Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Păşind pe gând

Păşind pe gând

 

În armonii cu zările pictate
Mă prind de nori şi mă aşez în mine,
La umbra vechilor iubiri furate
Sorb amintiri şi scriu pe foi marine.

Mă scald timid în picături de rouă,
Sunt un hoinar cu stele prinse-n plete,
Cănd peste gânduri din cuvinte plouă
M-ascund în ochii mării pe-ndelete.

Şi intru-adânc în tara mea de visuri
Acolo unde sunt împins de valuri
Săpând adânc în suflet şi surâsuri
Mă-ngrop în vânt şi curg în idealuri.

Şi-n noapte când auzul nu m-aude
Când florile stau oable în furtună,
Pe jar de gând iubirea îmi surâde
Şi-mi dă fiori cu furie nebună.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

Octombrie  2019

Adriana POPA: Poesis

AUD CUM RUGINEȘTE VISUL

 

m-am lăsat în urmă puţin
ca să pot păşi în gândul tău
aveam o rochie albă
brodată cu metafore şi flori de câmp
copacul sub care ne-mpleteam cuvântul
ne privea adânc în ochi
desfrunzit de verdele din mine
păsările lui
se cununaseră în spini
în nopţile cu lună plină
mă dădusem şi eu cândva de suflet
câtă nelinişte în silogismele răzvrătite cu copite de brumă de fum
aud în somn cum rugineşte visul
cum gândul tău se stinge în cioburi de lumină
pe albastrul iubirii
povestea mea rănită apune-a pustiu

mă retrag în spatele propriilor mele cuvinte
tăcându-mă tăcându-te

 

IAR MĂ DUC, IAR TE DUCI

 

am trecut cumva dincolo de mine
locuiesc atât de departe
și e
atâta-ntuneric în temnița zăvorâtă cu inima mea
tu iar cobori din nori cu pasul verde plin de soare
dă-mi mâna vino
frunzele se înroșesc miraculos acum a dragoste
cerul se scutură de zbor
și-n mine plouă cu aripi
nu pot să-ți mai spun cine-aș dori să fii
învelește-mă doar cu frigul copacilor fără păsări
dă-mi un sărut din caietu-n care m-am oprit
să-mi scot raza ta din călcâi
risipindu-mă iarăși și iarăși cenușă
printre cuvintele tale
miroase-a lumină a lămâiță și-a umilință
ars e poemul în brațe de cuci
Continue reading „Adriana POPA: Poesis”

Anatol COVALI: Grupaj liric (tridilete)

Ninge frumos

 

Ninge frumos, dar eu visez că ploi
ne mângâie căzând peste-amândoi

când stăm îmbrăţişaţi şi ni se pare
că nu un crivăţ bate,ci-un zefir
care ne ia iubirea din nadir
şi-o urcă în zenit spre-a-i da splendoare.

Ninge frumos şi tot ce e în jur
devine dintr-odată un alb pur

ce seamănă cu sufletele noastre
pe care vremea nu le-a întinat,
iar îngerii, luceferi au brodat
pe ale lor superbe bolţi albastre.

Ninge frumos ca-ntr-un colind străbun
când,din priviri, că te iubesc îţi spun.

14 octombrie 2019

 

 

De-aş fi ştiut

 

De-aş fi ştiut aş fi ales alt drum
ce m-ar fi dus spre un altfel de-acum,

putând să nu srăbat aspre siberii
ca să ajung unde n-am vrut să fiu,
să port pecetea unui trist pustiu
de care chiar şi astăzi mă mai sperii.

De-aş fi ştiut că am să pierd mereu
tot ce-am sperat că o să fie-al meu,

aş fi-nceput alt zbor în alte ceruri,
ca glasul meu să sune cristalin
în vastitatea unui alt destin
lipsit de vânturi crunte şi de geruri.

De-aş fi ştiut !….Dar am ştiut şi-am vrut
să plec, să uit…Însă nu am putut !!!…

13 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Grupaj liric (tridilete)”

Laura OPARIUC: Visătorul

VISĂTORUL

 

Se coc gutuile tăcute,
dimineața,
la ferestrele toamnei,
pe nevăzute…
E zi de toamnă
și bobocul nefiresc
de pe ram
va rămâne închis
în destin bizar.
Setea de cer din rădăcină
s-a făcut mugur,
în lumină,
s-a visat fruct copt
pe-nserat,
căutat în orbire de-un flutur…
Ce iluzie magnifică,
să știi
că la prima ninsoare
îngheți odată cu roua
pe ramuri, lunatic,
că n-ai să mai fii,
c-ai să cazi nenuntit,
c-ai să pieri
singur și rătăcit,
spart și ciuntit…

—————————-

Laura OPARIUC

(din volumul ,, Neliniști în albastru”, 2018)

sursă foto @FeritTemur

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)

Unirea Bucovinei cu România

În toamna anului 1918, sub imperiul înfrângerilor de pe front, monarhia austro-ungară traversa o puternică criză, iar lupta popoarelor din imperiu era de nestăvilit. Noul cancelar Czernin nu mai reuşea să stăpânească cursul evenimentelor, situaţia internă din Austria ajunsese critică, încât guvernul nu mai avea nici autoritatea, nici puterea de a se opune descompunerii imperiului. Popoarele îşi revendicau drepturile naţionale, nemaivoind să se subordoneze guvernului central de la Viena, iar repetatele încercări ale împăratului Carol pe lângă preşedintele Wilson pentru o pace separată au eşuat. În aceste împrejurări, împăratul a recurs la ultimul expedient pentru a se salva, şi a consimţit la federalizarea împărăţiei habsburgice. La 25 iulie 1918, el l-a înlocuit la guvern pe Seidler cu Hussarek, care ulterior avea să fie înlocuit cu Lammazk. În final, la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul ,,Către popoarele mele credincioase”, prin care era proclamată federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a fi recunoscute drepturile românilor. Era prevăzută o autonomie largă  fiecărui stat component, o colaborare cu structurile centrale, pentru ca Austria să poată renaşte după război ca o ,,federaţie de popoare libere”.

Încercarea de supravieţuire a Monarhiei nu avea cum să reuşească, iar închegarea noilor state naţionale era un proces inevitabil. După publicarea Manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi, la Iaşi, în ,,Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari”, în numele lor şi al ,,fraţilor subjugaţi de acasă”, au trimis la 6/19 octombrie 1918, regelui Ferdinand al României următoarea Declaraţie:  ,,Cerem să fim eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem ferm hotărâţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc, în întregimea lui, să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. (…) Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina…toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară. (…) Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat (adăugat) Regatului Român…Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina, contrarii acestor aspiraţiuni naţionale, le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa…(…) Românii ardeleni şi bucovineni, care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară şi v-au jurat credinţă maiestăţii voastre, ca cetăţeni şi ostaşi, sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor…”. Declaraţia a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi şi a reprezentanţilor Puterilor Aliate aflaţi aici.

Consiliul Naţional Ucrainean, întemeiat pe manifestul împăratului din 3/16 octombrie, a convocat în mare grabă, la Liov, Adunarea naţională constituantă, sub preşedinţia deputatului Petruşevici, care, la 19 octombrie 1918, ,,independenţa teritoriului ucrainean” în cadrul Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, renegatul bucovinean Nicolae Wassilko se grăbea să comunice (telegrafic) arhiducelui Wilhelm, la Cernăuţi, hotărârea Constituantei ucrainene privitoare la constituirea noului stat ucrainean, care avea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică (cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret) şi Rusia subcarpatică, aflată în nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a provocat o mare îngrijorare în rândurile românilor din Bucovina.

În acest timp, la Viena, deputaţii români au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Naţional Român, în conducerea acestuia aflându-se C. Isopescu-Grecul şi Gh. Grigorovici. În şedinţa Parlamentului de la Viena, din 22 octombrie 1918, deputatul C. Isopescu-Grecul arăta că românii doresc constituirea unui stat naţional, care să cuprindă toate provinciile locuite de români din Austria şi Ungaria. El insista asupra dreptului românilor la autodeterminare şi independenţă, dar fără să menţioneze chestiunea împărţirii teritoriale a Bucovinei cu ucrainenii, ,,care interesa pe bucovineni mai mult ca orice” (I. Nistor). Mai mult, într-o declaraţie anterioară în Parlament, el nu ezita să afirme că ,,dată (fiind) necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului administrativ ucrainean, compatrioţii noştri nu vor întâmpina în noi, românii, greutăţi prea mari”! Afirmaţie uluitoare pentru un deputat român, în schimb, Gh. Grigorovici, deputat socialist (!), s-a arătat mai categoric, cerând ca Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită acum 140 de ani, într-un fel absolut condamnabil din punct de vedere al dreptului ginţilor.

Atitudinea conciliantă a unor deputaţi români din Parlamentul vienez (central), ca Isopescu- Grecul, Al. Hurmuzachi, T. Simionovici, Gh. Sârbu, Aurel Onciul, ,,stârni vifore de indignare” (Nistor), a provocat indignare şi revoltă printre refugiaţii bucovineni de la Iaşi, voluntarii de la Kiev şi locuitorii români din Bucovina. Astfel, publicaţia ,,Viaţa nouă”, de la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: ,,Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din Parlament s-au prea grăbit a consimţi la dezmembrarea Bucovinei, prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică şi geografică, ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. (…) Bucovina ne-a rămas moştenire, aşa cum este ea în întregimea ei, de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare”. Era evident că un Consiliu naţional român, constituit la Viena, din cei 5 deputaţi bucovineni din Parlament, nu putea fi expresia veritabilă a aspiraţiilor şi dorinţelor românilor bucovineni. Acest organism nereprezentativ avea să se autodizolve foarte curând.

Manifestul împăratului Carol, din 3/16 octombrie 1918, care, la urma urmei, semnifica autodizolvarea imperiului habsburgic, a fost ca un cântec de lebădă perceput de toţi cei ce puteau să-l înţeleagă. El a produs o puternică impresie în Bucovina, intelectualii (cărturarii) conştientizau marea însemnătate a momentului prin care trecea provincia. Fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au decis, la scurtă vreme după difuzarea Manifestului, să treacă la acţiuni energice, decisive. La 11 octombrie 1918, în casa doctorului Isidor Bodea din Cernăuţi, a avut loc o consfătuire la care au participat intelectuali români de la Universitatea din Cernăuţi, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu, prieteni şi colaboratori ai acestuia. În urma discuţiilor, cei prezenţi au decis să editeze ziarul ,,Glasul Bucovinei”, publicaţie care a avut un rol deosebit în lupta pentru unirea Bucovinei cu România.

Mentorul noii publicaţii era profesorul Sextil Puşcariu, care în primul număr, apărut la 22 octombrie 1918, în editorialul ,,Ce vrem”, enunţa o serie de idei ce alcătuiau un adevărat program naţional: ,,Evenimentele se precipită. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)”

Al. Florin ŢENE: Eroarea caracterului intenționat la aprecierile criticilor de artă și al opiniei publice în cazul ziariștilor.( Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.)*

Decalogul 15 pentru ziariști

1. În anul 1933 Susan Sontag scria:”Nu trebuie să știm care au fost intențiile personale ale artistului. Tot ce e de știut ne spune opera și atât. “Spre deosebire de ziarist viața lui morală trebuie să primeze.

2. Richaed Wagner, unul dintre cei mai mari compozitori, era un om dificil, arogant, lipsit de scrupule, intolerant, rasist, un antisemit virulent, un avocet convins al epurării rasiale, care a cerut expulzarea evreilor din Germania. Și, totuși, conform unei teori critice influente, din secolul trecut, interpretarea unei opera trebuie realizată plecând de la calitățile ei pur obiective; ar trebui să respingem toți factorii externi sau irelevanți, cum ar fi biografia, istoria despre autori, care îl privesc exclusiv pe autor.Eroarea, presupusă,de a crede că semnificația și valoarea unei opere pot fi stabilite prin apelul la astfel de factori a fost numită eroarea intenționalității.

3. Eroarea intenționalității are ca origine critica literară. Această sintacmă a fost folosită pentru prima oară într-un eseu publicat în anul 1946 semnat de William Wimsalt și Monroe Beardsley.Principala preocupare a Noului Criticism  a fost ca poemele și textile în proză să fie tratate ca producții literare independente și suficiente în sine; semnificația lor ar trebui stabilită doar în baza cuvintelor efective- intențiile autorului, exprimate explicit sau doar presupuse, erau irelevante pentru procesul interpretării.O operă, odată trimisă în lume, devine un produs public la care nimeni, nici măcar autorul, nu mai are acces privilegiat.

4. Un ziarist nu-și poate schimba opinia despre un eveniment politic și social de azi, pe mâine,.în caz de schimbare devine neserios și cititorii nu-l vor mai citii.

5. Eroarea inteționalității nu este o problemă pur teoretică. Este o încercare de a corecta anumite tendințe în critica literară și a opiniei publice în cazul jurnaliștilor.

6. A confunda impactul pe care o operă îl poate avea asupra publicului său cu semnificația sa este ceea  ce numim eroare afectivă.

7. Dată fiind varietatea uriașă de răspunsuri afective pe care le pot avea oamenii, nu pare o idee prea bună să le legăm de semnificația operelor.

8. Dar, întreb, nu ar trebui, oare, ca așa-zisa analiză obiectivă a calităților unei opere să țină cont de răspunsurile variate pe care le provoacă în rândul publicului?

9. Experiența jurnaliștilor, în loc să ne ofere un argument pentru o primă cauză, face, mai degrabă contrariul.Jurnalistul cât de harnic și talentat ar fi nu poate face nimic dacă îi lipsește matca;redactorul șef. Turma-i harnică, da ciobanul lipsește.

10. Există un pericol pentru jurnaliști: ceea ce scriu să nu depășească mentalitatea, concepția despre viață a societății, nivelul de gândire al comunităților omenești, adică, să nu gândească înainte, în perspectivă, altfel vor fi considerați oameni pericoloși, înarmați cu idei periculoase.Din pricina ideilor, considerate de societatea timpurilor lor, subversive. Prin aceste întâmplări au trecut: Descartes, Spinoza, Eminescu, George Bălan –filosof și scriitor, Gogu Constantinescu-inventatorul sonicității și mulți alții.

                                                                                               Al.Florin Țene

**Din ciclul “Sens și Contrasens în înțelepciunile pentru ziariști“           

Vavila POPOVICI: Pace sau război?

Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”  

Eleanor Roosevelt

 

   Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

   În mitologia  greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

  Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

   Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

   Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

   Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

   Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

   Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

   Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta… Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

   De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Pace sau război?”

Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva

Deși locuiesc de aproape două decenii în Canada, la 14 octombrie al fiecărui an îmi doresc să fiu aici în capitala Moldovei, în Târgul Iașilor, unde și spiritul meu vibrează alături de sutele de mii de pelerini la catafalcul Sfintei Cuvioase Parascheva.

Se spune că sfinții se așează în locurile alese de ei, așa și Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a așezat în Târgul Iașilor, la 13 iunie 1641 prin grija domnitorului Vasile Lupu la ctitoria sa Biserica Sfinții Trei Ierarhi. De aproape patru sute de ani Sfânta Cuvioasă Parascheva veghează asupra capitalei Moldovei (1564 – 1859), a uneia dintre cele două capitale ale Principatelor Unite (1859 – 1862) și a capitalei Regatului României (1916 – 1918).

Sub ocrotirea ei la Iași a fost fondată la 1860, la scurt timp după formarea Principatelor Unite, prima universitate modernă a României, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Sunt de remarcat și primul curs de inginerie predat în limba română de Gheorghe Asachi la 1813 și înființarea Academiei Mihăilene, precursoarea Universității, la 16 iunie 1835.

Tot aici a fost construit, în perioada 1906 – 1925 Palatul Culturii în stil neogotic pe perimetrul fostei curți domnești, clădire emblematică a Iașului înscrisă în Lista Monumentelor Istorice. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la ora exactă, Hora Unirii, amintind de actul de constituire a Principatelor Unite la 24 ianuarie 1859, piatra de temelie a viitoarei Românii.

Catedrala Mitropolitană, care în prezent găzduiește pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, s-a ridicat, pe locul unei biserici vechi numită Biserica Albă, prin hotărârea domnitorului Ioan Sandu Sturza din 1826, și a râvnei mitropolitului Veniamin Costache, lucrările începând în 1833. Arhitecții vienezi Johann și Gustav Freiwald au adoptat stilul neoclasic întâlnit și la alte lucrări monumentale europene.

La Iași are loc anual cel mai mare pelerinaj ortodox românesc, aici sufletul atemporal al Sfintei Cuvioase Parascheva ajută la îndeplinirea rugăciunilor sutelor de mii de credincioși. Aceasta este puterea credinței în Dumnezeul binelui și al milostivirii, aceasta este puterea sufletului neprihănit care-și îndreaptă ochii către ceruri. Sfinții sunt mijlocitorii de care oamenii au nevoie pentru a comunica cu divinitatea.
Continue reading „Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

          Spaimele de azi. În toate timpurile și în toate locurile, unde au existat comunități umane, au fost oameni care s-au ridicat până la desăvârșirea morală și oameni care s-au coborât, prin decăderea lor morală, până la talpa iadului. Au fost mereu piscuri și au fost prăpăstii. Indivizi mai feroce decât fiarele sălbatice și-au terorizat semenii, profitând de puterea lor fizică sau de poziția lor socială. Situația aceasta s-a regăsit și în raportul dintre state, dintre popoare. Nenumăratele războaie care au marcat istoria lumii dovedesc aceasta cu prisosință. Popoare mari și puternice au zdrobit pe cele mici și neajutorate, trecându-le prin foc și sabie.

           Cauzele care au determinat asemenea monstruozități au fost întotdeauna cam aceleași. Menționăm în acest sens: averea, puterea și plăcerea.

           Pentru a obține bunurile semenului, indivizi certați cu legea au devenit bandiți de drumul mare, hoți, jefuitori și criminali. Au ucis fără scrupule, au terorizat oameni nevinovați prin cele mai sălbatice metode, au nedreptățit  și au distrus vieți și destine. Popoare hămesite au cotropit țări și popoare, au ucis bărbați, au robit femei și copii. Au fost falsificate documente, cronici și istorii, au fost plătiți martori mincinoși ca să denatureze adevărul.

          Pentru a obține puterea, supremația asupra celorlalți, oamenii au devenit  fiare pentru semenii lor. Indiferent din ce clase sociale au provenit, mulți s-au urcat pe cadavrele semenilor lor, uneori pe ale rudelor apropiate. Sunt pline  istoriile familiilor domnitoare de crime abominabile făcute în numele puterii și al dorinței bolnăvicioase de  stăpânire. Nu a contat că a fost vorba de părinți, de frați, de rude apropiate, de prieteni, setea de stăpânire a orbit rațiunea multora și au socotit că numai moartea este soluția prin care pot să-și împlinească pofta. Și i-au ucis, apoi s-au încoronat și au cerut supușilor să le aducă osanale, să-i socotească oameni virtuoși, eroi, sfinți chiar, coborâtori din slava cerului. Nu numai cei din sânul sau anturajul familiilor domnitoare s-au dedat la asemenea crime, ci chiar oameni proveniți din păturile de jos ale societății.  Din păcate, istoria ne scoate de multe ori în prim plan asemenea monștri, asemenea criminali și trece sub tăcere personalitatea, faptele și jertfa celor virtuoși. Pentru a obține supremația într-o regiune a lumii, popoare mari au distrus pe cele mici, încât azi nici nu li se mai știe numele acestora. Visul oricărui imperiu nu a fost altul decât acela de a se întinde ,,până la marginile lumii”, de a stăpâni lumea întreagă.

           Pentru a-și împlini plăcerile, indiferent care au fost acestea, unii oameni s-au comportat cu semenii lor ca niște bestii ordinare. Au furat, au jefuit, au schingiuit, au violat, au răpit, au sechestrat, au robit, au ucis pe semeni de-ai lor fără milă, fără teamă. Viața, sănătatea, integritatea corporală, statutul de om și de cetățean ale celuilalt nu au constituit argumente convingătoare în calea celui pornit să-și împlinească poftele animalice. Semenii au devenit în ochii unui asemenea pătimaș niște obiecte oarecare, niște unelte însuflețite, sclavi fără nici un drept la viață, la libertate, la fericire.

            Metodele prin care s-a produs violența, indiferent de scopul în care a fost practicată, au fost cam aceleași întotdeauna: junghierea, decapitarea, răstignirea, înecarea, asfixierea, otrăvirea, tortura, sfâșierea de către fiare hămesite, strivirea, zdrobirea, ciopârțirea, arderea, înfometarea, electrocutarea, bombardarea etc. Metode care denotă o putere de imaginație demnă de cauze mult mai nobile.

            Spaimele au venit nu numai din partea semenilor, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare. Spaimele au venit și din partea naturii dezlănțuite. Catastrofele naturale au secerat mii și mii de vieți. Ne referim la cutremure, inundații, erupții vulcanice, alunecări și scufundări de teren, furtuni, trăsnete, tornade și multe altele.

           Spaimele au venit de la boli de toate felurile, care au produs suferințe imense și pierderi de milioane de vieți omenești. Epidemii  care păreau de neînvins, precum ciuma, holera, lepra, oftica și altele mai din zilele noastre, precum cancerul, sida, bolile infecto-contagioase, cardio-vasculare, accidentele de circulație, de muncă, consecințele nefaste ale unor patimi precum alcoolismul, tabagismul, desfrâul și multe altele, ne fac să ne cutremurăm.

           Apărarea a fost înscrisă în codul genetic al fiecăruia. Ne-am născut cu instinctul de apărare, dar n-a fost suficient. A trebuit să dăm tribut o bună parte din viața noastră, din munca, proprietatea și puterea noastră pentru a ne pune la adăpost de pericolele de tot felul ce ne-au pândit la tot pasul. Ne-am construit arme de la cele mai simple până la cele mai sofisticate ca să ne apărăm ca indivizi și ca popoare. Ne-am lipsit uneori de hrană, de îmbrăcăminte și de alte bucurii ca să ne asigurăm că nu vom fi jefuiți, uciși, cotropiți, că nu vom fi pulverizați de atacuri teroriste. Am susținut state și armate, instituții de forță, menite să ne apere, să ne asigure cadrul normal de viață, de muncă, de liniște. Am creat legislații, instanțe, pușcării și pedepse pentru infractori. Am creat medicamente de tot felul. Ne-am străduit să domesticim natura, să-i zăgăzuim forțele, să-i descifrăm tainele, s-o stăpânim.

         Parcă niciodată omul nu a fost amenințat de atâtea pericole ca azi. Răul s-a înmulțit în lume mai mult ca oricând, amenințând cu dispariția biata făptură umană, specia însăși, viața pe pământ. Poate la aceasta contribuie și mulțimea de canale care ne bombardează cu informații zi și noapte și ne creează senzația că trăim vremuri de sfârșit de lume, vremuri apocaliptice.

           Creștinul adevărat nu-și pierde speranța, nu se lasă strivit de temeri. El este convins că lumea nu este de capul ei, că există un creator și un conducător al lumii, care știe toate și le permite atât cât știe El că este necesar. Chirurgul știe când trebuie să facă extirparea infecției, buboiului, fără să afecteze părțile sănătoase din jur. Creștinul are o armă mai presus de toate armele de atac și de apărare descoperite vreodată: rugăciunea, iar regina tuturor rugăciunilor, Sfânta Liturghie. În măsura în care va folosi această armă redutabilă, nu va avea de ce să se teamă de cei ce ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul.

          Rugați-vă neîncetat pentru voi înșivă, pentru semenii voștri, pentru lumea întreagă. În felul acesta contribuim și noi, cu puterile noastre de oameni aflați sub vremuri, la supraviețuirea lumii.

*

        Sfaturi părintești. Din învățăturile cuviosului Paisie Aghiorâtul spicuim câteva privind lipsa modelelor, o temă de mare actualitate.

,,-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm.

Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş.

Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi.

Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.

Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mânăstiri nu se vedea, nici nu vătăma.

Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul.

Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi.

Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti.

În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)”

Al. Florin ŢENE: Marii poeți urcă în veșnicie din mijlocul poeților – Dragoș Vrânceanu

Era la începutul lunii mai 1977, mălinii înfloriseră la Drăgășani, răspândind un miros îmbătător peste oraș. Pe 4 mai am primit telefon de la directorul Casei de Cultură din orașul meu natal că sunt invitat la Rm.Vâlcea, în ziua de 5 mai, la Palatul Culturii la o întâlnire cu scriitorul Dragoș Vrânceanu și încă doi scriitori de la revista TRIBUNA. Ion Ciurduc directorul Casei de Cultură mi-a spus la telefon să iau și cele două antologii “ Cumpăna“ editată de Casa Județeană a Creațiri Populare Vâlcea, apărută îm 1969 și “ Trepte“ cu o prefață de Dragoș Vrânceanu, editată de Casa de Cultură-Rm.Vâlcea, apărută în anul 1972, având grafica semnată de Maria Crișan, că este posibil ca și noi poeții vâlceni să citim din lucrările noastre publicate de aceste două antologi.

Eu am mai luat, pentru orice eventualitate, antologia “Trofee “ editată de Editura CNEFS, București 1967, unde aveam publicate câteva poezii dedicate sportului și volumul meu de debut”Ochi deschis “ , apărut la Editura “Litera “ în 1974, având coperta realizată de Aurelian Petrescu. Volum lansat în toamna anului 1974 la librăria din Drăgășani, cu participarea domnilor Ion Șt.Lazăr, prof. Emil Istocescu, Teo Văcărescu și a două actorițe, printre care regretata Ada Gârțoman, de la Teatru Popular din Rm.Vâlcea, care au susținut un recital din poeziile mele.

Cu o zi înainte de a pleca, m-am întâlnit pe strada Decebal din Drăgășani cu fostul coleg de clasă Radu Vasile, viitorul prim ministru al României, știind că și el scria versuri, participând prin anii 1960 la cenaclul literar Gib I. Mihăescu, înființat de mine, l-am invitat la Rm.Vâlcea a doua zi. Mi-a spus că nu poate veni că pregătește doctoratul în “ Istoria economiei.“Îl ajuta tată-l său în strânmgerea materialelor, domnul Ion C.Vasile. Acesta era istoric local.

Pe 5 mai, joi,  dimineața am plecat cu trenul spre frumosul oraș al lui Mircea cel Bătrân.Ajuns la Palatul Culturii m-am întâlnit cu George Țărnea, Lucian Avramescu, Ioan Barbu, Felix Sima, Doru Moțoc, Ioan Șt.Lazăr, Ion I. Alexandrescu, Ion Tălmaciu, Petre Tănăsoaica,  Smereanu Gh,Gheorghe Bobei, Gh. Achim, Constantin Argeșeanu, Alexandru Cerna Rădulescu,  Constantin Zărnescu, venit de la Cluj și Victor Felea tot de la Cluj.

În prezidul erau Constantin Zărnescu, Doru Moțoc, prof.și compozitor Marin Brânaru, Ion Șt.Lazăr, iar la mijloc între Doru Moțoc și Marin Brânaru era renumitul poet Dragoș Vrânceanu.

Ne-a venit rândul să citim fiecare poet câte o poezie din cărțile noastre.

Pe la mijlocul manifestării, după ce vorbise poetul Dragoș Vrânceanu, nu înainte de a vorbi despre dânsul Ion I. Alexanmdrescu care a spus:”  că Dragoș Vrânceanu s-a născut la . 14 febr. 1907, anul răscoalei țărănești, în fosta comună Băbeni-Bistriţa, azi – ora;ul. Băbeni –  decedat. la 4 mai 1977, Bucureşti) – poet, eseist, traducător, diplomat. Studii superioare şi doctorat (în litere şi filosofie) la Florenţa. Redactor în presă şi profesor de limba italiană la Academia de Înalte Studii Comerciale (până în 1949). În anii ’50, a fost colaborator al Institutului de Folclor şi al Institutului de Lingvistică din România. În Italia, a lucrat în calitate de corespondent de presă, ataşat cultural pe lângă Consulatul general român din Milano, profesor la Universitatea din Urbino, colaborator al Radiodifuziunii Române pentru cronica România-Italia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate: Cloşca cu puii de aur (1934, Premiul Uniunii Scriitorilor şi aprecieri elogioase din partea lui G. Călinescu), Columna (1965), Poemele transhumanţei (1968), Poezii (1968), Poezii (1970), Întâlniri cu scriitori italieni (1972), Migdalul înflorit a doua oară (1972), Cântecele casei de sub pădure (1973), Creioane colorate – versuri pentru copii (1974), Cântecul vremilor (1975), Cloşca cu puii de aur şi alte poezii – antologie de autor (1975), Materia literară şi idealurile ei (1976), Priveşte spre oraş (1976), Expediţiile lui . . . Alexandra cea mică – poveste în versuri (1978) etc. (DCLR, pag. 256; DDLR, pag. 424-425; DLRC/1, pag. 661-662; DLRC/2, pag. 619-620; DSR, pag. 518). Fiind amic cu Eugenio Montale.”

Nu a terminat bine de vorbit Constantin Zărnescu și am sesizat că poetul Dragoș Vrânceanu a pus capul pe umărul lui Marin Brânaru. Atunci cineva din sală a strigat:

-Moare domnul Vrânceanu!

-Să vină un doctor! A strigat Doru Moțoc.

În sală a început o vânzoleală de nedescris. Câțiva din prezidiu l-a luat  pe brațe și l-a scos în culise.Toți am rămas înmărmuriți. Apoi, s-a lăsat o liniște. Probabil că Poetul se pregătea să urce la cer înconjurat de sufletele poeților din sală.

Pe drum, în tren, seara târziu, am scris poemul ”Poeții nu mor niciodată “ pe carnetul de care nu mă despărțeam niciodată.

 

Poeţii nu mor niciodată

 

Poeţii nu mor niciodată, ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

 

Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

 

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

 

Poeţii nu mor niciodată, doar ies

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

 

Poeţii nu mor niciodată, şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

 

 

  Al.Florin ŢENE