Magdalena ALBU: Personalități buzoiene ale aeronauticii românești – Comandor ing. (Av.) Gheorghe Popa

Multe au fost și sunt personalitățile din diverse domenii de activitate, pe care zona Buzăului și, implicit, cea a Râmnicului Sărat le-au dăruit României. De la mezzosoprana Florica Cristoforeanu și arhitectul Petre Antonescu, până la pictorița Margareta Sterian, căpitanul de pompieri Pavel Zăgănescu, profesorul dr. Nicolae Minovici (fondatorul Institutului de Medicină Legală din Cluj) ori poetul Radu Cârneci, ca să dau doar câteva exemple elocvente în acest sens, galeria numelor de referință din perimetrul vast al științei, artei și culturii naționale se extinde pe zi ce trece.

Sfera aeronauticii românești, ca să nu mai vorbim de cea a parașutismului militar, are, la rândul său, reprezentanții ei de seamă în zona Buzăului, printre aceștia numărându-se și unul dintre specialiștii foarte apreciați ai timpului său – comandorul ing. (Av.) Gheorghe Popa. Născut în apropierea Râmnicului Sărat, mai precis, în satul Lanuri (comuna Ziduri), la data de 25 ianuarie 1936, într-o familie respectată de țărani muncitori din partea locului (fratele tatălui său și străbunicul meu, Matei Constantin, fiind, o vreme, primarul localității), cel care avea să devină, peste ani, inginerul-șef al Grupului Aviație Școala Elicoptere și Transport Buzău, dar și, deopotrivă, în ultima parte a vieții, membru activ al ARPIA (Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii), absolvă cursurile primare în zona de baștină, pentru ca, ulterior, în anul 1954, după finalizarea Liceului Industrial, să fie admis în cadrul Școlii Militare de Ofițeri tehnici de Aviație din municipiul Mediaș. Practic, tânărul locotenent Popa a fost singurul din cei patru copii ai familie sale (doi băieți și două fete), care a ales cariera militară, celălalt frate, spre exemplu, Costache Popa, devenind inginer agronom în localitatea natală din județul Buzău.

Desăvârșirea studiilor universitare ale tânărului Gheorghe Popa a continuat la Facultatea de Mecanică (secţia avion-motor) din cadrul Academiei Tehnice Militare bucureștene, unde primește, în anul 1971, diploma de absolvire cu titlul de inginer în specialitatea avioane şi motoare de aviaţie. Tot la această apreciată entitate de învățământ superior românesc, el se va înscrie, câțiva ani mai târziu, în 1977, la cursurile postacademice, pe care facultatea anterior menționată le organiza în perioada respectivă.

De-a lungul timpului, activitatea profesională a comandorului ing. (Av.) Gheorghe Popa a fost una diversă, care a implicat multă dăruire și seriozitate din partea sa, dar și mândrie față de haina militară, el având șansa de a-și desfășura pe mai multe paliere reprezentative cariera dorită. De la ofițer tehnic de avion la șef de atelier pentru reparaţii şi lucrări regulamentare ori de la inginer-șef, mai apoi, în cadrul Regimentului de Aviație Vânătoare-Ianca la șef de secţie, în anul 1984, pentru lucrări regulamentare şi reparaţii de avioane şi motoare la Şcoala Militară de Continue reading „Magdalena ALBU: Personalități buzoiene ale aeronauticii românești – Comandor ing. (Av.) Gheorghe Popa” →

Corneliu NEAGU: Tărâm de vânturi măturat

TARÂM DE VÂNTURI MĂTURAT

O, știu că ne-am iubit cu-nverșunare,

fără s-avem vreo teamă că ar fi păcat!

A fost un zbor de păsări călătoare

spre un tărâm străin, de vânturi măturat.

O noapte cât un veac de nebunie,

așa a fost atunci, să ne iubim din plin,

nici nu știam că totul va să fie

doar vraja oazelor, umplute cu venin.

Un scurt popas, o clipă trecătoare,

în haosul uitării, care ne-a furat,

eu vraci de dulci speranțe-nșelătoare,

tu muză ludică a marelui păcat.

Și ce-a rămas apoi în urma noastră? –

doar lungile regrete dintr-un jurământ,

pe malul râului cu apă-albastră,

unde credeam că le-am găsit mormânt.

Au dispărut de-acolo într-o seară,

pândind-ne acum din umbre de trădări,

când oazele turbează-n plină vară

și-n visul meu târziu te-aduce uneori.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

18 noiembrie 2019

Vavila POPOVICI: Lupta cu prostia

„Nu este o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost.”

Marin Sorescu

A fost o săptămână a lunii noiembrie plină de evenimente. Președintele țării a avut, și mai are, de luptat pentru a da în vileag și a stăvili efectelor prostiei. Nu este o luptă ușoară, având în vedere faptul că prostul / proștii au un mare avantaj față de omul deștept: este / sunt întotdeauna mulțumit / mulțumiți de el / ei însuși / înșiși, fiind convins / convinși că are / au întotdeauna dreptate, beneficiind inconștient de afirmația subtilă a lui Napoleon Bonaparte, cum că prostia nu este un handicap în politică.

Criticul erudit, pamfletarul de forță, ieșeanul Paul Zarifopol (1874-1934) a desfășurat o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, fiind un fin observator al omului, al fibrei care alcătuiește țesutul social profund; unul dintre cei care a luptat contra prostiei scriind eseuri valabile și în vremurile noastre. Coroziv și doct, eseistul înștiința cititorul de modul în care era concepută morala și politica balcanică a României interbelice, caracterizată, de cele mai multe ori prin familiarități inefabile. De o extraordinară erudiție, Paul Zarifopol a asigurat un suport filozofic analizelor sale. Textele volumului „Din registrul ideilor gingașe” (1926) amintesc de stilul scriitorului francez, moralistului Michel de Montaigne (1533-1592) cunoscut prin eseurile sale, și de cel al ironicului, talentatului dramaturg român Ion Luca Caragiale, prin prezentarea tipurilor umane din epocile în care au trăi. În textele respective se vede și calitatea lui de comentator politic – atunci când analizează criza parlamentarismului, autoritarismul birocratic și apelul la dictatură, cărora le opune liberalismul occidental, modernizarea politică și calea industrială de dezvoltare. Un urmaș și totodată un exeget al său a fost eseistul, liberalul român Alexandru Paleologu.

Și dacă inteligența are limitele ei, prostia nu are, este liberă și zboară pe la urechile multor oameni care, mai și cred în ea. În general prostul, imbecilul este foarte rigid în conduita sa, nu are reprezentarea propriei incompetențe, crede că are întotdeauna dreptate și că tot ceea ce face este bine. Poți să-l învinuiești? Prea puțin, pentru că nu-i poți schimba optica, comportamentul. Prostul tot prost rămâne. El o ține tot așa, danga-langa… O să spuneți, păi cum, este profesor, a făcut o facultate etc. Ei da, sunt profesori și profesori, sunt licențiați printre licențiați… Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia. Și este valabil pentru toate universitățile din lume.

Premierul, țățicile și baronii roșii i-au cerut președintelui țării o dezbatere între cei doi candidați la președinție. Adică cum? Adică ce? Președintele a refuzat și bine a făcut. Un pic de bun simț dacă ar fi dovedit adversara în discursurile ținte în care nu scăpa referiri jignitoare și ipocrite la adresa președintelui, poate situația ar fi fost alta. Dar după efectele dezastruoase ale proastei guvernări și atacurile arogante, insolente, repetitive la adresa președintelui țării, nici un om cu pic de demnitate nu ar fi acceptat acest dialog. De fapt nu s-ar fi putut dialoga, având în vedere nivelul intelectual diferit, dar și viziunea politică diferită, complet rigidă a reprezentantei partidului social democrat. Nici nu este de mirare când ești comunist din copilărie, poate chiar din naștere!!! Și acolo unde nu s-a dobândit o cultură la o vârstă matură, s-a păstrat locul pentru aroganță, prostie și încăpățânare, iar unde e prostie plus politică, nu poate să lipsească invidia, vanitatea, ura. Vă amintiți povestea pentru copii în care un personaj repeta: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc”? Ce-ar mai urla, ce-ar mai țipa, ce l-ar mai mânca pe oricare adversar, „femeia civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă care nu s-a dezis de inițiativele noastre!”

Pe la mijlocul săptămânii președintele României a preferat să se expună întrebărilor, uneori incomode ale ziariștilor, într-o conferință de presă, dând în acest mod socoteală poporului, răspunzând la toate reproșurile, de multe ori îndreptățite (fiindcă nu este conducător care să nu săvârșească și greșeli, dar depinde de mărimea și frecvența lor, și nici nu poate mulțumi în totalitate oamenii, deși actualul președinte s-a străduit să facă ceea ce-i permitea funcția, punând de multe ori stavilă efectelor dezastruoase ale guvernării. Calm, cu judecată, cu umor subtil, comportându-se natural, președintele a avut o bună prestație în fața publicului care stătea în fața televizoarelor. În timpul conferinței liderii PSD au elaborat postări în masă care atenționau asupra faptului că președintele avea căști în urechi. O știre falsă care nu poate fi considerată ca o glumă, ci ca o altă minciună pe care pesediștii o au în sânge, în speranța că prinde la populație.

Mai amintesc de jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) care, într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie”, spunea că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi exprimat: „prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

Ca o replică, contra-candidata, șefa PSD a ținut și ea o conferință de presă, continuând cu neobrăzarea acuzelor la adresa președintelui în funcție și mințindu-i în continuare pe români prin răspunsurile date ziariștilor. Cu vădita-i ipocrizie l-a acuzat pe președinte de comportament dictatorial, fără să judece că nici dacă și-ar dori acest Continue reading „Vavila POPOVICI: Lupta cu prostia” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)

Unirea Transilvaniei cu România

Schimbarea contelui Tisza de la conducerea guvernului ungar, în iunie 1917, şi formarea cabinetului M. Esterhazy nu a schimbat elementele esenţiale ale politicii statului maghiar. Astfel, când Şt. Ciceo-Pop, în numele Partidului Naţional Român, cerea în Parlamentul ungar noului guvern ca ,,suferinţele nemărginite şi asuprirea politică la care românii au fost expuşi până acum să ia odată sfârşit”, s-au stârnit protestele Camerei, iar preşedintele ei declara că aceste afirmaţii sunt ,,neparlamentare”. ²⁷

În urma evenimentelor revoluţionare din Rusia, atmosfera politică din monarhie se schimbase, la 1 octombrie 1917, reapărea ziarul ,,Adevărul”, care dezbătea problemele de actualitate ale vremii: ,,pacea ce se va încheia să fie întemeiată… pe baza dreptului fiecărui popor, fiecărei naţiuni de a dispune de soarta sa…”. În aceeași vreme, noiembrie 1917, ziarul ,,Telegraful român” de la Sibiu publica cuprinsul declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, iar publicaţia ,,Drapelul”, de la Lugoj, condusă de dr. Valeriu Branişte, se pronunţa deschis pentru ieşirea din rezervă a P. N. R. În decembrie 1917, sub semnătura lui Emil Isac, ,,Adevărul” preciza: ,,Nu este numai dorinţa ,,Drapelului”, ci este a tuturor românilor de bine: partidul naţional să intre în acţiune”. Autorul arăta apoi, făcând apel la unirea forţelor româneşti, ,,astăzi când se vorbeşte despre egala îndreptăţire a popoarelor”, necesitatea imperioasă ca P. N. R. să-şi reia activitatea pentru ,,înfăptuirea idealului democratic”, ,,să intre în acţiune cât mai grabnic Partidul Naţional Român”!. În noile împrejurări, în decembrie 1917, Comitetul executiv al P. N. R. hotăra să-şi reia activitatea.

Contextul extern era favorabil, astfel, la 8/21 ianuarie 1918, preşedintele SUA, W. Wilson, prezenta în faţa Congresului american, Declaraţia în 14 puncte, ca bază a tratativelor de pace între puterile beligerante. În cuprinsul ei, printre altele, se arăta: ,,Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi le voim salvgardarea şi asigurarea unui loc între naţiuni, trebuie să li se acorde cea mai mare latitudine pentru dezvoltarea lor autonomă. În aceste condiţii, în a doua jumătate a lunii ianuarie 1918, la Budapesta, se reuneşte Comitetul executiv al P. N. R., care hotărăşte, după dezbateri foarte animate, să se pronunţe (exprime) prin presă sau în parlament cu privire la dreptul popoarelor de a dispune de soarta lor (Ibidem). Sub presiunea unor măsuri drastice luate de guvernul maghiar, în februarie 1918, întrunindu-se într-o şedinţă secretă (,,intimă”), Comitetul executiv al P. N. R. îşi formulează punctul de vedere referitor la revendicările imediate ale românilor din Transilvania: autonomia completă, libertatea cultului şi a învăţământului, restituirea domeniilor expropriate, punerea în libertate a deţinuţilor politici. Aceste revendicări ,,imediate” reflectau momentul de cumpănă prin care trecea mişcarea naţională, pe lângă ,,autonomia completă”, revendicare radicală în acel moment, P. N. R. lăsa deschisă posibilitatea şi pentru alte revendicări ,,ulterioare”.

Aceste revendicări au fost formulate în timpul măsurilor represive, astfel, la 15 februarie 1918, din ordinul curţilor marţiale de la Viena şi Seghedin, au fost ridicaţi unii fruntaşi ardeleni şi bucovineni, s-au făcut descinderi domiciliare, precum lui Valeriu Branişte la Lugoj. Acesta, împreună cu alţi fruntaşi români, printre care şi I. Clopoţel, au fost întemniţaţi la Seghedin şi supuşi unui tratament sever. Dosarul lui Branişte cuprindea 600 de pagini, el fiinsd acuzat de spionaj, toţi cei întemniţaţi au fost eliberaţi abia în octombrie 1918. Pe de altă parte, Al. Vaida şi Aurel Onciul se pronunţau, la Viena, pentru o uniune personală a României cu Monarhia sau pentru alegerea ca rege al României a fiului împăratului Wilhelm, iar în această eventualitate, Germania avea să-şi asume obligaţia de a reglementa situaţia românilor din Ungaria. Dar cei doi fruntaşi condamnau măsura nedreaptă luată de guvernul maghiar, la propunerea lui Apponyi, de a închide 300 de şcoli româneşti în Transilvania : ,,Închiderea celor 300 de şcoli, afirma Vaida, nu este un mijloc potrivit pentru maghiarizare, pentru că ungurii pun fără să-şi dea seama arme noi la dispoziţia rezistenţei române”. Aceste măsuri frizează absurdul, dar cei vinovaţi vor trebui să dea socoteală.

În martie-aprilie 1918, în timpul negocierilor pentru încheierea păcii cu România, guvernul maghiar pretindea ca pe viitor România să renunţe în mod solemn la tendinţa de desprindere a unor teritorii ,,străine”, prin recunoaşterea integrităţii teritoriale a statului maghiar. În aceeaşi vreme, preluarea puterii de către noul guvern Wekerle nu a adus nicio schimbare în politica statului maghiar faţă de naţionalităţi, legea electorală XVII din 1918, inspirată de Tisza, excludea un număr însemnat de români de la vot. Pe plan extern, în aprilie 1918, la Roma, a avut loc un congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care recunoştea ,,necesitatea unei lupte comune contra opresorilor comuni până ce fiecare dintre aceste popoare va obţine eliberarea sa totală, unitatea sa naţională completă şi libertatea sa politică”. Spre sfârşitul lui aprilie 1918, la Paris, lua fiinţă ,,Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina”, sub conducerea savantului Traian Vuia.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (78)” →

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului

Argument

Motto:

„Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi.”

Mihai Eminescu

Anul acesta, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, iar pe data de 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la moartea sa.
Oricare artist care are îndrăzneala de a se apropia de poetica lui Eminescu prin scris ori pictură, cu siguranță este pus în situația unor dificultăți datorită operei eminesciene atât de vaste și profunde. Dar frumusețea și armonia perfectă a chipului său? Plasticianul, mai mult decât ceilalți, se va simți invitat la contemplare, aproape ca în fața chipurilor sfinte din icoane! Când l-a văzut întâia oară pe Eminescu, Caragiale, care avea doar 16 ani, cu uimire a spus despre el: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată cu niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. “

Fiecare scriitor are valoarea sa! Pentru mine, Eminescu, este singurul scriitor român de faimă universală. Deși opera lui este tradusă în peste 20 de limbi ale pământului, Eminescu rămâne în mintea mea un desăvârșit mesager al limbii române, al dragostei pentru natura care ne înconjoară, al murmurului de ape și al clinchetului de păsări, al pământului natal. Eminescu este un simbol al umanității încercate de suferință și un înfocat cuvântător în stele și luceferi. Mă voi bucura să aflu că există cineva, un artist cu har, care se va ambiționa să realizeze câte o ilustrație la fiecare poezie a lui Eminescu, editată sau inedită, la proza sa atât de diversă. Și cum opera de artă este expresia unei emoții analizate și trecute prin filtrul gândirii astfel încât să creezi un concept pe care să-l stăpânești și să-l dezvolți, înseamnă că tu, ca artist, trebuie să ai darul și harul de a-ți transpune trăirile în forma de artă pe care o practici. Nostalgiile tale trebuie să se încorporeze în grafica de alb/negru, ori acuarelă, ulei pe pânză, bronz sau marmură; astfel spus – trebuie să fii creator de frumos.

De-a lungul timpului, îndrăgostită de frumusețea poeziei eminesciene și a chipului său frumos, de dragostea lui pentru femeia iubită dar și pentru tot ce-l înconjura, de călătoria sa, ca un mag, printre stele și aștri, i-am închinat numeroase expoziții organizate în țară și străinătate; i-am dedicat și două cărți. Toate acestea le-am făcut dintr-un preaplin al sufletului, pe care i l-am dăruit, și m-am străduit să exprim aceasta armonios și creativ. Poezia și chipul lui Eminescu, mi-au oferit infinite posibilități de exprimare și reprezentare grafică. Expozițiile mele închinate lui Eminescu, au fost în următoarele locuri în arealul pe care l-am străbătut: Brăila, Botoșani, București, Chișinău (Republica Moldova), Cernăuți (Ucraina), Beijing (China). Prin linii, puncte și hașură, prin formă și culoare am încercat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său. În ce măsură am reușit acest lucru, o pot spune numai căutătorii de Eminescu! Cărțile pe care le-am închinat iubitului Eminescu, sunt: „Avem nevoie de Eminescu” editată în anul 2013 la Editura Nico din Târgu Mureș și „În China cu Domnul Eminescu”, editată la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, în anul 2017, în urma expoziției personale pe care am avut-o în ianuarie 2016, de Ziua Culturii Române în China la Beijing, la Institutul Cultural Român și la Palatul Imperial.
Am fost impresionată de faptul că la 14 februarie 2009, „Luceafărul”, capodopera lui Eminescu, a intrat în Guinness World Records ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume. Și pentru că la 15 iunie, anul acesta, se vor împlini 130 de ani de la moartea marelui poet, îi voi închina o nouă carte ce va cuprinde între coperțile sale 130 de poezii și 130 de lucrări de grafică. Pentru mine, credința și iubirea din poezia Domnului Eminescu, sunt mai tari decât moartea!

Constanța Abălașei-Donosă

Am întrebat ieri vântul

Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
Sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
El e risipit în scris pe sub geana de lumină,
Cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină.
Vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
Și ca valul precum cerul, țărmul mării de nisip.

Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
Mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
Pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări!
Alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
Și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!

Poem pentru universul tău

Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
Ccodri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele,
Din tainele dorințelor prin poeme neuitate,
Ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor,
Prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
Din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
Lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!

Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
Cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
Ai primenit ființe prin tainele iubirii,
Citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
Din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
Ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
Cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.
Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
Printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
Zorelele înflorite frumos le-ai tot cântat,
Și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
Iubită și adorată de ochiul luminii!
Sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
Făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
În adâncul pământului, sărutul mormântului.
Ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
Prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!

Mărite Eminescu

Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău.
Vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute,
Codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte!
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare,
Seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins,
Când stau la malul mării culcată pe nisip
Sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu!

Poetule plin de iubire

Am crescut cu cartea ta în mână
Visând la frumusețea chipului de zeu,
La poemele care sub pana de demiurg
Ca Dunărea albastră, înspre mine curg!
Vers în valuri de iubire, de natură și visări,
Ciripit de păsărele, ori marea în volburări.
De-acolo de Sus, ochiul tău a primenit
Dorințele noastre rănite, și taina în iubit.
Iubirea adevărată în tine mult ai purtat,
Însă ele uneori, te-au dus la dulcele păcat.
Sfidând timpul ce-a plecat și cel ce iute vine,
Rămâi poetul neatins plin de dor și iubire!

Zorii dimineții

Zorii dimineții mi-au risipit visele ștergându-le,
Jupiter s-a rătăcit prin ele strălucindu-le.
Am alergat cu gândul la noaptea cea trecut
Și am rugat-o-n prag, să-mi dea vis de împrumut.
M-a privit cu milă rămasă-n asfințit
Lăsându-mi doar răgazul și calea spre iubit!

Mă feresc

Mă feresc de fulger, mă feresc de-nec,
Mă feresc de tine că ai dorul sec.
Mă feresc de clipa ce varsă în suflet scrum,
De florile uscate, ori ciulinii din drum.
De scaieții cu spini ce-nțeapă adânc
De valurile mării ce plâng răsfrânt.
Mă feresc de-oceanul teranscedent știut,
Vorba și uitarea celor ce mă fac să plâng.

Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului” →

Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)

Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanul Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât… când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin „pana” Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…

***

Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevărat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu’ Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult. Da’ să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu’ ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu trei veacuri în urmă, e drumul voievozilor descălecători – Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu’ Băii, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.

După ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea, toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzişul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu’ Cuţui.

Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.

Da’ şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu’ Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tuchilaţi, deschis târgoveţilor exact acum vreo 170 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână. Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei.

Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul în cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flăcăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boieru’, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.

Şi-am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât i-a trebuit; şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Iaşi, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage pecetluite cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar, ca să-şi verse năduful, îl va pofti pe mai marele Ţării să-i pupe iapa… undeva, aproape de coadă. Şi i-a arătat boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte.

Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcându-s că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)” →

Olimpia MUREȘAN: „Amintiri din copilăria cuvintelor” de Iacob Oniga – note de lectură

Cartea „Amintiri din copilăria cuvintelor” scrisă de Iacob Oniga a apărut la editura Eurotip din Baia Mare în anul 2018 cu ocazia centenarului Marii Uniri-1918-2018. Cu această ocazie scriitorul vrea să se redescopere ca identitate pe el însuși- dar și satul românesc de odinioară.

Cu un patriotism desăvârșit chiar din prima pagină autorul ne asigură că-și iubește țara și poporul. Prin anii 60 un copil se reinventează prin amintire, subconștientul autorului Oniga scoate la iveală lumea satului Lăpuș-localitate pe care dorește s-o numească și Românesc-deci „Lăpușul Românesc” în condițiile în care mai există o localitate Târgu Lăpuș. Ca o pictură nostalgică sau ca „Un car cu boi” al lui Grigorescu se înfățișează viața grea a țăranului văzută prin ochii unui copil isteț: o caracteristică a satului din vremea aceea era sărăcia materială, oamenii lucrau la câmp cu animalele pentru arat, semănat etc. Viața omului era strâns legată de cea a animalelor pe care familia din centrul povestirilor(de fapt familia scriitorului) le îngrijește cu mult drag ca pe niște membri de familie.

Legătura omului cu pământul moștenit de la străbuni, cu natura, cu animalele domestice cu vecinii, cu neamurile, cu obiceiurile și datinile satului creează o lume de vis, bună, statornică, e lumea satului lăpușnean din nordul țării; imaginea reală a acestuia va dăinui peste veacuri-deoarece amintirile autentice ale unui autor ca și Oniga sunt de fapt amintirile unei colectivități de oameni și în ultimă instanță ale unui popor român ce-și ducea traiul mai mult la țară- muncind pământul care era unica sursă de existență, de aceea marele Blaga zicea că „veșnicia s-a născut la sat”; acolo ne avem originile, acolo era viața noastră adevărată de români harnici primitori și cu bun simț înnăscut.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Amintiri din copilăria cuvintelor” de Iacob Oniga – note de lectură” →

Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)

VENITĂ-I VREMEA

Tot te-adun din amintirea visului înălțător,

Când cosița ta de aur odihnea pe a mea mână

Și-a ta gură, bob de miere, arvunită-n săptămână

Era toată dădătoare de plăcere și fior.

Și-n curatul celei clipe, în muțenii de cuvinte

Sufletele noastre încă se-mbătau în fericire

Și-n simțiri neprefăcute își spuneau cu bucurie,

Adevăruri mari și sfinte, tăinuite-n jurăminte.

Ne-ai lăsat atunci Mărite, cât noi vrem clipa să ție

Să ne sature ființa cu-ndulcite bunătăți,

Să le ținem bine minte, iar de-o fi și-n alte dăți,

Mulțumim la ceuri sfinte, azi și mâine și-n vecie.

Tinerețe, timp de aur, virsta apăsată-n urmă

Ce stârnești simțiri nebune în fericele iubiri,

Pune-le cu drag de-oparte, tăinuite-n amintiri,

Să-nfioare-a tale simțuri când veni-vor ani din urmă

Să te-ntoarcă-n ceea vreme ca să știi c-a meritat

Cea trudalnică trăire pentru-ntregul zilnicit,

Pentru clipa-adevărată din smerelnicul iubit,

Ca să poți să spui la urmă, e păcat, că s-a gătat.

Azi, pe brațu-mi, în visare, odihnește-o amintire,

Chip de tânără codană dintr-o vreme de uitare,

E fărâma de-mplinire ce-a avut-o fiecare

Când gustam din raiul lumii, cât vroiam, dumnezeire.

***

În pridvorul unei inimi,odihnește tinerețea,

De-o trezești, te-nvioara-va cu o dulce-nfiorare,

Pune-o-n simțuri și-apoi încă, într-un bob de lăcrimare,

Să-ți mângâie-n nopți de taină, astă vreme, bătrânețea.

RUGĂMINTE

În căușul mâinii Tale, Doamne, Tu îmi ții Ardealul,

Cu câmpia lui mănoasă, cu pomiștea lui din dealul

Unde via îmbrumată, se-ndulcește-n lunga toamnă,

Ca buchet să-i de-a la vinul, pentru nunțile din iarnă.

Și pe noi ne ține Doamne , sub cea umbră de credință

Să ne-nvrednicim viața în smerit și-n pocăință,

Ca să fim preumblătorii în Grădina Maicii Tale,

Născători de lume nouă, pe cărarea Dumisale.

Nu știu dacă suntem vrednici, de cum arătăm acuma,

Când ne-ndepărtăm de neamul, ce-nsemnată i-a fost urma,

Când uităm prea des de Tine, de cea rugă de iertare,

Când al nostru suflet încă, pentru alți,’ iubire n-are,

Când doar banul n-i stăpânul, nu Tu, cela, Jertfitorul,

Ce ai stat bătut în cuie pentru mine, muritorul,

Lașul ce am fost atuncea la perfida judecată

Ne-ndrăznind să-ți țină partea, la pedeapsa cea nedreaptă.

Azi, păcatele-s mai multe decât lucrurile bune

Și-n mocirla lor de-o vreme se-ntinează astă lume,

Iar Grădina Ta, Măicuță, plină e de buruieni

Că românul bun de muncă, vrea trăiască, din pomeni,

Neamul ăsta, bun odată, a uitat a Ta cărare

Și poruncile-nțelepte ce-nvățat-a fiecare,

De-asta Doamne, mi-l trezește din nedemna rătăcire

Și pe calea ceea bună fă-i vieții, înoire.

Mi-l mai iartă înc-odată, cum mereu mi l-ai iertat,

Poate-o fi de astă dată, mai smerit, mai cumpătat,

Și-o vedea că doar cu Tine are sorți de viețuire

În iubire, bună pace și în lungă fericire.

A CĂZUT O FRUNZĂ

A căzut o frunză, vara-i pe sfrșite,

Din afundul zării mi se fac simțite

Semnele că toamna dă de-acum târcoale,

Dezvelind gutuia, de pe ramuri goale.

A căzut o frunză, vara mi se gată,

Știu că doar la anul va veni-ncodată,

Fi-va-n vremi aicea veșnic în rotire,

Noi, cei muritorii, stinsă amintire.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Venită-i vremea (poeme)” →

Eugenia BUCUR: Prelungirea întunericului

Prelungirea întunericului

Albastru adânc în corola ochilor

Ascunde tăcerea luminii

Zâmbetul culorilor zâmbetul tău…

Zâmbetul tău îl aud

Întunericul se învecheşte

Înnoind pătrunderea razei…

de iubire încolțită pe…

Se putea şi mai rău

Ochii melcului

Ochii bufniței

Şi degetele mele

Ele deschid cutia tainelor

A celor încă nearătate

Caratele diamantelor

Şi sufletul tău

Când ai fost prelungirea în lumină

A întunericului

Ce alegea inelul pentru ea!

——————————

Eugenia BUCUR

Slatina

14 noiembrie 2019

Camelia CRISTEA: Imagini

Imagini

Plouă toamna peste diguri,
Pomi-s scuturaţi de friguri,
Prin rafale frunze arse
Trec cu feţele întoarse.

Marea-n zbucium, peste valuri
Şi-a pus bărcile în hamuri
Portu-i luminat de fulger,
Uneori vegheat de -un înger!

Un pescar ţese năvodul
Cu privirea în senin
Aşteptând să treacă larma
Şi mai bea un strop de vin.

O sirenă urcă valul
Zbuciumat de plânsul mării,
Perlele ce-s în adâncuri
S-au jertfit parcă uitării…

Pescăruşi goniţi de dor
Duc pe aripi nostalgii,
Toamna s-a îmbrăcat în nori
Că Fecioarele în vi…

Din mătasea zării gri
Se desprind cocori răniţi,
De potcoavele de nori
Parcă-au fost uşor loviţi…

Pe nisip se înaltă urme
Din a valurilor turle,
Trei castele în ruină
Vor ca Vara iar să vină…

Liniştea coboară-n valuri
Şi se sprijină de maluri,
Zările mai ţes senin,
Pentru zilele ce vin…

Brighton, Anglia, septembrie 2015

—————————–

Camelia CRISTEA