„Octombrie-a lăsat pe dealuri

      Covoare galbene şi roşii.

      Trec nouri de argint în valuri

      Şi cântă-a dragoste cocoşii.”

(GEORGE TOPÂRCEANU)

     Marama Toamnei se răsfrânge în aura lui OCTOMBRIE, ca un nimb celest de lumini, ca un şipot de ape cristaline împletite într-un mănunchi de azur, ca o vie doldora de ciorchinii săi grei, surâzători, atârnând în soare, ninşi de argintiul brumărel ispitindu-ţi ochii, inima, pofta şi mâna să-i culeagă.

    Ca nişte raze târzii, strălucitoare peste ramurile întinse ale Codrului, fratele ancestral al vlaho-românului, întotdeauna primitor şi protector, dincolo de falanga brazilor săi veghetori, mai stăruie frunzele multicolore, poleite în aur, argint şi aramă, ţesute parcă de pe Iile din lada de zestre a celor mai frumoase românce.

   Păsărelele neaoşe, gingaşe, năstruşnice, rămase în Patria lor dragă, vrăbiuţele, mierlele şi piţigoii dau un chiot vesel în vântul cald ce se coboară diafan peste caierul vremii – catedrală răsfrântă-n amurg, ca un imn strămoşesc al străbunilor noştri dragi, cei de demult şi cei din totdeauna.

   Chilimul lui Octombrie se aşterne smerit, ascultând cobzarul toamnei ce desferecă trecutul străbun încărcat de torentul istoriei strămoşilor noştri aprigi. Prin aer cad frunze de aur, de argint şi arămii. Peste dealuri înalte se întinde şirul Păunilor alai. Pan înrourat cu inima zglobie, sună peste culmi voievodale din iscusitul său nai.

   Lăsăm în urmă Gara Suceava-Burdujeni, tăcută martoră, a vremurilor în care aici era hotarul nedrept al nordului României.

   Fagii înalţi, semeţi, milenari care au ţesut în podoaba frumuseţii lor brocartul regal al Bucovinei, cu rădăcinile înfipte adânc în pământul moştenirii lor, precum pelasgo-tracho-geto-dacii în glia străbună, nepieritoare, înalţă braţele lor cuprinzătoare, rugătoare spre ceruri, împletind albastrul bolţii infinite cu funzele lor aurii, stăruind astfel într-un psalm hieratic pentru zămislirea din nou a unirii tuturor  românilor.

   Pasărea de fier cu goana ei leneşă mă poartă grăbită totuşi spre Cetatea ORADEI, alături de doamna mea, traversând cu respiraţia tăiată plaiurile sublime ale mirificelor noastre ţări valahe: Ţara Dornelor, Ţara Năsăudului cu Scaunele sale arhiereşti, impunătoare, Ţara Someşului, ce se rotesc în extaz de sărbătoare înspre Biharia – Ţara Crişurilor, Ţara Voievodului MENUMORUT.

   Ţara Dornelor – zugrăveşte un Tablou majestuos ce înregimentează falnic desfăşurarea LEGIUNILOR DE BRAZI, ca o graniţă – garanţie de veghe milenară…

   Casele înstărite în haine de sărbătoare stau, parte încolonate ca pelerinii creştini în Noaptea Învieiri să primească Lumina lui HRISTOS, parte risipită pe sub poalele Brazilor seculari precum mărgelele pe Altiţele şi Iile regale cu care se împodobesc şi se mândresc frumoasele fecioare, femeile dacice şi chipeşii lor juni ori bărbăţi.

   În Ţara Năsăudului, dealurile şi măgurile privite de departe, par ca nişte altițe uriaşe, aprinse şi divers colorate, iar, mai de aproape, broderia lor se transferă pe ţesătura unor covoare gigantice de o mare frumuseţe princiară, care fascinează pământul acesta atât de omenos cu prea mulţi, reflectându-se pe cerul totdeauna primitor.

   Prin Ţara Someşului, casele multe, mari, chipeşe sunt ordonate frumos, precum boierii, cavaleri ai lui Mihai Vitezul la intrarea triumfală în Alba Iulia – Capitala Unirii Daciei sale, precum recruţii cu emoţia arzândă în ziua jurământului militar sau cum erau oştenii Armatei generalului Traian Moşoiu eliberatorul Oradei, ori ca leii Diviziei 11 Infanterie a generalului Ernest Broşteanu, salvatorul Basarabiei…

   Râurile repezi, albastre de cer îşi întind năframele vii de ape, peste argintul undelor nude, peste luciul de chihlimbar reflectat de coroanele majestuoase ale fagilor. Pe aceeaşi esplanadă montană, Brazii veşnic verzi, înalţi, temerari şoptesc cum au ţesut în mrej de lună, în apoteoză de soare, în gherghef de legendă drumul strămoşesc de care dorul cel mare ne poartă din poartă-n poartă.

   Brâul de rocă, şerpuia în urma trenului, stând permanent prezent ca zidurile unei Cetăţi Voievodale – seculare, iar prin unele zone apăreau şisturi conturate ce se rânduiau ordonate simetric precum Cărţile în biblioteca unui mare bibliofil, Dumitru Ionescu – Bucureşti sau a unui mare om de cult şi cultură, Mitropolitul Andrei Şaguna al Ardealului.

   Înălţată pe Câmpia de Vest, deasupra Crişului Repede, cu privirea înspre Răsăritul Ortodoxiei, Cetatea ORADEI – cetate de cultură şi de rezistenţă românească, flutură fascinant, tainic şi temerar ca un Drapel milenar peste mărinimoasa Ţară a Bihorului.

   Deşi, atestată cert interesat după unii, în anul 1113, ea presupune o aşezare mult mai veche, dat fiind faptul că în perioada domniei marelui voievod MENUMORUT (sec. X), se bucura de o însemnată reputaţie, de o largă înflorire materială şi spirituală, stând neclintită şi regală în cale năvălitorilor barbari ai timpului, ei venind şi plecând precum furtuna, ea rămânând şi veghind asemeni Stâncii zidită pe temelia veşniciei.

   În Pantheonul spiritual al Cetăţii Oradea ard permanent aprinsele Icoane sacre ale Neamului dacoromân: voievodul Menumorut, marele mecena Emanuil Gojdu, marele vlădică Roman Ciorogariu – Şaguna orădenilor, generalii Traian Moşoiu, George Bacaloglu, Henri Mathias Berthelot, coloneii dr. Ioan Ţepelea, Grigore Aricescu, maiorii Boerescu, Greceanu, av. dr., om politic Lazăr Aurel, Coriolan Pop – prefect, părintele Ion Moţa – Orăştie, Luminător al Cuvântului, Mircea Zaciu, scriitor, istoric literar, Gheorghe Ardeleanu-Beiuş, poet, deţinut religios, Gheorghe Brânda- Căpâlna, deţinut religios, părintele Liviu Brânzaş (1930-1998) –  Sâniob-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor al celebrei sale Raza din Catacombă, părintele Ioan Negruţiu (1915-2003), Borşea-Bihor, deţinut religios, ctitor, mărturisitor, părintele ieromonah Ioan Iovan (1922-2008), Husasău de Criş, deţinut religios, ctitor ş.m.a.

     Vorba marelui poet mistic, trăitor, mărturisitor, deţinut religios Vasile Posteucă: „Aparţinem, unui neam mare şi nobil. În care Dumnezeu şi-a risipit cuvântul şi lumina, cântecul şi dorul, bunătatea şi înţelepciunea, cu dărnicie de adevărat Tată.” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor – Dumnezeu, Neamul, Omul, Ed. Criterion Publishing, p. 38)

   ORADEA  a rămas peste timp, deasupra vremurilor o mare CETATE a CULTURII.

   ORADEA – sufletul şi inima Bihorului mi-a transmis prin căldura oamenilor ei de cult, de spirit şi de cultură, fiorul unei spiritualităţi care arde doar în Candela filocalică a trăirii sofianice, ce surâde tainic într-un azur serafic ca un Curcubeu de Octombrie.

  Acest gând aveam să-l retrăiesc privind volumul CENTENAR 1919 – 11 Octombrie – 2019, al Colonelului dr. Constantin Moşincat, expus în zeci de exemplare, prezentat şi dăruit cu multă mărinimie în Casa Armatei, sau numită mai nou, Cercul Militar Oradea.

   Stânci în calea pierderii identității românești sunt și cele două volume ale lui GEORGE ROCA, TAINA SCRISULUI – 100 de Scriitori, Eseuri de Motivaţie Literară, Antologie iniţiată de Autor, Ed. Anamarol, Bucureşti-2019, pe care le-a strâns la pieptul său mare, larg, cald, cât o Patrie creştină înainte de a mi le dărui.

    Născute din dragoste pentru cei care slujesc Cuvântul dar și din Dorul propriu de tot cei românesc, aceste volume au fost lansate peste tot pe unde braţele celor dragi l-au îmbrăţişat cu căldură, cu admiraţie, cu preţuire, cu aleasă recunoştinţă şi pe unde a răsunat şi s-a înălţat, ca o Liturghie ortodoxă, graiul cel dulce şi sfânt al Limbii noastre, odrăslită în sufletul fagure de miere al părintelui Alexei Mateevici.

   Limbă despre care pastorul evreu luteran îi spunea în S.U.A. părintelui Gheorghe Calciu, adevărul că Limba română este limba paradisului, fiindcă „ea îţi îngăduie să exprimi orice adâncime sufletească şi orice înălţime cerească.” (Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, în precuvântarea lucrării mistice a lui Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Ediţia a II-a îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Bonifaciu, Bacău-2012, p. 14)

   În preambulul Centenarului m-am întâlnit în timp şi peste timp cu bunul meu orădean, scriitor şi poet GEORGE ROCA, reconfigurându-ne ctitoria PRIETENIEI.

   O Seară de cultură, de cântec şi poveste, ne dă de veste, ne întâmpină şi ne îmbrăţişează cu drag în Casa Armatei a Cercului Militar Oradea.

   Generali în uniformele lor impunătoare, colonei cu priviri de şoim, ofiţeri cu avânt slobozit, preoţi de mir, preoţi militari, cunoscuţi, membri de familie, elevi, tineri, oameni de cultură, cărţi, diplome de excelenţă, tricolorul, sigla Cultului Eroilor…

   Colonelul dr. Constantin Moşincat, Gazda de onoare mă prezintă pe rând: părintele Vasile Sabău, d-nul general Gheorghe Tudor Bihoreanu, d-nul general Vasile Creţ, d-nul general de divizie Mihai Corneliu Lungu, d-nul avocat scriitor Paşcu Balaci, d-nul colonel-inginer Dan Poinar, d-nul plt. maj. Florin Mirică, d-na Daniela Ciuta – preşedinta ASTRA – Carei ş.a.

   Fiind alături de amfitrionul militar orădean, scriitorul dr. Constantin Moşincat și de  poetul – scriitor George Roca, gândul naște regretul că nu sunt prezenți și  comandorul prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru dar și bunul meu prieten,marele romând  Ion Măldărescu – Vâlcea. Împreună eram cu adevărat o Chintă royală.

  O privesc pe doamna Voichiţa Moşincat, emoționată de succesul soțului dar cu inima şi sufletul alături de vlăstarele- rândunele ale fiului Sergiu Moşincat, Viviana Maria şi Bianca Andreea, care aduceau cu ele în atmosfera festivă a maturilor, gingășia și speranța în viitor.

   Colonelul inginer Dan Nicolae Poinar deschide festivitatea trecând în revistă istoria Casei Armate – Oradea. Colonelul dr. Constantin Moşincat ne face cunoştinţă cu cartea domniei sale, înflăcărată, plină de lumină şi de veac istoric: CERCUL MILITAR ORADEA CENTENAR 1919 – 11 OCTOMBRIE – 2019, cu un eseu introductiv de cel care a fost COPILUL DE TRUPA al Casei Armate, actualul poet – scriitor GEORGE ROCA. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CURCUBEU de OCTOMBRIE la ORADEA” →