Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII

„Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

(Regele FERDINAND I)

„M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate, un Neam nu poate trăi.”

(Mareșal ION ANTONESCU)

Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului.

Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului.

Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul.

Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

„Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan.

Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă… Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.” (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „… este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „…Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

„Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.”

(ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată… În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un rege corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor.

Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

„Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Grigore Stamate / Mihai Hodorogea – Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român

„Bunicul meu-reprezintă simbolul aspiraţiilor mele, idolul meu şi cred al unei largi mase de eroi şi de oameni de seamă ai Armatei Române! Şi ai României Întregite, cu care se mândrea atât de mult.”

(Olga Macarie-nepoata Mareşalului)

Dacă Ortodoxia este arhetipul Creaţiei divine, al lumii fireşti prin puritatea naturalului, arhetipul renaşterii hristice întru realizarea îndumnezeirii, cu siguranţă este DACOROMÂNUL ca MODEL, ca AXIOMĂ a devenirii FRUMUSEŢII veşnice.

Este foarte adevărat că Neamul nostru primordial a fost înzestrat şi hărăzit de Dumnezeu cu toate darurile, de care însă s-au molipsit şi toate relele: neunirea, invidia, clevetirea, nerecunoştinţa, nepăsarea, uitarea, necinstirea, ingratitudinea.

Marele istoric Gheorghe Buzatu-supranumit Mareşalul Istoriei noastre sublinia, ca de altfel şi mulţi alţi vizionari, că soarta „tuturor antemergătorilor legendari ai neamului românesc”, vine din istorie şi rămâne în istorie.

Soarta lor, previziunea pentru care sunt chemaţi vine din istorie, dar ALEGEREA, asumarea vocaţiei şi misiunii lor urcă din istorie în HRISTOS-ISTORIA veşniciei.

DACOROMÂNUL a fost chemat şi aşezat de Dumnezeu în ISTORIE sub sinaxarul tradiţiei, sub tiparul culturii, sub retorica dascălului-pedagog, în orizontul bunului simţ, în clepsidra dăruirii, în apoteoza eroului, în potirul jerfirii martirice, în hrisovul dăinuirii dreptei credinţe, în rotirea continuităţii milenare, sub sceptrul dreptăţii dacice, în păstrarea atitudinii autenticităţii, în nemăsurata lui omenie, sub arhipelagul voinţei de fier, pe tărâmul profund al simţirii carpatine, sub oblăduirea unei clime prieteneşti, sub tăria cugetării, în zenitul luminii adevărului, în veşnicia libertăţii, în nemărginirea iubirii unde sufletele înveşmântate în frumuseţea dumnezeiască răspândesc lumină şi bucurie pentru bunătatea văzătoare a celor din jur ori pentru farmecul naturii în întregul ei din care se desprinde dăinuitoarea limpezime a Creatorului peste Carpaţi.

Omul Mare nu poate ajunge decât cel care vede în toate Măreţia lui Dumnezeu!

Omul Frumos este acela care în întreaga Creaţie vede Frumuseţea lui Dumnezeu!

Omul Iubirii este numai cel care îşi trăieşte plenar Dragostea sa întru Dumnezeu!

Omul Viteaz este cel în care biruiesc toate virtuţiile dăruite de Bunul Dumnezeu!

Întotdeauna Ucenicii împrumută din personalitatea, din caracterul, din demnitatea, din onoarea, din nobleţea, din aura măreţiei Mentorului sau Eroului lor.

Prin urmare înalţii ofiţeri-autori Grigore Stamate, general-locotenent (r), dr. şi Mihai Hodorogea, colonel (r), inginer care evocă marea personalitate a primului Mareşal al Regatului Român, Constantin Prezan, prin exemplul vieţii, prin vocaţia militară, prin înaltul profesionalism, prin profunda aspiraţie patriotică, prin autoritatea ştiinţifică, prin prodigioasa activitate publicistică, prin modelul care îl lasă urmaşilor militari ori civili se circumscriu la rândul lor Pantheonului MARILOR ROMÂNI CREŞTINI.

GRIGORE STAMATE, General-locotenent (r) este membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, membru al Societăţii Scriitorilor Militari, membru fondator al Asociaţiei Române de Drept Umanitar, triplu licenţiat în ştiinţe militare, juridice şi economice, doctor în Drept, absolvent al cursului post-academic superior de stat major şi al cursului de limbi străine al Academiei Militare, precum şi al unor cursuri de specialitate externe. Autor şi coautor a numeroase lucrări de referinţă printre care şi cele trei volume închinate Mareşalului Întregirii Neamului, Constantin Prezan.

MIHAI HODOROGEA, colonel (r), inginer este autorul volumului de largă audiţie internă şi externă The End of Quantum Theory, exponent şi expert al gândirii procesuale privind abordarea şi înţelegerea lumii materiale, publicist şi editor de ziare, reviste şi cărţi cu tematică diversă: artă, beletristică, economie, film, filosofie, istorie, medicină, poezie, psihologie, religie, sport, ştiinţă.

Volumul I, al Vieţii Mareşalului cu trăsătura definitorie: Profesia de a fi român se deschide cu Cuvântul Înainte al prof. univ. dr. colonel Theodor Repciuc, membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte, Cuvânt care conturează Icoana Mareşalului din care se reflectă strălucirea marelui Ostaş, a marelui Patriot, a marelui Român.

Şi marele nostru filosof creştin PETRE ŢUŢEA se lăuda cu Profesia de a fi Român.

Alături de Cuvântul deschizător, autorii au aşezat o pagină de Aur din Amintirile Înălţătoare ale fostului aghiotant al Mareşalului, colonelul Dimitrie Rădulescu: „Mareşalul Prezan personifică figura marilor căpitani: cultivat, corect, de o rară exactitate şi înaltă moralitate, cu doi ochi ce pătrund până-adâncul sufletului, plin de bunătate şi de îngăduinţă. Felul său cumpănit de a vorbi era de o rară politeţe; cu toată lumea ştia să facă în anumite clipe gesturi care nu se pot uita. Lipsit de ambiţie sau făţărnicie, leal cu adversarii, sincer cu subordonaţii, pe care niciodată nu i-a privit de sus.” (Colonel D. Rădulescu, Mareşalul Prezan-Amintiri înălţătoare, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, Cernăuţi-1936, p. 4)

Domnul Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în loc de Prefaţă, ne introduce în austeritatea Conacului ce poartă pecetea şi amintirea încă vie a Mareşalului.

Conacul Mareşalului, cocoţat pe Dealul Comorniţei vasluiene a păstrat din aura bravului ROMÂN simplitatea, decenţa, autoritatea, taina, grandoarea, gloria, misterul, smerenia, chibzuinţa, bunacuviinţă, convingerea neclintită, tactul, liniştea, farmecul.

„ La început, discret, apoi, din ce în ce mai profund, până la contopirea cu intimitatea. Păduri înalte, livezi întinse şi, pe alocuri, petice restrâns cultivate cu porumb ori cu plantaţii de vie acoperă văile şi viroagele, care numai se presupun. Nici urmă de cărare, nici ţipenie de vietate. Totul, ca într-un eden atipic, în care predomină smaraldul frunzei de stejar şi, la orizont, îngemănarea aceea bruscă cu imensitatea de un albastru nepământesc. Între care subzistă şi astăzi liniştea, tăcerea aceea ireală, tainică şi fermecătoare care parcă aşteaptă ca cineva ori ceva să-i scormonească dedesupturile.” GRIGORE STAMATE/ MIHAI HODOROGEA- VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român, Ed. Axioma Print, Bucureşti-2015, p. 13)

Primele două volume: VIAŢA MAREŞALULUI PREZAN Profesia de a fi român şi

BĂTĂLIILE MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie, mi-au fost oferite cu mărinimie de domnul General-locotenent, dr. Grigore Stamate, unul dintre autori.

CONSTANTIN PREZAN a văzut lumina sufletului românesc a părinţilor săi Constantin şi Alexandrina şi a fraţilor, lumina albă, serafică strecurată cu smerenie printre faldurile mătăsoase ale generoşilor fulgi de nea din noaptea dintre 26-27 Ianuarie 1861, care au înveşmântat satul Sterianului de Mijloc al comunei Butimanu, plasa Snagov a judeţului Ilfov, când Regatul Principatelor Române se afla ocrotirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior trădat de boierii români iluminişti.

Odorul COSTICĂ venea al patrulea în şirul mare al celor 11 copii adoraţi, binecuvântaţi: 4 băieţi şi 7 fete, ai onorabilei şi distinsei familii nobiliare creştine.

Constantin Presan-tatăl, ofiţer, consilier şi moşier cu 250 ha de pământ arabil, descendent din vicontele Georges de Presan, care alături de fratele său Jean l-au slujit ca ofiţeri regali pe monarhul Ludovic al XVI-lea cu un sfârşit tragic.

Revoluţia iluministă francmasonică din 1792-1793, sub sceptrul ghilotinei, care reclama: libertate, egalitate, fraternitate, i-a determinat să părăsească în grabă Franţa. Georges s-a oprit la Galaţi, încropind o afacere cu comerţ şi s-a căsătorit cu Cassandra Trigava, fiica adoptivă a lui Ghica Vodă, înzestrată de Voievod cu moşia de lângă Sterianu. Aceasta i l-a dăruit pe Constantin- tatăl Mareşalului, iar Jean a ajuns în Grecia, unde s-a căsătorit cu nobila Matsa, care i-a născut pe Antoine şi Maria.

Alexandrina Scodrea-mama era fiica moşierului G. Scodrea din care au mai răsărit frumoasa Smărăndiţa căsătorită cu celebrul arhitect Cristofi Cerchez şi Vasilică primul viceamiral al Marinei româneşti.

Ramura Scodrea s-a înrudit prin căsătorie cu distinsele familii: Brătianu şi Golescu.

Autorii celor trei volume închinate Mareşalului Prezan, militari de carieră şi autori de rezonanţă, l-au venerat pe acesta în integralitatea fiinţei şi persoanei sale unice, lucrarea apropiindu-se destul de fidel, prin maniera artistico-literară aleasă, de eleganţa unui rafinat eseu creştin dar ţesut într-o broderie ştiinţifică spre slava Mareşalul Reîntregirii Neamului Românesc.

În Dumbrava copilăriei sale, Constantin întrezărind predestinarea de mai târziu a marelui comandant de oşti, frământa lutul ogrăzii sale în forme de soldaţi de elită…

Apoi porneşte la drum, mai întâi din clasa întâi primară cu coroniţa pe cap, cu pas sigur, firesc, domol, normal, natural, mai târziu grăbit, cu inima aprinsă de jarul junei Rodica, răsfrântă în emoţia angelică a trecerii pe sub „Teiul lui Eminescu” – când fiorul adolescentin ţâşneşte din mireasma sufletului frumos al purităţii îndrăgostiţilor.

„Ca şi satul său natal, ca şi copilăria sa, ca şi adolescenţa, ca şi mai toate etapele vieţii sale rămase pentru totdeauna într-o depărtare acceptată, fără ca cineva să-i fi cerut şi consimţământul. Şi, cei mai frumoşi dintre ani, cernuţi prin sita altor rigori: ordine, regulamente, reguli stricte, jurământ, datorie, onoare, disciplină, spirit de sacrificiu. În care, peste toate, se impuneau noţiuni de supremă excelenţă: patrie, popor, rege, armată, drapel.” (ibid., p. 46)

Află de la amicul său Sandu Pavlo, care a urcat până la demnitatea de general de divizie, că Armata este „ca o femeie frumoasă, tainică şi interesantă, care te prinde în mrejele sale de la prima întâlnire. Şi, odată căsătorit s-a zis cu tine…” (Grigore Stamate/ Mihai Hodorogea- Viaţa Mareşalului Prezan Profesia de a fi român…, p. 34)

Îndemnul lui Eros trece în plan secund, căci junele Constantin analizează, frământă, surprinde, pătrunde sub vârtejul marii ispite-Armata Română, în întregul ei regal, fascinant, temerar, auster, miraculos, intrând în cadenţa militărească cu pas apăsat de responsabilitate, cu ritmul armonios de mândrie, cu sufletul înflăcărat de Patrie, cu inima doldora de tranşee, de atacuri, de surprize, de frângeri, de biruinţi până la încoronarea meritorie cu diadema de Mareşal. Primul nostru Mareşal.

„Mareşalul Constantin Prezan nu este deloc un personaj aparte, nici măcar unul principal în măreaţă operă de reîntregire a neamului românesc. El este mult mai mult, decât mulţi şi-ar putea închipui vreodată. Este un adevărat simbol, un etalon de fapte şi o chintesenţă de circumstanţe ale timpului său.” (ibid., p. 17)

Războiul de Independenţă-1877, l-a implicat emoţional prin flacăra efervescenţei şi instinctul predicţiei, ancorându-l definitiv spre supremul ideal, marea sa chemare ostăşească peste care s-a pogorât cel mai înalt rang militar.

Mareşalul CONSTANTIN PREZAN a conferit MÂNDRIA MÂNDRIEI DE ROMÂN !

Mândria de a fi ROMÂN trebuie să fie Testamentul fiecărui dac creştin-ortodox !

În această MÂNDRIE creştin-ortodoxă se reflectă de fapt cunoaştere şi preţuirea de sine, ce se adaugă ca o îmbrăţişare Dragostei întru Dumnezeu şi Iubirii de Neam.

Tocmai, această MÂNDRIE creştină a dreptei credinţe dacoromâne ne îndatorează cu DARUL sfânt al cinstirii veşnice a ÎNAINTAŞILOR ÎNAINTAŞILOR NOŞTRI.

Întru cinstirea lor, aducând deopotrivă adorare lui Dumnezeu şi venerare Fecioarei.

În Dicţionarul enciclopedic român 1962-1966, trudit de corul celor 31 de voci, 28 cei mai ascuţiţi, îndârjiţi-academicieni între care mulţi tenori şi baritoni sovietici, sub bagheta dirijorului Athanase Joja, în spectacolul celor 3695 de reprezentări-paginate, numele celui mai înalt MILITAR – MAREŞALUL ÎNTREGIRII CONSTANTIN PREZAN n-a fost o dată chemat la rampa RECUNOŞTIINŢEI. (Academia RPR, Dicţionar enciclopedic român, Ed. Politică, Bucureşti-1967)

Uluire! Consternare! Încremenire! Stupizenie! Nimicnicie! Slugărnicie! Laşitate!

De fapt, ce ne mai miră această ne-simţire prelungită în timp şi peste timp, ce s-a derulat pe lângă drama DEZERTĂRII şi TRĂDĂRII românilor în istorie, atunci când n-au fost PREZENŢI la APĂRAREA sau RĂZBUNAREA marilor lor REGI-VOIEVOZI, EROI-MARTIRI: BUREBISTA, DECEBAL, GELU, DOJA, VLAD ŢEPEŞ, IOAN VODĂ cel VITEAZ, MIHAI VITEAZUL, HORIA, CLOŞCA, CRIŞAN, AVRAM IANCU, CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, TUDOR VLADIMIRESCU, ALEXANDRU IOAN CUZA, ION ANTONESCU şi Voievodul naţionalismului creştin-ortodox venerat de pământul şi cerul dacic.

„Noi, românii, în istoria noastră, deseori, mărturisea marele istoric Gheorghe Buzatu, ne-am „ucis” eroii ori i-am ponegrit, înainte de a o face alţii. Chiar dacă fără convingere. Am făcut-o aşa, ca să dea bine în relaţia cu alţii. Cu deosebire, a puternicilor lumii, de la acel moment.

Obedienţa, bădie!…

Obedienţa şi interesul. Niciodată, naţionale.

Procedând astfel, de cele mai multe ori, ne-am trădat neamul şi am terfelit idealuri sfinte…” (Extras dintr-o discuţie purtată cu prof. univ. dr., Gheorghe Buzatu istoric, senator, vicepreşedinte şi membru al Biroului Permanent al Senatului Parlamentului României, Bucureşti, iunie 2003)

La fel de indignat, plin de durere a fost şi Generalul-maior ing. Marin Popescu:

„Pecinginea roşie, adusă de la Moscova, trebuia să convingă acest popor că nu are bărbaţi de seamă, ci tot ce s-a făcut până atunci a fost în dauna sa şi că tot ce este bun-inclusiv lumina unor zori noi şi fericite-ne vine de la Răsărit.” (Un mare act reparatoriu, în „Armata României” , revista Ministerului Apărării Naţionale, fost „Observatorul militar”, nr. 24 (131), 17-23 iunie 1993, p. 2)

Noroc cu Moşia cerească lăsată de Mântuitorul HRISTOS, celor chemaţi şi aleşi:

Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor!

Noroc cu prezenţa de spirit a ilustrului ziarist PAMFIL ŞEICARU, care avertiza pe toţi Românii cu măsura bunului simţ: „Cu mareşalul Constantin Prezan dispare încă un martor şi un participant al războiului unităţii naţionale. Fără să ne dăm seama, sfârşesc supravieţuitorii unei epoci. Încercăm o tristeţe evocând o lume care ne-a dat cel mai frumos capitol al istoriei poporului român.” (Pamfil Şeicaru, Universul, nr. 235 din 29 august 1943, p. 1)

Nici, Istoria militară a poporului român, vol. V, Ed. Militară, Bucureşti-1989, n-a rămas mai prejos de funestul dicţionar al academicienilor saturaţi de ei înşişi.

Cu reţinerea deplin justificată privind sursele bibliografice, cei doi înalţi ofiţeri-autori mărşeluiesc în cadenţa ostăşească mai departe, mai apăsat înspre Adevăr.

După absolvirea Şcolii Fiilor de Militari-Iaşi, cu bravura de „elev guard” tânărul subofiţer Constantin Prezan păşeşte în rândul armei de geniu a Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent. Apoi locotenentul de geniu Constantin Prezan s-a înscris la Şcoala Militară de Aplicaţie pentru Artilerie şi Geniu-Fontainebleau-Franţa, la propunerea premierului I.C. Brătianu făcută regelui Carol I, după care urmează altă preţioasă specializare la Magdeburg în Germania.

Prin ospitalitatea boierului-premier, Vizirul Brătianu, ofiţerul Prezan a cunoscut o serie de Români de seamă ai viitoarei Românie Mari.

Ajuns căpitan şi profesor la Şcoala care l-a format în Aplicaţii de Artilerie şi Geniu, comandantul Şcolii, colonelul Constantin Poenarul îl preţuia deosebit: „Prea bun ofiţer, serios şi cu instrucţie solidă; serveşte cu multă competenţă şi se ocupă de progresul armei sale… Excelent oficer sub toate raporturile.” (Foaia personală, pe anul 1887, octombrie 25, AMR, fond DCI/ 1974)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Grigore Stamate / Mihai Hodorogea – Viața Mareșalului Prezan. Profesia de a fi român” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jipa Rotaru/Marius-Adrian Nicoară-Constantin Prezan-Ion Antonescu în slujba făuririi României Mari

Pentru realizarea laborioasei şi grandioasei lucrări îţi trebuie curaj, răbdare, voinţă, preţioasă trudă, osteneală binecuvântată, pregătire profesională, misiune, venerare pentru Înaintaşi, cinstire pentru Neam şi pentru Dumnezeu-Părintele ceresc al Naţiunilor binecuvântate, fiindcă elaborarea subscrisă spiritului-creştin te împodobeşte cu o vastă, rafinată, puternică şi pretenţioasă documentare.

Nu poţi aparţine unui Neam creştin-ortodox binecuvântat de Mântuitorul Hristos, prin nume, nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, dacă nu-i cunoşti Tradiţia, Religia, Cultura, Istoria, Filosofia, Jertfa, Onoarea, Demnitatea, Crucea şi Învierea!

Dacă nu eşti un nume, nu rămâi nici cifră, fiindcă colbul uitării o acoperă continuu!

Nu poţi să păşeşti pe urmele veşnice ale marilor Înaintaşi ai Neamului Dacoromân, dacă nu îţi pregăteşti în sufletul tău frumos, creştin ortodox, bucuria de aţi încadra paşii cercetării, în cadenţa binemeritată de a prezenta onorul Seniorilor Istoriei!

Cei doi destoinici Militari ai Armatei Române: JIPA ROTARU-comandor marină (r), prof. univ. dr., şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ-comandor aviator (r), conf. univ. dr., au avut, curaj, răbdare, bunăvoinţă, recunoştiinţă şi dăruire pentru Teza lor, care încununează marele Pantheon al Istoriei circumscrisă Adevărului.

Cei doi binecunoscuţi istorici/ comandanţi militari şi-au concentrat dispozitivele cercetării pe aliniamentul însuşirilor strategice, pe versantul voinţei ostăşeşti, pe defileul câmpurilor de elaborare, pe asaltul surpriză al Adevărului care, cucereşte Cetatea realităţii istorice a momentului respectiv prin venerarea aurei Marilor Eroi.

Autoritatea fiecărui cercetător, cutezător, gânditor, cunoscător, educator, propăvăduitor, călăuzitor, autor, mărturisitor este de fapt o conlucrare misionară cu Adevărul divin-unica Autoritate care, conferă Crucea şi Apoteoza Marilor Înaintaşi!

Pe lângă mândria lor pentru ROMÂNUL frumos, pe lângă croiala estetică, majestuoasă a uniformei regale, pe lângă rezistenţa de a purta permanent pe umeri onoarea ROMÂNULUI biruitor şi veşnic, pe lângă cadenţa spiritului cavaleresc, pe lângă moştenirea ambiţiei marilor clasici cronicari, pe lângă demnitatea lor ostăşească încununată cu misiunea de înaltă virtute militară ca: formatori de şcoală, de caracter, de patriotism, de dreaptă credinţă, pe lângă împlinirea lor istorică, pe lângă documentarea laborioasă, pe lângă acurateţea ştiinţifică, pe lângă acrivia încadrării faptelor istorice în citadela Adevărului, istoricii militari JIPA ROTARU şi MARIUS-ADRIAN NICOARĂ ne oferă o lucrare de referinţă, un prinos de cultură, o tendinţă şi o ispită academică, un îndemn întru cunoaşterea şi a altor fapte aflate într-o altă lumină istorică, o chemare întru cinstirea Înaintaşilor, o invitaţie la Adevăr, o rămânere întru demnitate, o alegere întru prezentul de-apururea.

Prinosul nostru de recunoştiinţă se subscrie prinosului lor de venerare a marilor noştri Eroi-Martiri ca Dar închinat slujirii şi jertfirii lor întru Strămoşi şi Străbuni.

Sunt cazuri fericite, dar destul de rarisime când o lucrare de o asemenea atitudine cu o profundă încărcătură documentară, cu o amplă cercetare laborioasă cum este cea prezentă să se asume nu numai ca lucrare de sinteză, dar şi ca istorie.

Cei doi binecuvântaţi istorici/ comandanţi militari aprind în sufletul lor mare, flacăra inimii flamurei militare, o voinţă de cremene carpatină, o plămadă de dacoromânism într-o ROMÂNIE care trebuie să reînvie pururea cea MARE.

CONSTANTIN PREZAN-născut în leagănul creştin al tradiţiei, urcă toate treptele Şcolilor de înaltă formare Militară, adăugându-se fiecărui grad până la ultimul-cel de Mareşal, după ce s-a clădit pe câmpul de instrucţie, după ce a avansat în perimetrul poligonului, după ce a eclipsat zorii Şcolii din Apus, după ce l-a consiliat pe permanentul şovăitor-regele Ferdinand, după ce a adus onoare şi a condus cu mândrie Şcoala Militară Română, după ce a primit botezul focului alături de Divizia 7 în cel de-al Doilea Război Balcanic, după ce a primit confirmarea slujirii Armatei de Nord, după „Bătălia Trecătorilor”, după ce a fost desfiinţat Grupul de armate General Prezan, după ce a scris cu curajul, tenacitatea, patriotismul, iscusinţa, autoritatea sa alături de jertfa supremă, sacră a Armatei Române: CEA MAI ISTORICĂ şi MAI MARE BĂTĂLIE a Neamului după vestitele izbânzi seculare ale marilor Voievozi, cea din vara fierbinte a anului 1917, pe culmile sacrificiului demnităţii ostăşeşti de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, după ce a fost uşor trecut în rezervă, după reactivarea şi conducerea cu entuziasm, cu curaj, cu intuiţie şi izbândă a Campaniei Armatei Române între 1918-1919, contra armatei bolşevice sovietice şi a celei maghiare a lui Bela Kun, după toate acestea Mareşalul PREZAN a rămas un mare ROMÂN!

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Jipa Rotaru/Marius-Adrian Nicoară-Constantin Prezan-Ion Antonescu în slujba făuririi României Mari” →

Restituiri: Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.

Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.

Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.

În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia

de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică.

Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale,

exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,

în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi:

Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţiaşi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.

Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.

Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.

După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.

După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.

V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?

Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şicaii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.

Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului,

acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura,

în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.

Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.

Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.

Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi,

pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţăr ii, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora nşi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)