VEȘNICIA-I O CLIPITĂ
Înțelepții spun că TIMPUL, este veșnic, infinit,
Că TRECUTUL și PREZENTUL, VIITORUL ce-o să vină,
Toate-s prinse-ntr-o CLIPITĂ, adunate-n negrăbit,
Neclintită, netrecută, ce-o vecie o să-mi țină.
Spusa ăsta te-amețește și pe gânduri mi te pune
De pricepi că VEȘNICIA este doară o clipită,
Ne-ncepută, netrecută, ce îmi vrea ca să adune
Totul în nimicul care, cât o fi, e de ispită.
Noi, cu gândul ‘nost nevolnic, măsurăm nemăsuratul
Adunând secunde-n zile, săptămâni în luni și-n an,
Și să știm cum curge TIMPUL, cela cere-i nemișcatul,
Socotim , precum socoate pe la noi, orice băcan
Deci vedeți cum e cu timpul cela care-l prețuim,
Toți îi ținem socoteală, cât a fost și o să fie,
Îl hulim din cale-afară, îl iubim și-l împărțim,
Că din el ni-i scursul vieții, tot felie cu felie.
AMINTIRI CARE NE DOR
M-a-ndemnat de-o vreme gândul să mă duc în satul meu,
Că s-apropie cea vreme când mă cheamă Dumnezeu,
Eu m-am dus să-mi căt pruncia colo unde am lăsat-o,
Tinerețea cea de miere, ce nicicând nu am uitat-o.
*
De la drumul țării încă am luat-o prin pomiște
Și de-acolo peste câmpuri pline toate de miriște,
De -am ajuns în Dealul Crucii, la cea margine de sat,
Iar de-aici înc-o postate până-n locu-n care-am stat.
Amărât îmi e cel suflet și cel gând îmi e-ntristat
De ce ochii îmi văzură și de câte am aflat
Despre neamul ce pe-aicea e ca pleava risipit,
Prin ținuturi depărtate, sărăcit și umilit.
Casa noastră-i într-o rână, nimănui de trebuință
Și pe ea de-acu-i stăpână două fire lungi de viță,
Cumpăna de la fântână s-andoit de lunga vreme
Coperișu-i spart prin locuri și prin el ploaia se cerne.
Grinda casei, gârbovită, nu mai are-n ea putere,
Spartă e fereastra joasă, oarbă-i fără de vedere,
Doar icoana pe perete în ștergare priveghează
Locul cela fără viață, ce mi-l ține încă-n pază.
Coasta a spălat-o ploaia, Continiutul s-a micit,
Valea e secată toată, iar izvoru-i nămolit,
Crângul e de-acum pădure tânără și viguroasă,
Moara e hâită toată, lunca nu mai e de coasă.
S-a umplut și țintirimul cu acei ce rând la rând
Se tot duc din vale-n dealul ce-i primește lăcrimând,
Să mi-i țină la păstrare timpuri lungi cât o vecie,
Când pe-aici în alte vremuri nici nu știm ce o să fie.
Numai Târnava bătrână curge-ncet și lenevoasă,
De pe mal o priveghează tot o salcie pletoasă,
Oglindindu-se în valul ce se saltă-n clipocit
Și-apoi trece lin la vale adormi și liniștit.
Stâna-i tot lângă pădure unde-o apără vecia,
Turma-i veșnic înnoită, ca cel lan cu ciocârlia,
Iar frăguțele-n cărare tot mă-mbie ca odată
Aducându-mi iar aminte de cea vreme neuitată.
Zmeurișul mi se-ntinde în poiana din pădure,
Lângă el se coc în soare rugii negri dulci de mure,
Și-n amiaza de văpaie, în umbrare răcoroase
Stau jivine ațipite, mari dihănii, fioroase.
Crâșma-i tot în locul care de un veac satul o știe,
Iar biserica bătână, cu credința-n ea tot vie,
Semețește încă-n dealul ce cu ea s-a însfințit,
Adunând în an creștinii, ce mai cred în nemurit.
*
Prea puțini mai știu de mine și de neamul meu rărit,
Mulți din ce-i de-un leat cu mine, mi-s în deal la învechit,
Pentru ceilalți, sunt străinul rătăcit prin satul lor,
Ce chematu-la pământul, să se stâmpere de dor.
**
Satul meu, bătrân cât lumea, te deplâng de ce-ai ajuns,
Slab și fără de putere, cerșetor umil, de plâns,
Nu mai ești de mult vecie cum crezut-am altădată,
Viața ta, ce-a fost frumoasă, de acuma ți se gată.
Eu, crescut pe a ta humă, într-o rugă de iertare
Milă cer la ’nalte ceruri cât îmi arde-o lumânare,
Că ne-ai fost, lungimi de veacuri, cuibul ’nost de viețuit,
Unde-n umbră de cerescuri, viețile ni le-am trăit.
——————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Noiembrie 2019