Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII

       „Antonescu! Regele, mai mult ca oricare altul în această ţară, ştie cât îţi datorează România Mare!”

(Regele FERDINAND I)

„M-am străduit să dau Ţării onoarea şi dezrobirea şi să şterg petele neiertătoare ale trecutului, fiindcă  fără onoare şi drepturi, fără încredere şi dreptate,  un Neam nu poate trăi.” 

(Mareșal ION ANTONESCU)

 

 

   Recentul studiu ASUMAREA RĂSPUNERII, al prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru – Comandor (r), istoric militar, trage cortina celor 7 pagini ale Prefeţei, pornind în marşul Asumării răspunderii pe aliniamentul altor 7 pagini, trecând apoi cutezător la asaltul Resorturilor asumării slujirii cu responsabilitate a intereselor ţării şi neamului, desfăşurat pe elaborarea strategică a celor 32 de pagini încărcate de cercetare, sârguinţă, abnegaţie, spirit, tenacitate ştiinţifică şi disciplină academică militară.

   Documentele inedite ocupă cele 106 poziţii ale Listei bibliografice de 4 pagini, iar Anexele completează Divizia Memoriei Documentelor pe următoarele 239 de pagini.

   ASUMAREA RĂSPUNERII se adaugă şirului mare de lucrări elaborate minuţios, migălos, preţios, testamentar, Pantheonului naţional spiritual, impunându-se ca un studiu de referinţă, mai ales că s-a ţesut şi pe ASUMAREA CURAJULUI autorului.

 

   Istoricul militar Gheorghe Jipa Rotaru nu aduce un cult al personalităţii Mareşalului Ion Antonescu, pentru că însuşi personajul colosal ION ANTONESCU şi-a clădit pe temelia Destinului vieţii lui, altarul persoanei sale creştine, respectiv cultul unicităţii personalităţii sale, care îl aşează de la sine, ca Icoană a Eroului – Martir în lumina Apoteozei Adevărului.

   Cultul personalităţii nu este o persiflare politicianistă a demagogilor parveniţi, a slugarnicilor Ocultei, a vrăjmaşilor de Neam, a urâtorilor de Biserică, a celor care fug permanent de Adevăr, ci o cunoaştere, o recunoaştere, o cinstire a persoanei şi memoriei celui care şi-a întrupat viaţa întru Destinul Neamului, venerândul.

   Cultul personalităţii nu este altceva decât arderea FIINŢEI metafizice în flacăra mistică a PERSOANEI care dă strălucire şi lumină sieşi şi celor din jur!

   NERECUNOŞTIINŢA este unul dintre cele mai grele păcate, strigătoare la cer, asemănătoare celor împotriva Duhului Sfânt, care se plăteşte de către toţi politicienii şi toţi factorii de răspundere care o slugărnicesc. NU SE IARTĂ NICIODATĂ!

   Orice început începe cu Începutul. Purcederea din sânul Mamei sale, distinsa aristocrată BARANGA, apoi răsfăţul din braţele alintării, l-a făcut pe copilul Ionel să ţâşnească din îmbrăţişarea Dumbravei minunate a Copilăriei, ca o predestinare prin descendenţa ostăşească spre memoria Marilor Comandanţi Români şi străini.

   Se poate spune fără nici o ezitare că naşterea viitorului Mareşal a avut ca prim botez, auspiciul RĂSPUNDERII, ţesătură tainică prin care s-a urzit întreaga sa viaţă, dar în mod plenar VOCAŢIA şi MISIUNEA sa de Conducător, de Voievod ales.

   Spiritul RĂSPUNDERII naşte şi renaşte cea mai nobilă ASUMARE!

 

   Celor sortiţi să călăuzească DESTINUL Neamului, sunt hărăziţi de Dumnezeu, de la naştere până la moarte să crească viguros întru virtute, să se desăvârşească deodată cu ASUMAREA RĂSPUNDERII în toate etapele vieţii, slujirii şi slăvirii, devenind astfel, Alter-egoul moralei sale creştine pe care se dăltuieşte caracterului ONOAREA  demnităţii alese cofiinţiale, eterne întru Dumnezeu şi Neam.

   „Onoarea, spunea marele filosof evreu-german Artur Schopenhauer (1788-1860), este conştiinţa exterioară, iar conştiinţa este onoarea interioară.” (Th. Simenschy, Un dicţionar al Înţelepciunii, Ed. Junimea-Iaşi, 1979)

      De la ciclul primar până la Şcoala Superioară de Război, paşii copilului, zelul adolescentului, bărbăţia adultului, autoritatea oştenului, demnitatea conducătorului au parcurs doar calea EXCELENŢEI. Dincolo, însă, de toate aceste cunoaşteri, urcări, înălţări, deasupra meritelor sale, ION ANTONESCU rămâne în Istoria naţional – universală, UN MARE CAVALER AL ONOAREI, nobleţe atinsă de puţini bărbaţi militari ori civili în Istoria lumii, precum marele Duce francez Henri de Rohan.

   Când era comandantul armatei franceze în aliata sa Elveţie, a rupt intrigile cardinalului-premier Richelieu prin care îi cerea să-i trădeze pe elveţieni: „Dacă nu mi se dă posibilitatea să fiu totodată un francez şi un om de onoare, atunci prefer acest din urmă lucru, chiar dacă ar trebui să rămân fără patrie!” (Generalul Ion Gheorghe, ataşat militar şi ambasador la Berlin 1940-1944, Mareşalul Antonescu – Un Dictator Nefericit, Ed. Machiavelli, Bucureşti-1996, p.343)

   În aceeaşi notă de demnitate se aude şi strigătul de la Pavia al onoarei regelui FranciscI I: Tout est perdu hors l’honneur!

   Onoarea este Efigia demnităţii Cavalerului Valah prin excelenţă!

 

   Poate aud şi larvele politruce cum inspirat le numeşte Generalul aviator (r) Radu Theodoru, „speţa viermiformă de ordonanţe ale intereselor străine”, colecţionară de  „acuze şi teze preluate şi încornorate de vicleimul bacşişarilor din presa finanţată de ocultă… Scribi cumpăraţi astăzi ca şi în timpul ocupaţiei bolşevice, politicieni acefali, subordonaţi intereselor străine, după asasinarea Mareşalului, înrolaţi sub flamura kominternului, astăzi sub cea a Noii Ordini Mondiale condusă de oculta financiar-militară occidentală, au dus şi duc o campanie nemernică de profanare a memoriei naţionale, a reprezentanţilor emblematici care au ilustrat conştiinţa de sine a românilor; sub dictatul kominternist prin holocaust cultural, adică prin spălarea memoriei colective scoţând momente cheie ale istoriei şi personalităţile care le-au exprimat din circuitul învăţământ-cultură, sub dictatul ocultei-suprastatale prin denigrare şi minimalizare, de la aşa zisele manuale alternative până la marile campanii de presă susţinute de misiţii ocultei.”  (Radu Theodoru, Mareşalul, Ed. Lucman, Bucureşti-2012, p. 7-8)

 

   Clarviziunea generalului Constantin Prezan, viitorul Mareşal, unul din braţele mari şi tari ale Înfăptuirii Daciei Mari, respectiv România Mare, a determinat apropierea, cunoaşterea, colaborarea, prietenia, fidelitatea, camaraderia, eroismul şi martiriul dintre conducătorul Statului Naţional, ION ANTONESCU şi ministrul său de Război, generalul CONSTANTIN PANTAZI.

   Aprecierea generalului Constantin Prezan, privindu-l pe ofiţerul Antonescu, apropiatul său colaborator este destul de grăitoare: „… este un ofiţer de o mare valoare, cu cunoştinţe, vederi limpezi, energie, conştiinţă, forţă de lucru şi mult caracter. Merită cu prisosinţă pentru binele Armatei, a fi pus cât mai repede pe treptele mai înalte ale ierarhiei.” (c.f. Jipa Rotaru, Asumarea Răspunderii, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2019, p. 10)

   Citatul ales cu grijă, non multa sed multum a fost aproape neîntrerupt. „Vrea să cunoască şi să priceapă în adâncime resortul acţiunilor marilor căpitani ai timpului: Alexandru Macedon; Hanibal, Scipio Africanul, Cezar, Gingis Han, Napoleon, Moltke. A meditat serios la portretele lui Plutarh şi a intrat în toate amănuntele ştiinţei, artei şi vieţii lui Foch, Ludendorff, Petain, Hindemburg, Napoleon.” (General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu Mareşalul până la moarte. Memorii. Ed. Publiferom, Bucureşti-1999, p. 10)

   Format în lumina, prestanţa, geniul şi autoritatea generalului Constantin Prezan, ofiţerul de excepţie a devenit unul dintre MARII OSTAŞI ai PATRIEI, dăruindu-se cu trup şi suflet Naţiunii şi lui Dumnezeu, de la războaiele balcanice, cel de întregire şi cel de reîntregire, până la demnitatea cu care a sfidat moartea trimisă de devotatul ei regal, monarhul mişel – Michail I, în Valea Piersicilor de la Jilava.

   Privit prin câteva dioptrii socio-psiho-politico-raţionale TRĂDAREA regelui Michail I de la 23 August 1944 apare astfel:

   Iuliu Maniu, la puţin timp: „Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională.” (Vasile Niculae, Ion Hincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina ţărănistă în România. Antologie de texte, ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1994, doc. 81,p.269)

   Avocatul de Bădăcin şi lider ţărănist ultradilematic uitase de recunoştinţa afirmată în 18 Iulie 1941, după eliberarea marilor cetăţi româneşti Cernăuţi şi Chişinău de sub sovietici: „…Recunoştinţa ţării pentru generalii, ofiţerii şi soldaţii români şi pentru Dv., Domnule General, Comandantul de Căpetenie, va fi eternă.” (Ion Calafeteanu, Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii şi confruntări politice. 1940-1944, p. 78-80; Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea – editori, Pace şi Război (1940-1944), Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi-2008, p. 489)

   Corneliu Coposu, după 1989: „23 august 1944 a fost salvator pentru România.” (Corneliu Coposu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53)

   Iată şi părerea Mareşalului faţă de liderii ţărănişti, datată după 16 Septembrie 1940:

   Partidul naţional ţărănesc este o emblemă, o problemă şi o dilemă. Emblema este Mihalache: ţăranul român cu perciuni de jupân. Problema: Dr. Lupu – nu are talent şi vorbeşte; nu are bani şi trăieşte, iar natura l-a făcut roşu ca să nu roşească. Dilema: Dl. Maniu, când poate veni la putere nu vrea şi, când vrea, nu poate.”

  (ANIC, fond Ion Antonescu, dosar 4/ 1929-1942, f. 144)

   Ioan Scurtu: „După ce Ion Antonescu s-a anunţat în audienţă, regele, împreună cu generalul Sănătescu, generalul Aldea, Grigore Niculescu-Buzeşti, Ion Mocsonyi-Styrcea şi Mircea Ioaniţiu au discutat în legătură cu atitudinea ce trebuia adoptată… În acest scop, garda Palatului a fost pusă în alarmă; începând cu ora 12 toate intrările în Palat, mai puţin cea din aripa Creţulescu, pe unde urma să intre cei doi Antoneşti, au fost baricadate şi pregătite pentru respingerea unui eventual atac. Aceste măsuri arătau limpede că, în fapt, obiectivul fundamental al regelui Mihai era arestarea mareşalului.” (Universitatea Spiru Haret – Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2003), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2003, p. 100)

  

   Pamfil Şeicaru la câţiva ani din exil: „La nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naţionale. Nu numai că s-au predat armatei Rusiei sovietice 170.000 de ostaşi oţeliţi în trei ani şi două luni de război, dar s-a surpat rezistenţa morală a naţiei prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor găsi titluri la recunoştiinţa învingătorilor.” (Pamfil Şeicaru despre 23 august 1944, citat de Constatntin Hlihor, Armata Roşie în România, ed. Pro Universitaria, Bucureşti-2012, p. 30)

   Drama Mareşalului s-a contopit cu DRAMA României, care a îndurat, a suferit, a pătimit TRAGEDIA unui DESTIN, impus, împroşcat, urgisit, profanat mai întâi de un  rege  corupt până în măduva oaselor, trădător şi ucigaş, de fiul (?!) acestuia, mişel – Michail I, care l-a depăşit în tot răul prin trădare, vânzare, laşitate, minciună, de camarila Palatului dirijată de mama sa, grecoaica prinţesă Elena, de iresponsabilitatea liderilor politici istorici, neasumaţi RESPONSABILITĂŢII istorice şi de primul aliat, Horia Sima, alias Iuda Iscarioteanu al românilor.

   Fatalitatea a venit şi ea peste noi şi prin faptul că Mareşalul, Conducătorul Statului Naţional n-a avut şansa colaborării cu unul dintre cei mai curaţi, curajoşi, cavaleri şi mistici ROMÂNI, mai ales că îl preţuia într-un mod deosebit, camaraderesc.

   „Regimul politic, consemnează autorul Jipa Rotaru, instaurat de Ion Antonescu în toamna anului 1940 a fost un regim de autoritate personală, colaborând într-o primă şi scurtă perioadă (Septembrie 1940-Ianuarie 1941) cu Garda de Fier, bazându-se apoi pe o serie de generali, ofiţeri, economişti şi oameni politici puşi la dispoziţie de partidele istorice.” (pag. 12)

   Cu privire la Garda de Fier, trebuie menţionat faptul că ea nu mai exista atunci. Elita ei (peste 250 de lideri), fusese ucisă din ordinul lui Carol al II-lea în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, cu complicitatea uzurpatorului Horia Sima, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: JIPA ROTARU – ASUMAREA RĂSPUNDERII”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Codrul verde și Dacul nemuririi

„-Cum pot oamenii dormii, când

    privighetorile cântă atât de frumos?!”

   (Maria Şoimu-eroină basarabeană a deportării)

 

 

   Arborele uriaş din trunchiul plămadei primordiale al Protodacilor care, şi-a rezemat fruntea veşniciei de Cerul înstelat de martiriu, a întrupat cele mai miraculoase corole ale frumuseţii firii, menirii, gândirii, grăirii, cântării, rugii, creaţiei, slujirii, dăruirii, jertfirii, doririi, izbăvirii, împlinirii, înnoirii, iubirii, biruirii.

   Codrul Verde este cetatea Naturii patriarhale ce ne înconjoară ca o expresie a Creaţiei lui Dumnezeu, urzită pentru ca Omul să devină Rege al ei, ocrotind-o mereu.

   Omul, încheind ciclul Genezei divine, a primit aura cerească de rege al Creaţiei, existând astfel o similitudine între fiinţa-persoană umană şi varietatea fiinţelor Creaţiei, precum şi Rapsodia diversităţii lucrurilor mirifice.

   În această chibzuinţă a lui Dumnezeu există simbioza şi sinergia înfrăţirii Omului cu Natura în integralitatea ei ca beatitudine a splendorii, a miracolului, a înălţării mistice.

   Pruncul doririi se plămădeşte aşadar în peştera din sufletul divin al Mamei-Iubirii.

   Se poate însă uneori/ deseori ca Mama să-şi nască Pruncul chiar într-o Peşteră, aşa cum s-au născut din Moşii şi Strămoşii noştri atâţia Prunci de daci frumoşi.

   Aşa cum Fecioara Maria-Maica Domnului L-a născut pe Mântuitorul lumii Hristos.

   Prin urmare Pruncul este Duhul ce se plimbă pe deasupra  apelor vieţii şi-al sorţii.

   Capul este zămislit dintr-o streaşină de boltă, peste care au răsărit doi irişi-luceferi.

   Din zările lor uneori albastre, alteori verzi şi deseori altfel, se picură mana cereasă a lacrimilor de bucurie, de alinare, de uimire, de suferinţă, de fascinaţie, de har.

   Părul pare ca o pădure deasă, virgină de la poalele Muntelui ce adăposteşte stânca peste care se prăvălesc ca într-o cascadă gândurile albe, curate, cereşti.

   Obrajii par două dealuri însorite peste care se răsfiră viile nobile, doldora cu ciorchinii  lor de aur, pentru sfânta trezvie isihastă, pentru sfânta cuminecare mistică.

   Nasul seamănă a fi turnul de pază cu cele două intrări-ieşiri spre templul raţiunii sinelui, spre Pantheonul Sfinxului stăpânirii, spre Kogaionul pătrunderii cunoaşterii.

   Urechile-galaxiile sunetului prin care se propagă ca într-un tunel înţelegerea eului.

   Gura, narează divina comedie cu cele trei surâsuri: infernul, purgatoriul, paradisul.

   Buzele-cele două tărâmuri ale destinului: murirea vieţii şi nădejdea nemuririi.

   Limba-puntea suspendată între cer şi pământ, între sublim şi profan, între rai şi iad.

   Gâtul-stâlpul ce susţine temelia creaţiei spre destinul imperial al transcendenţei.

   Umerii-pilonii de susţinere a boltei pământeşti întru năzuinţa întrupării cereşti.

   Pieptul-scutul adăpostirii safirului existenţei în devenirea ei spre culmea serafică.

   Inima-suflet-altar al slujirii liturgice a conştiinţei geto-dacice naţionalist-ortodoxe.

   Braţele-cuprinderea Cerului Moşilor şi Strămoşilor şi pământul sfânt al celor dragi.

   Mâinile-arpegiul simfoniei, înduioşării divine sub aura unei armonii atât de celeste.

   Mijlocul-Trupului, brâul ce susţine Coloana infinitului sub tainica Masă a Tăcerii.

   Coapsele-rotonda sublimă ce susţine cupola ciclului sacru al procreaţiei angelice.

   Picioarele-mersul Demnităţii Aleşilor, Cuvioşilor, Mamelor, Profeţilor, Eroilor, Martirilor, Sfinţilor, Mărturisitorilor în Calea lor spre Cerul năpustit de dumnezeire.

   În perioada copilăriei, pentru Copiii alintaţi ai naturii, Codrul Verde este o Dumbravă minunată în care înmuguresc bucuriile sub candelabrul păpădiei.

   Codrul din Dacul răsare şi Dacul din Codrul tresare!

   Codrul din Dacul răsare unde se zbenguie cântecele în zbor de cuci şi privighetori.

   Codrul din Dacul răsare cu gânduri-rândunele prinse-ntr-un freamăt de horă ca o corolă de fluturi peste câmpul cu maci.

   Codrul din Dacul răsare în suflet de Mamă-auroră, în inima sfântă ce-l adoră.

   Codrul din Dacul răsare şi dănţuie pe clipele rostogolite în iureşul jocului purpuriu.

   Codrul din Dacul răsare şi-n delii de azur se prinde şăgalnic de mersul bunicii apăsat de destin.

   Codrul din Dacul răsare cu aripi ce năzuiesc spre înălţimi siderale, peste ţărâna sacră ce se prelinge-n obrajii îmbujoraţi mustind de legendă.

   Codrul din Dacul răsare risipind crâmpeie de timp peste timp, peste paşii care alunecă înspre cer de parcă se ascund într-un lan de curcubeie.

   Dacul din Codrul tresare peste fiorii focoşi ca nişte bidivii sălbatici în galopul zburdălniciei selenare.

   Dacul din Codrul tresare, uneori devenind deseori cântecul dulce cu tremur de viori.

   Dacul din Codrul tresare şi iarba şi razele se-mbrăţişează cu dor şi se încântă.

   Dacul din Codrul tresare, aidoma peştii ţâşnesc prin vad şi vâltori, pe sub maluri cu sălcii de mame-plângătoare.

   Dacul din Codrul tresare peste care Pădurea-brocart cu tot ce-i al ei îşi începe liturghia şi cântă.

   Dacul din Codrul tresare, iar privirea desprinde sîngerândul unei corole de flori.

   Dacul din Codrul tresare, când joaca oboselii cade frântă, toate gândurile dalbe se întorc la mama lor, la Mama noastră cea sfântă.

   Apoi când anii înmuguriţi cresc, înfloresc şi rodesc se stinge orice prihană, câmpia copilăriei trece dealul semeţ, spre piscul muntelui adăpostit sub stânca veşniciei.

 Vârsta şi Natura te răsfaţă ca o nobilă curtezană, îţi despoaie sufletul de alba lui sutană şi doar bunica te prinde râzând cu un surâs enigmatic răsfrânt din Icoană.

   Apar apoi vise, năzuinţi, împliniri, înnoiri, coborâşuri, doriri, privegheri, înălţări.

   Apar cărări mai multe ca legiuni de nouri ce se preling în soartă suişuri şi căderi.

   Apare şiragul de vise mari ce se răsfiră ca-ntr-un zbor majestuos de privighetori.

   Apare Azurul ce-şi pune patrafirul peste suavele, încântătoarele, înverzitele câmpii.

   Apar Luceferii brodând cuvintele-albine ale Luminii şi vorbe cu duhu-înţelepciunii.

   Apare Ramura mlădiţei alese ce se leagănă suav pe sub bulboana verde de cer.

   Apare vinul adolescenţei săltând fioruri de căluşari pe strune de ţambal şi vioară.

   Apare romanţa ca şi struna Crizantemei de Aur cu cerul ei dacic, de necuprins.

   Apar garoafele aprinse la urechile viitoarelor Mirese, scânteind de dorul-rubin.

   Apare busuiocul cuprins în dulcea mireasmă de sân a frumoaselor Fecioare.

   Apare adâncul cuget dintr-un vis de safir ca petalele îndrăgostitului trandafir.

   Apare omul Dacoromân al demnităţii creştine în suişul lui ortodox, înalt, serafim.

   Apare eroul în mers de legendă ce scutură biruinţa peste duşmani şi vrăjmaşi.

   Apare martirul în Potirul său mistic al cuminecării întru Dragostea lui Hristos.

   Apare sfântul, catapeteasmă albastră a credinţei, nădejdii şi a iubirii Măicuţe.

   Apare iar Codrul cel drag stând de veghe peste cerul Ierbii verde de-Acasă.

   + Sf. Prooroc Amos, Sf. Mc. Isihie, Fer. Ieronim şi Augustin.

  • Vineri,15 Iunie-Ziua veşniciei Domnului Mihail Eminescu, ora 12, 20’.

 

  • Poem inspirat de Luceafăr întru cinstirea lui şi a Neamului nostru!
  • Şi-a micuțului nostru Damian-Constantin !

 

––––––––––––––––-

Prof.dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

16 iunie, 2018

 

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Eterna Iubire Frumoasă (acrostih)

FEMEIA – ETERNA IUBIRE FRUMOASĂ

 

Fecioara Maria e hărăzită să odrăsleasă frumosul şi dragostea în Creaţia Fiului ei.

Eterna iubire este Femeia care te-nalţă cu sufletul pur spre azururi de constelaţii.

Mama-şi resfiră gândurile albe în lira de seraf, ca rândunelele ce fâlfâie spre cer.

Enigma Fecioarei ţese năzdrăvana dorinţă în taina voluptăţii aprinselor scântei.

Inima Femeii brodează pe ghergheful lumii cărarea sidefie-a dogoritoarelor oraţii.

Adevărul suspină în sufletul Mamei-temelia vieţii, mână-n mână cu Dorul străjer.

 

Existenţa Femeii e acel Empireu odrăslit în soare, presărat cu eternele mângâieri.

Taina Fecioarei zămisleşte adâncuri, ce-o lume-ntregă le poate cuprinde frumos.

Esenţa Mamei e din rădăcina divină ce strânge la sân frumuseţi, adevăr şi lumină.

Răbdarea Femeii e meridianul cărării fierbinte a paşilor de azi şi-a paşilor de ieri.

Nădejdea Fecioarei este Mirele ceresc, cu pletele Luceafăr ca chipul lui Hristos.

Azurul Mamei înşiră anotimpurile răpite primăverii ce-a-nmiresmat dulcea grădină.

 

Iubirea Femeii uimeşte întreaga noastră zidire, cu focul ce arde de tot şi totuşi rămâne. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Eterna Iubire Frumoasă (acrostih)”

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Mărțișorul Primăverii Noastre (acrostih)

FEMEIA-MĂRŢIŞORUL PRIMĂVERII NOASTRE

 

Fecioara Maria este arhetipul Frumuseţii şi Dragostei Fecioarelor-Femeilor-Mamelor.

Eros e îmbrăţişarea Fecioarei angelice ce dă flacără sufletului înălţându-l dincolo de stele.

Mama zămisleşte în sânul ei binecuvântat darul cel mai dumnezeiesc al nemuririi omului.

Erudiţia  Femeii împodobeşte viaţa celor dragi în majestuoasa porfira regală a Familiei.

Iubirea Fecioarei zămisleşte farmecul sublim din azurul dorinţei ce ne-ngemănează fiinţa.

Aurul sufletului Mamei cuprinde înţelesurile cele mai limpezi ale existenţialităţii noastre.

 

   Muierea din Femeie se pogoară ca o rapsodie serafică ce dă vibraţie lirei sufletului ales.

   Ăst timp preface voinţa Mamei într-o liturghie a Dorului deasupra vremilor, eternizându-le.

   Răbdarea Fecioarei e un azur de cer şi răsărit de ape, adâncimi de adânc şi înălţimi stelare.

   Ţelul Femeii i-a fost hărăzit de Dumnezeu, ca omul-consoartă să împlinească destinul lor.

   Inima Mamei împleteşte dorul cu harul, năzuinţa cu credinţa în zvâcniri de catapetesme.

   Şoapta Fecioarei-murmur de ape susurând zările lăuntrice în undele cărora surâd luceferii.

   Onoarea Femeii ţâşneşte mireasmă celestă din corola florilor ce dă frumuseţe pământului.

   Ruga Mamei trebuie să fie miracolul care aliniază planetele gândirii voinţei ei ancestrale.

   Universul Femeii este bolta sub care pruncul scânceşte după autoritatea Omului ideal.

   Libertatea Fecioarei e o necuprinsă sferă celestă ce stă pe tronul Libertăţii lui Dumnezeu.

 

   Primăvara Fecioarei este paradisul în care înfloresc cerul Dragostei şi pământul Iubirii. Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Femeia – Mărțișorul Primăverii Noastre (acrostih)”

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (3)

Și neamul se zbate în lanțuri și geme

 Și plânge în doine și urlă-n blesteme…”

                     ( Ionel Zeană- De zece ani)

 

    Comunismul este un regim represiv fundamentat pe sisteme de gândire iudeo-ateo-materialiste: marxist, iluminist, leninist, anarhist, nihilist, bolşevic, umanitarist, ecumenicist, doctrine masono-talmudice liberale, pseudo-democratice antagonice creştinismului apostolic ortodox, doctrine generatoare ale crizelor: revizioniste, demografice, sociale, economice, psihologice, culturale, spiritual-religioase, globaliste, mondialiste.

  

   Fostul ambasador american în Rusia sovietică, David R. Francis, informa în Ianuarie 1918, guvernul american despre starea reală a lucrurilor de acolo: „… Liderii bolşevici de aici, dintre care majoritatea sunt evrei, iar dintre aceştia nouăzeci la sută sunt exilaţi reîntorşi, puţin le pasă de Rusia sau de oricare alte ţări, ei fiind internaţionalişti care încearcă să declanşeze o revoluţie socială la nivelul întregii lumi.” (cf. (Radu Theodoru, România, Românii şi Comunismul. Un răspuns documentat la o provocare antiromânească. Ed. Lucman, Bucureşti-2009, p. 15)

  O altă ştire la fel de preţioasă venea de la căpitanul de informaţii din Rusia, Montgomery Schuyler:„…mişcarea bolşevică este şi a fost, încă de la începuturile ei, orientată şi controlată de către evreii ruşi de cea mai sordidă  teapă.”

   Corespondentul ziarului <<London Times>>din Rusia, Robert Wilton, preciza în 1918, că în organigrama celor 384 de comisari erau incluşi: 2 negri, 13 ruşi, 15 chinezi, 22 de armeni şi peste 300 de evrei. Dintre aceştia din urmă 276 veniseră din Statele Unite, după căderea Guvernului imperial. CEKA poliţia politică a bolşevicilor. Şef, Moses Uritzky şi Gernrikh Yagoda-Yehuda, evrei. Au coordonat masacrele cărora le-au căzut victime zeci de milioane de oameni. Masacru este un termen impropriu. Atunci şi acolo este vorba de genocid. Alexandr Soljeniţîn, în vol. II din Arhipelagul Gulag scrie că evreii au creat şi administrat sistemul sovietic organizat al lagărelor de concentrare în care au murit zeci de milioane de oameni. Marele scriitor rus dă numele călăilor şefi ai poporului său deghizaţi în bolşevico-comunişti: Genrikh Yagoda, Aron Solts, Yakov Rappaport, Lazăr Kogan, Matvei Berman, Neftaly Frenkel. Toţi şase evrei. Sovoski, Trinitatea Roşie-1931. Nr. 278, în perioada 1917-1923 au fost masacraţi în Rusia: 25 episcopi, 1.215 preoţi, 6.075 profesori, 8.800 medici, 54. 850 ofiţeri, 260.000 soldaţi, 10. 500 poliţişti, 40.000 jandarmi, 19.850 funcţionari, 347.250 alţi intelectuali, 815.000 ţărani, 192.000 muncitori [Nici un rabin] (<<London Times>>).

   Winston Churchill, care iniţial a sprijinit Armata Albă în lupta antibolşevică a amiralului Kolceak şi a generalului Denikin, scria în 26 Ianuarie 1920, că:„… bolşevismul, barbarie animalică. Comunismul este o epidemie mult mai periculoasă decât ciuma sau tifosul…”, iar în The Times, consemnase la 10 Ianuarie acelaşi an: „Politica pe care o voi preconiza întotdeauna faţă de Uniunea Sovietică este aceea de răsturnare şi distrugere a acestui regim criminal.” Ilustrated Saturday Herald.

   N-au trecut însă nici două decenii şi Churchill era aliatul cel mai fidel al celui mai mare criminal al istoriei-Stalin, aprobându-i astfel holocaustul împotriva creştinilor, trecând cu nepăsare peste naţiunile prăbuşite, peste monarhii, peste popoarele pervertite de bolşevici.

   În august 1917, la Congresul bolşevicilor componenţa Prezidiului arăta astfel: „3 ruşi, 1 geogian de origine maternă incertă, Stalin şi 6 evrei. Şedinţa decisivă a Comitetului Central, 23 octombrie 1917. Participă: Ziderblum zis Lenin (acasă vorbea idiş, David Shub în volumul Lenin-Biografie scrie că mama lui după tată era evreică), Edgar zis Zverdlov, Bronştein zis Troţki, Appelbaum zis Zinoviev, Rosenfeld zis Kamenev, Uriţki, Kolontay, până aici 7 evrei, Djugaşvili zis Stalin, georgian sau osetin evreu, Dzerjinski polonez sanguinar şi un nenorocit de rus, pentru coloratură: Babnov. Să nu ştie lecţia asta politologul Tismeniţki zis Tismăneanu? se întreabă amiralul Radu Theodoru. Şi să nu o raporteze la conducerea Partidului Comunist instalat în România de Stalin prin mareşalul Malinovsky care a adus în furgoanele Frontului 2 Ucrainean troika iudeo-kominternistă: Ana Pauker, Laszlo Luca zis Vasile Luca şi Ioşka Broitman zis Iosif Kişinevski? Mira-m-aş?!” (Radu Theodoru, România, Românii şi Comunismul. Op. cit., p. 17)

 

    Tismăneanu, politolog şi politruc fiind ca şi tatăl său, era la curent şi cu lucrarea lui Maurice Pinay, care nominalizează evreii din primul guvern comunist din România:

  1. Ana Pauker, evreică, ministru al afacerilor externe al <<Republicii Populare Române>> şi agentul nr. 1 al Kremlinului în România până în 1952, când a trecut în umbră, rămânând însă în libertate. Această hienă ce se numea de fapt Anna Rabinsohn, era fiica unui rabin venit în România din Polonia. S-a născut în Moldova, în 1892. În 1919 Anna Rabinsohn a intrat în partidul comunist, iar în 1920 a organizat împreună cu alt evreu, Max Goldstein, asasinarea membrilor Senatului de la Bucureşti, printre care se afla şi Greceanu, preşedintele de atunci al camerei superioare. Max Goldstein a fost prins de poliţie şi împuşcat, dar Anna Rabinsohn a scăpat fugind în Elveţia, unde şi-a luat numele de Pauker, în urma căsătoriei cu evreul Marcel Pauker. Împreună cu acesta a plecat apoi în Rusia, unde soţul ei a devenit ofiţer al Armatei Roşii. După fuga lui Troţki, Ana Pauker şi-a denunţat propriul bărbat ca fiind trădător troţkist, iar acesta a fost împuşcat. În 1932 a fost trimisă pe ascuns în România pentru a organiza o mişcare comunistă subterană. Ca să nu fie descoperită de poliţie ca agent comunist, a frecventat, ca damă de consumaţie, cele mai ieftine localuri din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, până în 1936. În urma acestei vieţi depravate a contactat un sifilis care i-a „mâncat” o ureche. De atunci se coafa în aşa fel încât să-ţi acopere urechile, pentru a nu se observa că nu avea decât una singură. În 1936 poliţia i-a descoperit activitatea, aşa că a fost arestată şi condamnată la 10 ani închisoare. A fost închisă la penitenciarul Văcăreşti până în 1940, când sovieticii au invadat Basarabia şi Bucovina şi au capturat o personalitate românească, [Ion Codreanu], cerând în schimbul ei eliberarea Anei Pauker. Evreica a fost predată sovieticilor şi în Rusia i s-au creat condiţiile necesare pentru a organiza un partid comunist „român” cu evrei din Basarabia şi Bucovina. În timpul războiului a încercat să-i convertească la comunism pe prizonierii români din lagărele sovietice de prizonieri, dar n-a reuşit. A revenit în 1944 în România, de astă dată cu gradul de colonel în Armata Roşie şi, sub protecţia sovietică, a început distrugerea tuturor instituţiilor creştine, civilizate din ţara noastră. I s-a oferit un loc în guvern prin intervenţia brutală a lui Vişinski, la 6 martie 1945, şi de atunci până în mai 1952 prostituata Ana Pauker a condus teroarea comunistă în România. Mai multe încercări de asasinat îndreptate împotriva ei, iniţiate de grupuri de studenţi, au eşuat, fiindcă liderii comunişti nu apăreau decât rar în public şi atunci când o făceau erau bine păziţi de o armată întreagă de poliţişti şi de agenţi secreţi. Când Ana Pauker trebuia să treacă pe vreo stradă din Bucureşti, miliţia ordona închiderea magazinelor şi a ferestrelor caselor, nu cumva să se tragă asupra ei din acele locuri.

   În 1952, tensiunea anticomunistă a crescut foarte mult, atingând culmi nebănuite, iar comuniştii de frică să nu se producă revolte, au decis eliminarea celei mai nepopulare figuri ale regimului, Ana Pauker. Prin decizia Comitetului Central al Partidului Comunist „Român” , urmată de un discurs al lui Gheorghiu-Dej, secretarul general, deci şeful oficial al partidului, Ana Pauker a fost acuzată de „oportunism”, „sabotaj economic” , „abatere de la linia partidului” etc. şi a fost „expulzată” din Comitetul Central în mai 1952, fiind însă reabilitată în 1956. În luna iunie 1952 a pierdut şi funcţia de ministru al Afacerilor Externe. Toate aceste acţiuni şi ecoul lor în presa comunistă şi iudeo-masonă au reuşit să-i înşele pe occidentali, care au văzut în ele o dovadă de „antisemitism” al comuniştilor, dar poporul român nu a putut fi dus de nas aşa de uşor, căci el ştia că locul Anei Pauker în Comitetul Central fusese luat de alt evreu, Iosif Chişinevski. Totodată, evreica umbla liberă prin Bucureşti şi se pare că îndeplinea o funcţie secretă în conducerea partidului. Ana Pauker a murit în 1958, de sifilis, şi a fost îngropată în cimitirul evreiesc din Bucureşti.

   De obicei, când un comunist cădea într-adevăr în dizgraţie îşi pierdea şi capul o dată cu funcţia sau dispărea pentru totdeauna în vreun lagăr de muncă forţată ori în vreo închisoare. Faptul că un evreu comunist a trecut dintr-o funcţie publică într-una secretă şi a dispărut astfel pentru un timp din paginile ziarelor, după ce glasuri critice ale fraţilor săi comunişti au proferat bine cunoscutele injurii la adresa-i nu trebuie să ne inducă în eroare. Continue reading „Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU: Doctrina comunismului (3)”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (8)

   „Trăiesc fericirea de a fi înţeles sensul înalt al Vieţii-

      cărarea luminoasă ce urcă spre cer.” (Valeriu Gafencu)

 

 „Când omul mare e şi poet, şi gânditor: Eminescu;

      rolul lui naţional e imens!

     Eminescu a făcut pentru neamul românesc aproape

     cât o istorie.”  (Doctor în Filosofie-VASILE BĂNCILĂ)

 

    Aura unei naţiuni este întotdeauna religia sa. Creştinismul ortodox a imprimat naţiunii dacoromâne sfera armonioasă care ridică Neamul întru Dumnezeu, la îndumnezeirea sa.

   Pământul Patriei, dăruit de Atotcreatorul, pe care s-au născut, au crescut, s-au definit şi s-au sprijinit dintru început: Ţăranii, Dascălii, Conducătorii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Poeţii, Filosofii, Profeţii, Preoţii, Monahii, Geniile, Artiştii, Mamele, Sfinţii, a devenit apoi consubstanţial cu sângele şi osemintele lor, astfel încât materia lui, huma s-a primenit, s-a spiritualizat constituind aluatul şi plămada din care va creşte, se va dezvolta şi se va împlini Naţiunea ca demnitate în sinteza sa etno-geografică.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (8)”