pustii,
visuri purtate pe străzi,
prin ploi străvezii…
Se schimbă de straie
firea întreagă,
altfel decât anul trecut
și de când
și-a găsit straie noi
pe pământ…
Numai tu, nevăzut,
n-ai trecut pe aici, tu,
pân-acum nenăscut…
Începe o toamnă
cum n-ai mai văzut,
cu seri prelungi de tăceri,
cu doruri trezite din veri,
cu frunze-arămii
din trecuții meri,
cu suflete-copii
prin orele reci ale lunii,
pe-aleile pustii ale lumii…

—————————-

Laura OPARIUC

( din volumul ,,Neliniști în albastru”, 2018)

Sursa foto Creative images

Carmen STUS: Evadare din absolut

Un univers finit albastru
Renaste-n fiece secundă
In gândul fără amintire
Din liniștea ce ne inundă.

Spuneți-mi, știți unde-i ieșirea?
O poartă îmi doresc…e mult?
Sunt mii de porți amanetate
De cei ce-au fost și nu mai sunt.

Cum să găsesc cărarea noastră,
Când nimeni nu e ca să îmi spună
Unde e muntele albastru
Ce îl urcam doar împreună?

E ceață-n jur, dar mă simt bine
Presimt că Tu îmi ești aproape.
Prin negura fără cărare
Văd muntele plutind în ape.

Reflexii din trecuta viață
Sedimentate-s pe retină,
O țesătură colorată
Ce cerne umbra de lumină.

Atinge-mă să-ți simt privirea
Și-apoi sub pleoape te-oi ascunde,
Să fim un singur corp și-un suflet
Un veac…și câteva secunde.

————————-

Carmen STUS

Octombrie, 2019

Lidia STAN: Mai am

Mai am

 

Mai am povara timpului ce zboară
Ca o dantelă lungă-ntortocheată
Adânci regrete rupte din Nimic
Și pe altaru-vieţi-o nestemată

Mai am tăceri din care mă ridic
Râzând nebun de vremea trecătoare
Cărări bătute-n ceasuri de tristețe
Și pietre-n ele ce le dau culoare

Mai am de-mpărţit cu greierii noaptea
Cu mucul din candelă un strop de căldură
În ierni lungi zăpada pletelor mele
Cu ceasul din urmă o clipă obscură

Dar timpu-i pe sfârşite-a mai rămas
Un înger în amurg pe-o rază-nsângerată
Păianjenii țesând din fire lungi de lună
Lințoliu să acopăr lumina delicată

———————————

Lidia STAN

Elena VOLCINSCHI: Minuni ați fost și sunteți

Prind mâna ce-mi sădește iubiri neobosite,
Scurm lutul unde-n rime, gândirea s-o aștern,
Cat’ seve ce ascund prin rădăcini smerite,
Rodirea atâtor muze din cer senin, etern.
Suavă și semeață de-a pururea ideea,
Triumful veșniciei prin slovă omenească,
Din timpuri ce-au trecut așa cum Odiseea,
Alina ș-azi suferință și patima lumească.
El, anticul Homer, rapsod fără vedere,
Pe drumu-i orb găsit-a cuvânt de primenire
Iar Odiseu gândind cu-a slovelor putere,
Sublim a înfăptuit ,,cântării nemurire”.
Sau marele Khayyam, înțelepciune mare,
El cartea și-a clădit pe trepte de precepte,
Sădind cu chibzuință granițe între zare,
Găsit-a slove-n ceruri și-n a dunelor trepte.
Al nostru Eminescu, Luceafăr preamărit
Pe treptele de slove a ajunse pân’ la astre
Stă-n locul de cinste pe astru-i liniștit,
Pe boltă de iubire-i Cinstirea Limbii Noastre.
………………………………………….
Mă închin cu plecăciune mereu în fața voastră
Minuni ați fost și sunteți, dar de la Dumnezeu,
Sub voi sutem micimea, rutina de sub astră,
Voi sunteți sensul vieții și-asta veți fi mereu…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)

 

 

Mioara HUSUSAN: Tornada șutului !

 

Oamenii ce-i întâlnești

Cu încredere învestești

În blândețe îi tratezi

Până când te enervezi.

 

Bunul simț de crezi că-l are

Te înșeli, chiar foarte tare

Sub o mască de om blând

Șade o viperă crescând

 

Mâțe blânde vor să pară,

Șerpi în spate să îți sară,

Cu cuvântul ei rănesc,

Ca și bățul te lovesc.

 

Azi e una , mâine alta

Într-o zi vine și plata

Du-te omule dă-mi pace

Nu mai vreau să stau pe ace.

 

Du-te și ÎNVAȚă drept,

Caracterul să-l clădești

Repetent tu ești în viață

Stai pe gard, ca o paiață.

 

Pleci scârbit, dezamăgit,

Cât teatru ai înghițit,

Te închizi nu-ți pică bine

Ai strigă …dar n-ai la cine.

 

Câte rele-s pe pământ ,

Omenia e lucru sfânt

Tot pățitu-i priceput

Încercat, deși n-a vrut !

————————————–

Mioara HUSUSAN

Slimnic

4 octombrie 2019

Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală”

Una dintre cele mai mari înșelări pe care le trăim este mitul „binelui universal”. Un concept fără fond, fără formă, o iluzie și o vorba goală. Făgăduințe iresponsabile, lansate de politicieni amorali și de rea credință, amăgesc oameni, cel mai adesea, dezrădăcinați. Oameni smulși din habitatul lor tradițional, mai frecvent din sate. Oameni ajunși în mari orașe, adesea și peste hotare, unde sunt singuri, exploatați la sânge și înrăiți. Acestor suflete pustii le este propovăduită iluzia „binelui universal” care, azi, a început să poarte numele de „România normală”.

În primul rând ar trebui să stabilim despre ce vorbim și ce înseamnă termenii folosiți. Ce „Românie normală”? „Normală” în raport cu ce? Iar, încă mai vârtos, ce ar însemna această „normalitate”?

Este vorba de o încercare vicioasă de a defini „binele” ca „rău” și „răul” ca bine”. Iar acest lucru îl afirm având certitudinea că Neamul Românesc și Pământul Românesc sunt normale la modul superlativ. Iata câteva fapte:

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe.Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor. Acesta este semnul sigur al statorniciei românești în tradiția sa mulți milenară. Țara întreagă s-a preschimbat și s-a preschimbat în bine. Poate că s-ar fi putut și mai bine dar, categoric, s-ar fi putut să fie mult mai rău.

În același timp însă viața publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză. Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Suntem martori și trăitori al unei vremi foarte periculoase. În ciuda abundenței economice, care este totuși relativă și împărțită inegal la limita obscenității, lumea este zguduită și în pericol de moarte; în pericolul de a își pierde sufletul.

Teoria “societății deschise”, concepută de către gânditorul Karl Popper, este întemeiată pe ideologia “relativismului absolut”. Conform lui Karl Popper totul este “relativ” și mai ales Credința. Preluată de către personaje efectiv demonice, între care la frunte se află Soros Gyorgy, această ideologie urmărește distrugerea identității locale, a Credinței, Neamurilor și Familiei. Intelectuali fără suflet și gata să se vândă pentru “treizeci de arginți” vehiculează aceste idei demonice și astfel societatea și civilizația sunt bântuite de aberații tot mai mult ținând de satanism. În aceste împrejurări rolul fiecărei persoane este decisiv și poate face o diferența, între viață și moarte.

Trebuie să înțelegem bine că împrejurarea că o bună parte dintre Români, sau poate chiar o foarte bună parte, au căzut în amăgirile “globalist-sodomite” nu are nici o importanță. O ideologie bazată pe minciuni și propagandă nu are adâncime, este modă și pulbere. Iar aici din nou trebuie subliniat faptul că starea de Adevăr nu are nici o legătură cu opinia “majorității”; nici una.

Adevărul nu este suma părerilor, Adevărul este o Persoană și este concomitent și Cale și Viață. Atâta vreme cât o “rămășiță păstrată prin har” va exista, nu își va “pleca genunchiul lui Baal”, nimic nu este pierdut.

În România “rămășița păstrată prin har” se află între cei credincioși, ascultători Ortodoxiei, cu dragostea vetrei, a satului, a familiei și mai ales, este prezentă această sfântă rămășiță, în “țările” românești; din Țara Maramureșului și până în Țara Almăjului. Acești oameni nu se cunosc între ei, dar sunt uniți în duh și acoperiți de har, ei sunt sarea pământului.

Aceștia reprezintă România normală și împotriva lor se ridică nefastele organizații, „vasele de necinste”. Omul și comunitățile în care trăiește, de la sate la „țări” românești și până la întreg pământul românesc, un dat unic, un trup cu o istorie străveche și o continuitate de tradiție și gând neschimbate. Frumusețea Neamului și Pământului Românesc sunt voia lui Dumnezeu și ele nu pot fi schimbate la voia unor neisprăviți.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală””

Vasile LUNGEANU: rouă și lacrimi

rouă și lacrimi

 

când m-am născut
aveam deja o vârstă matusalemică
memoria pe termen lung
îmi este praf de stele
voci ciudate îmi bat la ușa
tâmplelor pe dinăuntru
și nu-mi mai amintesc prea multe
dar încă simt în cerul gurii
savoarea apei primordiale
din izvorul copilăriei
și senzația răcoroasă a ierbii
încătușate de rouă pe
talpa piciorului meu

când m-am născut
oceanele lumii erau lacrimi
iar cerul era albastru
dar azi a devenit căprui

—————————-

Vasile LUNGEANU

Octombrie 2019

Florentina SAVU: Ți-aș da…

„Sunt persoana care te îmbrățișează fără să te atingă”
În timp ce ploi de stele în palme stau să-mi ningă,
Cu fulgi multicolori de vis te-aș îmbrăca, a mea minune,
Fiindcă mi-este iubirea un curcubeu măreț de bine,

 

Te-aș ninge cu tot felul de culori și cu nuanțe mii
Și în grădina vieții mele, etern te-aș aștepta să vii,
Ți-aș presăra în păr, din palmele-mi căuș,
Un câmp de flori și din petale ți-aș încropi un duș,

 

Te-aș îmbrăca în sfinte haine de lumină
Și ți le-aș îmbiba pe toate în parfumuri de verbină,
Ți-aș prinde mâna ta în mâna mea de dor flămândă
Și, rege ca să-mi fii, ți-aș da tronul osândă,

Ți-aș da tot ce cu mintea nu poți să visezi,
Ți-aș da toți munții cu păduri și câmpii verzi,
Ți-aș da cer și pământ cu tot ce au pe ele,
Ți-aș da, ca să te-mbăt, și dorurile mele,

Pocale multe-multe și, toate-ndestulate,
Să nu te mai trezești nicicând din a mea dragoste,
Ți-aș da dar…vezi, puterile îmi sunt prea limitate
Și-atunci ți-oi da doar o iubire sinceră și făr’ de moarte!

———————————–

Florentina SAVU

Octombrie 2019