(În preajma datei sale de naștere, câte ceva despre copilul Mihail Ursachi, devenit celebrul Mihail Sadoveanu)
Copilul „dolofan, cu ochi de gânsac”, care abia pe la 12 ani avea sa poarte numele Sadoveanu, a deschis ochii inocenţei „în casa mamei” (sintagmă din certificatul de naștere), respectiv Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: „Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părintești din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: „…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele „jucării de lemn de la bătrân” (bunicul Gheorghe Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul „deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce „în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă „dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său „cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe „austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: „Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa „aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale, constatăm că fiul va avea o oarecare libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl „observa puţin şi de departe” copilăria lui „liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, „acceptările şi renunţările” s-au împlinit .
Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei. La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest „sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său „de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, „răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o „scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, unchi pe care-l privea ca pe „un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul „avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără „putere de viaţa” în mânuţele firave ale „Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o „ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea „dispus” să asculte „de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care „face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: „Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea „are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate da drumul.
Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, „bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, „o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică” . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic”. Accidentul acesta era iubirea, „ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca din Verşeni”, sintagma aparține fiului, nu putea fi fericită în mediul specific târgului (Pașcani) . Legătura directă cu satul natal avea să fie o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşeniului mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu „brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul familiei avocatului. Despre călătoria cu „antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el „cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.
Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai „bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a „primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit „frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul.