Andrei BLEDEA: Ochi de vultur (poezii)

IARNA UNUI PORTATIV

Tăcerea ca o rapsodie

Pe iarna unui portativ

Păşesc doar note zgribulite

De un gând, un ton şi-un semiton.

Pe foile îmbătrânite

Sunt ape ce-au rămas trezite

Şi curg cu acele de ceas

În cercuri vii, de nuferi albi.

Tăcerea ca o rapsodie

Plutește-n vânt printre copacii

Iar când pe cale nu e nimeni

Mai plânge câte o păpădie.

MIEZ DE VÂNT

Desculţ în ploaia cristalină

Atins de degete ei

Pe fruntea mea e o pianină

Şi-n loc de inimă, lumină

Desculţ în ploaia cristalină

Pământul parcă se ridică

Iar gândul, ascuns după perdea

Dansează fără să mai vrea.

Desculţ în ploaia cristalină

Mi-e trupul tot mai mişcător

De vreau să fug, să scap de vină

Mă arată degetul arătător.

Desculţ de ploaia cristalină

În păr cu ploi şi miez de vânt

Te port sau tu mă porţi cu tine

Mai sus, mai sus în rând cu mine.

O PASĂRE

Azi am văzut o pasăre

Cu chip de copil

Mă privea cu atâta pace,

Încât pe trup mi-au crescut pene.

Azi am văzut un copil

Cu chip de pasăre

Mă privea cu atâta dragoste

Încât din ochi mi-au crescut aripi.

Azi am văzut o potecă,

Mă privea cu atâta dor

Încât cu sufletul îngenunchiat,

Mi-am reluat din veşnicie, zborul.

DE LA TINE

Aud cum pietrele vorbesc

Aud cum fluturi se-nchină

Aud cu florile privesc

Dar nicio vorbă de la tine

Aud cum frunzele dansează

Aud cum vântul se topeşte

Aud cum apele se nasc

Dar nicio vorbă de la tine.

Aud cum nori se lovesc

Aud un greier ce suspină

Aud și pasări ce visează

Dar nicio vorbă de la tine

Continue reading „Andrei BLEDEA: Ochi de vultur (poezii)” →

Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare

Primii evrei au sosit la Veneția în secolul al XIII-lea. S-au stabilit în special pe insula Judecca (de unde și numele). Pe la mijlocul secolului XIV evreii au cerut Senatului să le dea terenuri pe care să poată trăi permanent. De-a lungul secolului al XV-lea, evreii erau fie chemați la Veneția, fie expulzați de acolo. Senatul nu a arătat simpatie sau ostilitate față de aceștia, ci era ghidat de motive cu totul materiale.

Când situația economică a Republicii Venețiene s-a agravat, evreii au fost mai ușor acceptați – cu condiția să deschidă birouri care acordau împrumuturi mici, locuitorilor orașului, cu un procent stabilit de Senat. Ca atare, evreii erau de două ori utili: au ajutat Veneția să iasă din criza financiară și au deviat mânia săracilor care recurgeau la serviciile lor. Când situația Republicii s-a îmbunătățit, evreii au primit ordin să o părăsească.

Singura excepție de la această regulă a privit medicii evrei care în Evul Mediu, datorită științei lor, erau apreciați mai mult decât omologii lor creștini. La 29 martie 1516, Senatul Republicii Venețiene a anunțat că 700 de evrei care trăiau în acea vreme în „Cea mai strălucită Republică” trebuie să se mute într-o parte a orașului, strict rezervată pentru ei. Ea va fi păzită și închisă noaptea. Cartierul a fost numit „ghetou”. Cuvântul a venit de la topitoriile de metale aflate în apropiere – „ghetto”. „Noul Ghetto” a devenit primul loc de segregare religioasă din istorie. A servit de model pentru toate ghetourile ulterioare, până în secolul XX. Din motive religioase și etnice, evreii locuiau împreună, dar fără să se închidă noaptea și să pedepsească pe cei rămași afară, cum propunea Veneția.

Primii la Veneția au fost evreii Ashkenaz- refugiați din Germania. Apoi li s-au alăturat evrei din Provence și din regiunile din jurul Veneției, iar apoi exodul a continuat din Spania și Portugalia, unde evreilor li s-a oferit un timp, posibilitatea de a accepta creștinismul sau de a pleca. Cele mai numeroase au fost valurile de refugiați din Magreb și Orientul Mijlociu (Egipt, Siria), precum și din Turcia. Puțin înainte de 1500, Papa Leon X a ordonat expulzarea evreilor din orașele italiene, iar venețienii au propus un compromis: „Evreii trebuie să locuiască împreună, în case situate în zona Cannaregio, pentru a nu ieși noaptea, cu acces printr-un pod, cu două porți, care vor fi păzite de patru gardieni creștini, iar evreii vor plăti pentru ele.”

Dorința de izolare a fost reciprocă. Evreii nu voiau să trăiască printre creștini, doreau să își respecte legile, căsătoriile mixte erau strict interzise. Dând evreilor un spațiu aparte, autoritățile Republicii Venețiene le-au arătat o mare favoare – pentru că tot ceea ce s-a întâmplat pe acest teritoriu nu a fost sub jurisdicția autorităților creștine. Prin urmare, dreptul de a trăi în ghetou a fost acordat numai elitelor – evreii Ashkenazi și imigranții din comunitățile evreiești din alte orașe italiene. Astfel a apărut un simbol marcant al vieții evreiești în Europa, de mai bine de patru sute de ani: ghetoul.Aceiași segregare a fost practicată nu numai în ceea ce privește evreii. Germanilor, grecilor, perșilor, turcilor și armenilor li s-au acordat și privilegii separate de autoritățile Republicii, dar impunându-se multe interdicții locuitorilor. Comerțul evreiesc era limitat prin lege, la cumpărarea și vânzarea de haine vechi. De fapt, aceste restricții au fost puțin luate în considerare și, odată cu creșterea orașului, filialele comerțului evreiesc s-au extins. Făceau comerț cu o mare varietate de produse: sticlă, cristale și aur, tapet, broderii, cărți etc. Guvernul acorda o atenție deosebită vânzării de pietre prețioase, dar fără mare succes. În această industrie, evreii au câștigat o reputație atât de puternică, încât chiar și persoanele încoronate din Europa recurgeau la serviciile lor.

Într-un spațiu mic, au fost ridicate 5 sinagogi (în funcție de numărul de comunități evreiești care provin din diferite țări) – italiană, germană, spaniolă, levantină, cantonală. Întrucât iudaismul interzice artele vizuale, sinagogile au fost proiectate de arhitecți creștini. Într-un secol în care se construiau biserici neobișnuit de frumoase în toată Veneția, comunitatea ghetoului spaniol l-a invitat pe celebrul arhitect Baldassare Longenu să proiecteze sinagoga spaniolă.

Această sinagogă a devenit prima realizare arhitecturală a districtului, eclipsând tot ceea ce a fost construit mai devreme. Interiorul său luxos, proiectat în tonuri de roșu și auriu, cu sculpturi magnifice pe lemn întunecat, este considerat unul dintre cele mai frumoase din Italia. De la porțile care odată separau Veneția creștină de Iudeea noaptea, s-a păstrat doar o impresionantă găură pentru balamale , cioplită în pereții de piatră. Dar clădirile rezidențiale au supraviețuit până în zilele noastre. În ciuda pereților dărâmați și erodați, peisajul nu este mohorât. Desigur, la exterior , casele sunt complet diferite de clădirile magnifice care există în zonele San Marco sau Santa Croce. Simplitatea aspectului a fost obligată, pentru a nu atrage atenția și a nu provoca invidia creștinilor care ar putea intra în gheto .

În ghetou existau un conservator și un teatru; aici locuiau muzicieni magnifici, adesea invitați în cele mai nobile case venețiene. Evrei erudiți au lucrat la traducerile unor scrieri antice, ale căror texte au fost căutate chiar de episcopii italieni.

În secolul al XVI-lea, Veneția a devenit un centru recunoscut al culturii evreiești, cu o tipografie și o teologie avansate. Cursurile școlii de muzică și dans situate în ghetou au fost deschise multor creștini respectabili din cartierele vecine. Trăind în ghetou, evreii venețieni s-au simțit mai în siguranță decât oriunde în Europa, feriți de fanatismul religios și la cheremul autorităților. În secolul XVII, odată cu încetinirea activității economice la Veneția, datorită reducerii comerțului exterior, rolul relațiilor comerciale evreiești (în special cu Levantul) a crescut semnificativ. Comunitatea evreiască din Veneția a devenit cea mai bogată comunitate evreiască din Italia și a doua după Roma în ceea ce privește populația evreiască, în 1655, având aproximativ 5.000 suflete. Locul a devenit aglomerat, așa că nu este surprinzător că primii „zgârie-nori” au apărut în ghetou – case cu opt etaje – printre cele mai înalte clădiri din Veneția.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare” →

Paul LEIBOVICI: Transnistria

Iată-ne pe noi, cei lipsiți de podoaba care ne acoperea cândva craniul, pe unii cu ondule negre, blonde, azi la vârsta patriarhatului, sprijinindu-ne în baston, în cel mai bun caz, căci unii dintre veteranii Transnistriei ori sunt sprijiniți de către o însoțitoare, ori privesc în zări de după geamul unei Case de bătrâni. Dar fiindcă memoria le este limpede mai pot să povestească celor din jur, nepoților, amintiri din Transnistria.

– Apoi, replică unul din medici, am auzit că voi Bucureștenii ați, trăit ca în sânul Evei…

– O fii, care cumva… dar după Pogromul legionarilor – unde au murit în chinuri zeci de bucureșteni (fii lui rav. Guttman z.l.) s-au înăsprit legile lui Antonescu. Însăși profesorul Giurescu a consemnat (deși pe scurt) cine erau victimile rebeliunii legionare, în care au fost omorâţi peste 100 de evrei din Capitală. Tot, acest Om de știință, precizează în scrierile sale: „Unii dintre evreii bucureșteni au fost duși în lagăr în Transnistria iar cei rămași pe loc, prestează munci – precum curățatul zăpezii, îndepărtarea dărâmăturilor provocate de bombardamente.

Desigur că nu la atât se reduc suferințele populației evreiești, ci ele cuprind și confiscarea magazinelor, eliminarea funcționarilor evrei în cadrul romanizării, excluderea evreilor din învăţământul de stat, pauperizarea ca urmare a acestor măsuri etc. Dacă un om de știință, academician, precum Giurescu, căruia i-am citit scrierile, a fost martor și a consemnat, trimiterea evreilor în Transnistria, mai poate scrie careva că bietul ANTONESCU – primul ministru al României din anii 1940-44, nu a fost implicat în CRIME contra evreilor?!

În anul școlar 1942-43, în primele zile ale lui Septembrie au început deportările spre Transnistria. Siguranța a ocupat localul din str. Romulus nr.55 unde funcționa liceul „CULTURA”. Acesta se strămuta în str. Sfântul Ioan Nou nr.9, apoi pe str. Anton Pan, dar a fost evacuat și de aici fiind siliți să cedeze localul pentru Cercul Teritorial București. În localul din Romulus fuseseră strânşi câteva sute de evrei, care urmau să fie deportați spre Transnistria! Printre cei închiși acolo, se aflau: anticarii Pack, prof. Magnesiu, elevul Suliav și mulți alții. Generalul Cepleanu a fost comandantul muncii obligatorii din Capitală. Tot el a dat ordin de deportare a unor familii bucureștene spre Transnistria.

DOMNILOR istorici din sec. XXI… ANTONESCU ca Prim Ministru nu știa? Apoi, cine a ordonat trimiterea a 200 de evrei bucureșteni spre Transnistria? În ISRAEL au fost invitați 40 de demnitari –reprezentanți a patruzeci de țări pentru a COMEMORA 75 de ani de la dezastrul inumanitar care s-a petrecut la AUSCHWITZ. Și noi, cei puțini rămași în viață, cei care am fost la vârstele copilăriei îndepărtați de mamele noastre – închise în lagăre separate, de tații îngropați de viu – gropi care se mai găsesc până în aceste zile de-alungul și latul Transnistriei.

Noi, copii orfani am fost aduși înveliți în ziare și cartoane, salvați în ultimele momente de către o comisie ajunsă în Transnistria. Ne-au urcat în vagoane și așa am ajuns la Cîmpulung, Bacău, Iași. Comunitățile de evrei ne-au primit, ne-au adoptat și ne-au redat viața, tinerețea. Această delegație care ne-a salvat viața a fost formată din câţiva evrei din București, vreo doi din Bacău, printre care prof. I.Voledi și Herș Segal. Unii copii orfani au fost adoptați, alții găzduiți de familii care cu toate că aveau fiice și fii ne-au primit în sânul Familiilor lor unde am crescut ani de zile. Am fost înscriși –după vîrstă la școli primare, iar alții la liceu.

Am amintit, mai sus de prof.de matematică Herș Segal –care la rândul său împreună cu fratele care era prof.de fizică s-au salvat trecând granița în ilegalitate. Ambii pe lângă profesiile semnalate erau oameni de cultură, idișiști, provenind dintr-o familie din Cernăuți. Pe lângă cursurile de matematică, Herș Segal avea grijă noastră, a copiilor orfani. Ne asculta povestirile, se interesa de soarta părinților, a familiilor noastre care zăceau pe undeva prin gropile Transnistriei. Nicăieri, pe întinsul pământ al blestematei Transnistrii nu au fost deschise muzee: nici la Moghilev, sau la Murafa și nici la Bogdanovsca! Aici și-au săpat însăși, victimile, gropile lor, proprii! Era Transnistria sub, opinca românească, și sub, cizma nemțească! Erau, lagăre de femei, și lagăre de bărbați! Dar Groapă comună nu făcea selecții de sex și nici de vârstă… Doar copii erau duși în lagăre împreună cu tinerii. Până în aceste zile, se mai găsesc, ici-colo frați care nu au știut de-a lungul zecilor de ani, unul de altul. Printre noi copii au fost unii cu mai dotați, care, cu toate că au trecut prin mari suferinți, au scris poezii, povestiri, cântece în care soarta lor și a familiilor se reflecta.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Transnistria” →

Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)

„Cel mai mare poet român

până la M. Eminescu”

Se împlinesc 200 de ani de la moartea marelui poet Ion Budai-Deleanu. Scriitor al Școlii Ardelene, născut la 6 ianuarie 1760 în satul Cigmău, Hunedoara a fost fiu de preot. A urmat mai întâi Seminarul teologic greco-catolic din Blaj, mai apoi Facultatea de filosofie din Viena (1777-1779) după care își contiună drumul teologiei la Facultatea de Teologie Sf. Barbara din Viena (1780-1783) unde obține și diploma de Doctor în teologie (1787). Se reîntoarce ca profesor la Seminarul din Blaj unde după un conflict cu Episcopul greco-catolic Ioan Bob pleacă definitiv în orasul Lviv, astăzi Lamberg, din Ucraina. În 1815 este invitat ca profesor asociat la Iași de către Mitropolitul Veniamin Costache.

Ion Budai-Deleanu cunoaște foarte bine limba latină, care l-a ajutat să învețe ușor limba italiană și franceză. La Viena a făcut un proiect pentru 10 volume de lexicon, care însă nu le-a finalizat niciodată. In 1788 la Lemberg își redactează cea mai mare parte din creația sa și își începe cea mai renumită operă literară Țiganiada (Tabăra țiganilor) pe care o termina în 1812. Este primul autor de epopee în limba română. Țiganiada tratează un subiect alegoric, cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Numele personajelor sunt simbolice: „slobozan”, „romândor” sau autentice: Burda, Tandler, Bălăban, Goleman, Corcodel, Parpangel, Drăghici.

Țiganiada este alcătuită din 12 capitole cu multe strofe: primul capitol are 113 de strofe, în capitolele II și III „Cântecele” povestește întâmplări din tabăra țiganilor în drum spre Spăteni, capitolul IV numit „Argument” conține 112 strofe. In capitolul V Ion Budai-Deleanu povestește cum țiganii își cer iertare de la așa presupusul dușman Vlad Țepeș (DRACULA). Dușman care împreună cu o ceată de munteni vroiau numai să pună la încercare fidelitatea țiganilor. Capitolul VI, vine din nou cu un „Argument” de 99 de strofe. Capitolul VII și VIII poetul le numește din nou „Cântece” unde descrie „hărțuielile” de noapte și atacul taberei turcești. Capitolele IX (cu 133 de strofe) și X ( 131 de strofe) „Argument”descrie clerul corupt și critica monarhiei tirane. In capitolul XI scriitorul descrie discuții despre abuzuri, tiranie și guvernare arătând că defapt forma ideală guvernamentală este demo-aritsto-monarhicească. Ultimul capitol al XII-lea se încheie cu 115 strofe.

Și deacă-i hotărât din vecie

Patria să cază fără vină,

Aceași soartă ș-a noastră fie,

Un mormânt ne-astupe și-o țărână!

Vrăjmașului alta nu rămână

Făr` pământul și slava română!

Romândor fârșind, răpști mulțimea

Ș-un zgomot din șireag în șireag

Marsă crescând, iară călărimea

Desfășurând îndată alb-verde steag:

Du-ne strigând măcar în ce parte,

Ori la Slobozie, sau la moarte!”

(Ultimele două strofe)

Acest volum a fost editat mai întâi în 1800 și 1812 de Jacque Byck, iar în 1825 de Gheorghe Cardaș la București.

Continue reading „Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)” →

Adrian SCRIMINȚ: Artistul vs. Banca

Această istorisire este o pură speculație, o expunere fictivă, un pamflet, care trebuie tratat ca atare, dar vorba aceea, dacă nu aș fi trăit escapadele respective nu vi le-aș mai fi povestit, dacă în calitatea mea de călan bătrân cu nevastă și copil nu aș fi fost personal implicat în tumultul acestor aventuri, chemat la amplele insistențe ale unor binevoitori funcționari bancari, nici nu ați fi auzit de ele.

Iată că a venit vremea să primesc și recunoștință de la minister, să mă aleg pe vecie cu o derogare de studii pentru întreaga activitate culturală depusă în vremuri mai mult decât ostile. Noi speranțe la orizont, și descrețiri ale frunților. Rata noastră pe 25 de ani, greu împopoțonată de comisioanele de rigoare, putea fi în sfârșit îndulcită. Ni s-a promis o refinanțare salvatoare și ne-am fi putut lua adio de la nemiloasa bancă ReCeBe care ne-a luat deja de câțiva ani pielea de pe noi, de a trebuit să plătim pe vremuri, chiar și din două salarii de 450 de lei, rata lunară de 1.270. Prin telefon, funcționarii binevoitori ne anunțau că ne puteam lua adio și de la epopeele mijmașurilor când trebuia să ne angajăm la o firmă, să ne plătim apoi toate taxele pe o perioadă de trei luni și, după ce obțineam creditul dorit, să dăm faliment.

După mai multe insistențe și acte de convingere, banca cu nume de sportiv ne-a programat și o întâlnire. Iată-ne la patru ace, ne-am scuipat ca să nu ne deochem și… la treabă. Pentru propria noastră cultură generală ne-am adresat spontan și unei alte bănci, prima întâlnită în drum: „Banca Milenarium”.

– Avem un credit de 28.000 de mii de euro și trebuie să mai plătim încă pentru o perioadă de 19 ani: 1.270 de lei pe lună. Am dori să îmblânzim această datorie, să ne faceți o refinanțare, poate vom ieși cu 100 de euro în minus.

După ce ne contură un zâmbet larg cât toate zările, funcționara ne sări pe loc în ajutor:

– Într-adevăr, rata dumneavoastră este colosal de mare. Facem refinanțări și, veți ieși la noi incomparabil mai bine!

După calculele riguroase, funcționara, cu o fizionomie marcată în timp de grilele menite să gândească în locul ei, ne spuse:

– Ați trecut testul. Veți plăti lunar 3000 de lei pe o perioadă de nouăsprezece ani. Refinanțarea vă este ca și făcută.

Am ieșit din bancă cu cea mai mare politețe, dar și cu cea mai mare oripilare atent ascunsă. Ne așteptam să plătim vreo 800 de lei din 1.270 cu prilejul acestei noi refinanțări, nu 3.000. În urma noastră, în plină stradă, am auzit strigătul deznădăjduit al duduiei respective, dezamăgită de comisionul pe care tocmai îl pierduse:

– Dar gândiți-vă bine, veți primi pe loc 2.000 de lei dacă vă faceți la noi această refinanțare!!!…

Râdeam în sinea noastră de acea penibilitate, și la urma urmei, dacă vorbisem cu o persoană de încredere care era pregătită să ne ajute, cine ne pusese să ne pierdem pe degeaba timpul cu o altă bancă? Iată că se contura din depărtare și incinta unde eram eram așteptați pe drept cuvânt, una serioasă, arhicunoscută, cu nume de sportiv. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Artistul vs. Banca” →

George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!

Ce spunea Klaus Iohannis în campania pentru al doilea cincinal neconvingător la Cotroceni? Că România va cunoaște normalitatea doar atunci când Partidul Social Democrat (PSD) nu numai că n-o să mai fie la guvernare, dar chiar va dispărea de pe eșichierul politic în urma loviturilor aplicate „cu parul” de liberalii orbanieni și de aliații lor conjuncturali (useriștii ofticați, pemepiștii resemnați, aldiștii delabrați).

Ei bine, toate astea s-au făcut „păs cu păs” în favoarea democrației iohanniene și în defavoarea grosului românilor (câștigarea europarlamentarelor de către liberali, prelungirea contractului de chiriaș la Cotroceni cu încă cinci ani pentru prezidentul lucrului lamentabil făcut în primul mandat, demolarea prin moțiune de cenzură a Cabinetului Dăncilă și preluarea Executivului de niște liberali doar cu numele), dar mult promisa normalitate pentru țară și omul de rând încă n-a apărut.

Sau – mai știi? – pesemne că asta înțeleg prin normalitatea de pe aceste meleaguri președintele reales (cu peste 60% din jumătatea românilor prezenți la urne, ceea ce înseamnă taman 30% din totalul românilor cu drept de vot) și tovarășii săi: ca disponibilizările, prin înlăturarea adversarilor politici din posturile decizionale și prin comasarea ministerelor, să întărească spusa „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, chit că cei mai mulți dintre noii înscăunați se ridică deasupra predecesorilor doar prin oribilul lor fripturism; că neobrăzatele pensii și/sau lefuri ale potentaților (politruci hapsâni, nelegiuiți și subanalfabeți, procurori ticăloșiți, magistrați corupți, generali izmănari, ciocoi unși cu toate alifiile necinstei) să fie tot mai insistent arătate cu degetul de ofuscații cârmuitori ai momentului, dar nimeni dintre ei să nu întreprindă nimic concret întru stăvilirea/demantelarea acestui uriaș jaf național „cu legea-n mână” (că, de, alde ăștia sunt atotputernicele rotițe ale statului paralel… cu presantele trebuințe ale milioanelor de nevoiași); că jenantele eforturi ale orbaniștilor nu se îndreaptă spre actul propriu-zis de guvernare (investiții, sănătate, educație, dublarea alocațiilor pentru copii, majorarea pensiilor, infrastructură etc.), adică spre obiectul de activitate pentru care își încasează lefurile, ci spre marota politică a alegerilor anticipate și a desemnării primarilor în două tururi, deși ei înșiși conștientizează (mă rog, nu toți) că respectivele obiective nu sunt câtuși de puțin prioritare în acest moment pentru țară și că înfăptuirea amândurora este practic imposibilă, atâta timp cât noua majoritate parlamentară pesedisto-udemeristă se opune anticipatelor și atâta timp cât primarilor liberali le surâd alegerile locale într-un tur.

Da, căci toți primarii în funcție vizează un nou mandat prin relațiile statornicite și prin cetățenii câștigați de partea lor, așa că-i lasă rece teoria demo(no)cratică a slabei reprezentativități printr-un singur tur de scrutin… Aceasta fiind nătâng-râioasa politică a liberalilor iohanniano-orbanieni, năstrușnicele declarații ale lui Rareș Bogdan sau „batistuța”, cum îl alintă realizatorul emisiunii „Starea nației”, nu puteau să fie decât după chipul cețos și puțina înțelepciune a acestei formațiuni.

Mai exact, îndată după ce s-a văzut în Parlamentul European și apoi prim-vicepreședintele Partidului Național Liberal (PNL), fostul jurnalist de trăncăneli la nesfârșit (unde-i sunt investigațiile?) a făcut cunoscut la diferite canale de tembelizare în masă că, aidoma lui Ludovic Orban în urmă cu vreo doi ani, este categoric împotriva primirii traseiștilor de către peneliști și că dacă, totuși, se va întâmpla acest lucru, atunci el își va da demisia!

Continue reading „George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!” →

Valeriu DULGHERU: După faptă și răsplată

Acțiunile corupte ale lui Vlad Plahotniuc au subminat statul de drept și au compromis sever independența instituțiilor democratice din Moldova. Astăzi, îl declar public persoană indezirabilă. SUA stă alături de Moldova în lupta împotriva corupției”.(Mike Pompeo, Secretar de stat, SUA).

Este soarta tuturor dictatorilor, hoților. Este și cazul oligarhului păpușar V. Plahotniuc. Nu s-a mai săturat de bani. Nu s-a mai săturat de putere. A crezut că e veșnic. A avut o șansă să devină erou național – un „Vlad unificatorul”. Prin 2018, când sclipuise prin șantaj și cumpărare o majoritate parlamentară din 67 de deputați (din 101!), se vorbea că ar fi putut să facă unirea. A avut suficientă putere, nu a avut dorință. Acum este fugar, ca un câine vagabond, refuzat de majoritatea țărilor. Decât o viață de fugar indezirabil pentru el și familia sa mai bine ar reveni benevol acasă și și-ar ispăși pedeapsa. Prin aceasta ar contribui mult la elucidarea furtului Miliardului, despre care știe multe. Vlad Filat ne amenința că dacă va vorbi va exploda întreg sistemul. Iată că n-a mai spus nimic din ceea ce știe. Dimpotrivă, într-un mod miraculos, este eliberat înainte de termen din detenție (de cineva!) și împins în politică pentru a zădărnici unificarea forțelor proeuropene.

Și acest Vlad Plahotniuc, dacă ar reveni sau va fi adus forțat, ar putea exploda întreg sistemul din câte știe. De aceea, nu este dorit în Basarabia de către actuala clasă de la guvernare în frunte cu Dodon. Dodon și gașca lui s-au bucurat că l-au văzut plecat departe pe Plahotniuc și vor face tot posibilul să nu fie adus în Republica Moldova. În pofida tuturor declarațiilor de „luptă cu corupția”.

Fostul premier Ion Sturza califică interdicția americanilor drept „o lecție cinică ce trebuie învățată… Uite aici a venit sfârșitul lui Plahotniuc. Lecție pentru D&Co…”. „Cât de simbolic…Acum patru ani, 13 ianuarie 2016, SUA au avut de ales între mine și Plahotniuc. În ultimul moment au decis în favoarea lui Plahotniuc. Banii din Dubai și promisiunea de a reconfigura Parlamentul pentru a opri „tancurile rusești” au fost argumentele care m-au pus în fața faptului împlinit. Mai târziu, doamna Nuland mă consola, chipurile, politica americană are limitele sale. Au trebuit patru ani de luptă pentru ca aceste limite să fie puțin extinse” mai spune I. Sturza. Desigur, statele mici, inclusive Republica Moldova, sunt pioni în mâinile granzilor, dar totuși le mulțumim americanilor că au reacționat la durerile noastre. Este soarta tuturor dictatorilor, slugilor, valeților. Când sluga nu mai este bună este aruncată la groapa de gunoi.

Și ex-premierul Maia Sandu, care a făcut mult pentru detronarea lui Plahotniuc (mult mai mult decât fricosul și lăudărosul Dodon), a comentat acțiunea americanilor cu referire directă la Dodon: „SUA au impus sancțiuni personale împotriva lui Plahotniuc și a familiei sale. Mulțumim Guvernului SUA că a dat curs solicitării noastre de a-l pedepsi, făcând astfel dreptate cetățenilor țării noastre. Igor Dodon, care încearcă să preia sistemul corupt al lui Plahotniuc, trebuie sa ia aminte – mai devreme sau mai târziu, cei care comit crime împotriva propriului popor vor fi pedepsiți”, a scris Maia Sandu.

Și vicepreședintele parlamentului A. Slusari a comentat acest eveniment: „Igor Dodon trebuie să se gândească înainte de a merge pe acest drum. Dodon încearcă să fie Plahotniuc nr. 2. Pentru mine demult acest om este un criminal. Acum este confirmat și de SUA. Soarta lui Dodon ar putea fi mai tristă”.

Desigur, Plahotniuc are mai multe variante: să se ascundă undeva prin pădurile Amazonului, cum au făcut pe timpuri criminalii naziști care au vrut să scape de pedeapsă. Va fi fugar toată viața? Ce perspectivă sumbră pentru el și familia sa!

Și marele președinte „a întregului popor moldovenesc, independent și apolitic” Dodon nu putea să nu comenteze acest eveniment, cu atât mai mult că vestea ia fost adusă personal de ambasadorul SUA Derek J. Hogan. „Plahotniuc nu este primul care captează întregul stat și joacă jocuri geopolitice (desigur, mai este unul – Dodon!). Aceeași soartă le revine și altor politicieni care încearcă să profite de contradicțiile celor puternici. Exemplul său este pentru alții de învățătură (dar pentru Dodon?)”, a comentat I. Dodon acțiunea SUA cu referire la Plahotniuc. Gura prostului adevăr vorbește. Câtă nerușinare, câtă lipsă de elementar simț. El, care în ultimul timp doar cu aceasta s-a ocupat (și se mai ocupă!), cu preluarea structurilor de stat și a schemelor frauduloase ale lui Plahotniuc, ne dă lecții! Culmea!

După ce a preluat controlul asupra structurilor statului, ANI, CNA, CC, asupra audiovizualului cu cele vreo 5 posturi de televiziune controlate de el și alte o duzină de posturi rusești, care-l servesc, după ce a recunoscut că partidul său (PSRM, chiar zilele trecute a participat la ședința consiliului politic în calitate de „președinte al tuturor!”) este finanțat lunar de către ruși cu până la un milion de euro, iată că a mai găsit o găselniță de unde să scoată ban. Mai dorește să scoată din rezerva statului un miliard de dolari, care vezi bădărănism „stau fără treabă” și ar putea fi folosiți pentru „marea reconstrucție a țării” pe care a gândit-o, de facto va fi un al doilea megafurt al altui Miliard.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: După faptă și răsplată” →

Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”

În aceste zile Biserica Ortodoxă trece printr-o grea încercare, o încercare care urmărește dezbinarea Ei. Din nefericire cel prin care această grea ispită este propagata este Patriarhul Istanbulului, Bartolomeu. Încolțit de cămătari și ajuns în stăpânirea serviciilor secrete “globaliste”, Patriarhul, acestei fantomatecei Patriarhii”ecumenice”, s-a lăsat cuprins și de un duh de mărire nebun. El a ajuns să se considere un soi de “papă” orthodox, o aberație și o blasfemie pe care Ortodoxia nu a putut și nu o poate accepta. Cuprins de acest duh necurat, Bartolomeu a sancționat drept “canonic” ceea ce nu poate fi, adică o înjghebare samosveata subordonată regimului vremelnic din Kiev și a provocat astfel dezbinare profundă în lumea ortodoxă. O alta ispita este amăgirea “ecumenista”, care propovăduiește “unire” acolo unde nu poate fi. Caci nu poate fi unire între Dumnezeu și Mamona. Aceste ispite vor, trece și Biserica Ortodoxă va rămâne una, dar este bine să ne aducem aminte de ce este UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ.

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esența lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe,că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și,în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie.) Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”, ”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani(2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi caută să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat, ”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfânta, Sobornicească și Apostoleasca”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

In capitolul, ”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual,este o trăire vie și personala.

Sfânta Tradiție reprezinta învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească, ,,sectarii” au ajuns sa nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituita de Apostoli și de către Sfinții Părinți ei accepta aberațiunile blasfemice ale lui Martin LLuther si ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfântului Duh, făcută în Tradiție, este o hula nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Că așa este, ca lipsiți de poavața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh,”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continua creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”” →

Adrian GRAUENFELS: Medicina în Imperiul Roman

Grecii ajung la o culme a medicinei, prin munca lui Hipocrate din Alexandria. După anul 146 BC, Roma capătă hegemonia asupra Greciei, iar metodele medicale grecești sunt copiate de romani și perfecționate în paralel cu tradițiile medicale și religioase moștenite de la etrusci. Mozaicurile romane arătau respect și dragoste pentru animale, iar anumiți zei erau considerați ca vindecători ai plăgilor. Multe procesiuni păgâne au fost preluate de la romani și purtate spre Evul Mediu. Se știe că încă din sec VII BC exista Colegiul Augurilor care stabilea un nume de zeu pentru fiecare maladie cunoscută. Legenda spune că zeul grec Asclepios a fost prezentat la Roma în anul 295 BC sub forma unui șarpe adus din templul din Epidaurus. Timp de secole, șamanismul și superstițiile fac loc treptat unei mai raționale atitudini. În templele ridicate lui Asclepios, bolnavii primeau droguri sau prescripții pentru proceduri vindecătoare. Deși Roma subjugase politic Grecia, cultura greacă devine forța predominantă în viață intelectuală a romanilor. Limba celor bogați și educați era greaca, copiii lor învățau cu profesori greci literatură și moravuri. Iar medicina era exclusiv o afacere grecească.

Metode de vindecare

În primul secol AD, Pliniu scrie: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”. Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei.

Cei bogați sau nobili aveau aversiune pentru manuale, iar practicanții medicinei erau priviți a fi oameni inculți. Un cenzor numit Cato (234-149 BC) chiar condamnă tehnicile grecești pe care le consideră necinstite. Conform scrieriilor lui Pliniu, Cato pledează pentru revenirea la medicina romană pragmatică. Sfătuia folosirea verzii și a vinului pentru păstrarea sănătății, iar pentru vindecare – incantații și formule magice. Un exod de greci și străini se abat asupra Romei transformând orașul într-o atractivă și puternică cetate. În anul 46 BC, Iulius Cezar, ca să oprească foametea care bântuia orașul, gonește străinii, cu excepția doctorilor care primesc cetățenia romană.

Un vestit doctor grec care sosește la Roma în 219 BC este Archagathos din Sparta. Cariera sa de succes, afirmă clara schimbarea de atitudinea a romanilor, în cea ce privește doctorii. Senatul îl apreciază la început, pentru strălucitele proceduri chirurgicale și îl numește vulnerarius, adică vindecătorul rănilor. Mai târziu, în urma unor eșecuri, este renegat cu apelativul carnifex (măcelar). Un alt important medic este Asclepiades (120 -70 BC) . Era un om plin de șarm și dinamism, înzestrat cu o minte strălucită. Celebrul Galen îl considera șarlatan, dar contemporanii săi îl privesc ca pe un trimis al cerului. Poetul Lucrețius și oratorul Cicero îi erau prieteni. Populația era fermecată de personalitatea, metodele și rezultatele sale fericite, despre care doctorul declara că le obține cu siguranță, rapiditate și plăcere. Reputația sa ajunge la culme, când se zvonește că a trezit un om din moarte. Filosofia lui diferea de cea a lui Hipocrate, susțînând ideea că doctorul vindecă bolnavul și nu natura. Elaborează o teorie bazată pe postulatele lui Democrit, în care trupul este un complex făcut dintr-un număr infinit de atomi de mărimi diferite printre care care circulă fluidele vitale trupului. Sănătatea se obține printr-o liberă circulație printre atomi, boala apare atunci când fluxul este deranjat. Themison, un elev al lui Asclepiades, continuă aceste idei cu care fondează o școală a „metodismului”, larg utilizată în secolele următoare.

Cura lui Asclepiades era bazată pe diete, exerciții, masaje, clizme, muzică și cânt. În cazurile de demență folosea opiu, vin și o igienă strictă. Celor cu febră interzicea hrana și băutura, deshidratandu-i sistematic. Reareori lua sânge bolnavilor. Metodologia lui materialistă și evitarea teologiei în diagnoze a dus spre raționalism. Și totuși, două sute de ani mai târziu, Galen anulează metodele lui, pe motivul că se departase de Hipocrate și de cele patru umori (lichidul intercelular constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor). Era înfuriat de Asclepiades care ignora anatomia și rolul naturii în vindecarea bolnavului. Atât de denunțătoare au fost scrieriile lui Galen împotriva predecesorului său, încât acesta a fost apropate complet uitat, până la Renaștere. Nu putem însă ignora, că prin principiile și reputația sa câștigată la Roma, doctorul a consolidat faima medicilor greci. În afara lor, medicina mai era practicată de romani liberi, sclavi, egipteni și evrei. Clasa superioară folosea adesea un sclav-doctor, afiliat familiei. Sclavii își puteau răscumpăra libertatea, dar fiind prețioși ca medici, o lege stabilea o taxă de emancipare prohibitivă.

Mulți vraci, care nu intrau în categoria medicilor, își câștigau existența prin băile publice, la bărbieri sau prin teatre. Se punea problema dificilă a diferențierii dintre șarlatani și medicii empirici. Thessalus din Tralles este un exemplu de medic practicant, care deși fără educație, câștigă o solidă reputație. Reneagă toate metodele cunoscute, ignoră știința, folosind un teribilism care prindea la ignoranți. Denumindu-se „Cuceritorul medicilor” declara că poate preda toată arta medicală în numai 6 luni.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Legal, cele mature se puteau mărita sau divorța fără intervenția părinților.

La început, practică medicinei era necontrolată. Oricine se putea numi și da drept doctor. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander (138-161 AD) impune legi stricte, pentru instrucție, ucenicie și control. Supraveghera doctorilor este încredințată ghildei „Collegium Archiatri” care percepea taxe pentru instruirea doctorilor. Poetul Marțial scrie câteva rânduri critice la adresa ghildei:

„Am căzut bolnav și doctorul a sosit imediat

Împreună cu o sută de studenți, O Symmachus

O sută de degete inghețate m-au palpat;

Nu aveam febră, O Symmachus, acum ard…”

Igiena la Romani

Diferențierea între clase apare de timpuriu. Cei săraci locuiau în case simple și foarte înghesuite, care acomodau mai multe familii. Totuși, între locuințe existau străzi pavate, drenaje și alimentări cu apă. Bogații aveau case opulente, iar agricultura asigura imperiului, o mai bogată alimentație în comparație cu hrana simplă de la greci. Marea glorie a Romei vine de la alimentarea cu apă și sistemul sanitar aferent. Din secolul I AD, nouă apeducte aduceau apă spre Roma.

Apa era purificată prin bazine de sedimentare și din rezervoare speciale pentru apa potabilă, apa era distribuită locuințelor și băilor comunale sau celor private, contra unor taxe. Cei săraci care nu aveau acces la apa potabilă, se bazau pe sacagii, care vindeau apă în vase diverse. Un sistem complicat de țevi subterane canaliza apa folosită spre „Cloaca Maxima”, un complex de canale care se termină în fluviul Tibru. Din nou, săracii nu beneficiau de canalizare, oalele de noapte erau aruncate direct în stradă. Tot în secolul I AD, Marcus Varro sesizează legătura dintre boli și bălțile infectate. El sfătuiește a nu se construi case lângă bălți sau mlaștini care „produc creaturi invizibile ochiului, care pătrund în om prin respirație și aduc boli foarte serioase”.

Apar concomitent infirmerii pentru sclavii bolnavi sau răniți. Seneca spune, că atât el cât și alt cetățeni liberi le foloseau. Pentru soldați se construiau corturi, în paralel cu barăcile infirmeriilor. Mai târziu, infirmierii ridicate din piatră (valetudinaria) au fost plasate la granițe, pentru a servi garnizoanele de pază. Erau echipate cu instrumente, medicamente și alte furnituri. Spitale pentru civili apar în secolul IV AD. Primul spital roman datează din anul 394 și este atribuit unui filantrop creștin, Fabiola. Tot în secolul IV, Diocles din Caryst devine o sursă de informații pentru plante medicinale, iar elevul lui Aristotel,Theophrastus, face extensive observații plantelelor locale și efectele lor medicinale.

Celsus și Pliniu

Prețioase informații despre medicina Alexandrină și cea Romană, provin de la doi enciclopediști: Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân, ambii activi în secolul I AD.
Celsus era un patrician și legiuitor care încearca să sumarizeze cunostiintele vremii: agricultura, legile, arta belică, filosofia, retorica și medicina. Din scrierile sale, au rămas doar 8 volume tratând medicina și câteva alte subiecte. Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Medicina în Imperiul Roman” →

Lia RUSE: Din tainele Micii Uniri

DIN TAINELE MICII UNIRI

Ceasul -istoriei- bate-n calendare

Pe neaua lui ianuarie înzăpezit.

Ne bucură timpul plin cu depărtare

De-atunci, când Milcovul a fost sorbit…

Urcând în cerul gri prinosul iubirii

Cu tandra-ntâmplare din gândul tuturor

A domnit armonia-n visul unirii

Pe gesturile clipei înfășate-n dor.

Și s-au destăinuit tainele știute

Căci graiul tuturor era cel strămoșesc.

Astăzi , traversăm căile cunoscute.

Hrisoavele sunt martore și povestesc…

…………………………………………………

Se bucura pământul principatelor

În clipa de vecie în care s-au unit,

Pe drum de sărbătoare-n zorul satelor

Căci visul lor de-atâta timp- s-a împlinit

Curgeau zăpezile pe-ntinderea țării

Și-hora lui Alecsandri în sângele frățesc

C-a trecut în faptă gândul deșteptării

……………………………………………………

Și-uite-, așa s-a închegat neamul românesc!

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

23 ianuarie 2020