Elena TUDOSA: Chemarea iubirii (poeme)

Unirea României dodoloațe

 

Răsune clopotele-n mănăstiri,
Din răsărit și până în apus,
S-adune-n hora marii Uniri,
Pe tot românul ce-n străini e dus.

 

Ziua de azi e ziua cea măreață,
Când Cuza a înfăptuit Unire,
Și astfel România dodoloață,
Și -adună copiii la sân unde-i iubire.

 

Cu mic cu mare în horă i-a chemat,
De mână să se prindă și să joace,
Uniți în cuget și-n simțiri e minunat,
Că să-ți trăiești viața în liniște și pace.

 

Rămasă scrisă în istorie această zi,
De 24 ianuarie ,ziua lui gerar,
Este dorința, lupta,voința de-a uni,
Mica Unire va întoarce o mare filă-n calendar.

 

Când în sfârșit va deveni Unirea mare,
Unind românii toți de pretutindenea,
Bucuria le va fi atât de-nălțătoare ,
În veci de veci nu-i va despărți nimenea.

 

Răsună clopotele și astăzi ne cheamă,
La horă să ne prindem cu toții împreună,
Visăm și ne dorim lângă patria mamă,
Și Basarabia înapoi să ne revină.

 

Astfel norodul va fi-mplinit și fericit,
Unit în gând,în cuget și-n simțiri,
De ne-ar veni alături și neamul de peste Prut,
Am vedea România noastră dodoloață,
Întreagă,frumoasă și măreață,
În veci de veci stăpână pe al său pământ.

 

 

Of, inimă

 

Să nu plângi inimă aș vrea,
Iubire nimănui să nu-i cerșești,
Ești prea gingașa, iar dacă ai vrea,
Te rog să nu mă chinuiești.

 

Să nu aștepți nimic și niciodată,
Nu e de tine ca să suferi din iubire,
Cin’te dorește, va veni îndată,
Va fi strajerul tău și-n nemurire.

 

Să nu speri inimă și să nu crezi,
În viață cine vrei a te iubi,
Aleargă mai mulți cai, și atunci când tu vezi,
Mi-e frică inimă că te-ai îmbolnăvi.

 

Să nu-ți faci vise multe inimioara mea,
Căci visele-s deșarte, se risipesc în zori,
Și-ai să sfirsesti mereu, mereu a regreta,
Și-ar fi păcat degeaba, din suferinți să mori.

 

Să nu plângi inimă, nu merită efortul,
Să iubești dar să nu-ți audă a ta chemare,
În viață tu doar știi, nu poți ca să ai totul,
Dar nici nu meriți tu s-oftezi de supărare.

 

Să nu lași inimă o lacrimă să curgă,
Pe-obrazul meu ce plâns a fost o vreme,
Îmbrăcate-n credință, în liniște și rugă,
Fii pură și frumoasă , nu căuta blesteme.

 

Iubirea e frumoasă dar greu o întâlnești ,
N-are rost în zadar să gândești dar la ea,
Ascultă-mă ce-ți spun și nu ai să greșești,
Dacă tu vei fi calmă, cu tin’te-ai împăca.

 

 

Gândul

 

A suflat aseară vântul,
Chiar așa prin părul meu,
Aducându-mi iară gândul
Și-acum mor de dorul tău.

 

Era liniștit aseară,
Nu bătea ca un turbat,
Dar mi-e inima amară,
Fiindcă ai trecut prin sat,

 

Așteptam să te oprești,
Numai un minut măcar,
Un sărut să-mi dăruiești ,
Însă a fost în zadar.

 

Te voi aștepta și azi,
Poate vei veni la noapte,
Cât mi-e dor tu poți să rabzi,
Timpul care ne desparte?!?

 

Poate ești mai dur din fire,
Însă eu iubirea mea,
Pentr-o clipă de iubire,
Mă topesc precum o stea.

 

Fă cumva te rog și vină ,
Nu mă chinui așa,
Nu lăsa gândul să rămână,
Că-mi va fi iar ziua rea.

 

Uite, iar e dimineață
Ce rău ești, iar n-ai venit,
Dorm cu gândul, halal viață
Ca să suferi din iubit.

 

 

Iubirea este un vis stins

 

Lin coboară înserarea peste sat,
În odaia unde arde-un foc trosnind,
Izabela într-un suspin și-amar oftat,
Zace de-un dor greu, nemărginit.

 

Focu-și joacă flăcările pe sufit,
Parcă într-un dans amețitor,
Dragostea pentru Ilie-al său iubit,
Rău o mistuie în suflet de dor.

 

Pe-un perete scorogit și afumat,
Orologiu-și numără secundele tăcut,
Câtă vreme oare s-o fi perindat,
De când Iliuță nu a mai venit?

 

Nu își amintește dar pe fața ei,
Timpul a gravat multă întristare,
Suferința așteptării ce-a secat ochii săi,
De atâta plâns lacrimi ploi amare,

 

Astăzi a răpus – o, și orice speranță
De a-l revedea, iată i-a ucis
Dorința fierbinte, de a-l strânge-n brațe,
Pentru ea iubirea este un vis stins.

 

 

Resemnare

 

De câte ori o să mi se zbată
Lacrima, sub pleoapa tremurândă,
Știu că nu te voi mai avea niciodată,
Și îmi va suspina inima-mi plăpândă.

 

Târziu în noapte când totul e tăcut,
De câte ori în gând,îmi amintesc de tine,
Mă înfioară nespus și nu pot ca să uit,
Când mi-ai spus că ,, te las și uită dar de mine”.

 

Mi-e greu și cum să fac de tin’ să pot uita,
Când ne-ncetat aceste câteva cuvinte,
Acum când prea pustie îmi este viața mea,
Mă chinuiesc mereu și tot îmi torni în minte.

 

În tăcerea-n care cumplit eu mă cufund,
Purtându-te în inocența sufletului meu,
,, În calendare astăzi am să te închid ”
Și-am să te scot pe veci din gândul meu,
Nevrând ca să mai sorb părerile de rău.

 

Mă resemnez și-ți voi îndeplini a ta dorință,
Chiar dacă va mai suferi inima mea,
Deși încă regretă întreaga mea ființă,
Știu, este prea târziu ca să mai schimb ceva.

 

 

Chemarea iubirii

 

Hai presară-mi în păr stele,
Înger drag ce îmi lipsești,
Toate temerile mele,
Doar tu mi le risipești.

 

Vino,strânge- mă în brațe,
Vreau numai o mângâiere,
Cu un sărut mă răsfață,
Și-mi alungă din durere.

 

În bezna nopții adânci,
Ce cu teamă mă-nfioară,
Haide vino să-mi alungi,
Dorul greu din inimioară,

 

Ce mă frige și mă seacă ,
Când te strig cu glasul stins,
Vino ,un sărut să-mi treacă
Dă-mi-l pe obrazul plâns.

 

În tăcere absolută ,
Te aștept din depărtări,
Inima de dor mi-e frântă,
Te iubesc mai mult ca ieri,

 

Mă frământ și nu mi-e bine,
Nopți de gheață,nopți de jad,
Doar gândindu- mă la tine,
În pârjol de foc mă ard,

 

Hai te rog,vino iubite,
La granița unui vis,
Clipe dulci și fericite,
Numai ție ți-am promis,

 

Să ne pierdem în neant,
Ca un văl de ceață dens,
Unu-n brațele celuilalt,
Să ne-avem și-n univers,

 

Iubite te-aștept să-mi vii,
Iubirea și-n vers ți-o scriu,
Dacă vei citi să știi,
Făr’de tine mi-e târziu,

 

Nopțile îmi sunt pustii,
Totu-mi urlă a-întristare,
Înger drag din galaxii,
Îmi auzi a mea chemare?

 

 

Un răsărit

 

Eu și tu mână în mână ,
Pe un drum necunoscut,
Ce-l străbatem împreună
Cu-al iubirii răsărit.

 

Ochii mei care-au jelit,
Și erau străini și goi,
Azi privesc spre-un răsărit,
De când suntem amândoi.

 

Răsărit și-n inima mea,
De dragul tău se-nfioară,
Și de fericire curge lacrima,
Când pe obraji încetișor coboară.

 

Cum e roua de pe flori în zori,
Ce le hrănește când soarele-i dogoritor,
Așa-i iubirea ta, un răsărit de amor,
Mi-nvie sufletul ce-i năpustit de dor.

 

Suntem plini iarăși de speranță,
Chiar dacă drumul e necunoscut,
Avem din nou curaj în viață,
Privim cu-ncredere în noul răsărit.

 

Ne mîngîiem și dăruim iubire,
Ca doi copii ne bucurăm nespus,
Și acest răsărit ce ne aduce fericire,
Îl vom păstra senin, pân’la al nostru-apus!

 

 

Și îngerii plâng

 

Un nufăr plutitor pe apă ,
Ce suferind petalele își strânge,
Nutrindu-se din lacrima sa caldă ,
I-asemeni unui înger care plânge…

 

Prea trist, prea abătut de soartă ,
Trăgându- și seva din amărăciune,
Prin frumusețea lui însă își poartă ,
Durerea îngerului, ce-i numai suspine.

 

Un nufăr care floarea își desface,
E sufletul sensibil și plăpând,
În veci nu va găsi profunda pace,
Și nici răspuns la întrebarea :de ce îngerii plâng ?

 

Un nufăr, doar o floare care suspină,
Mi-e sufletul scăldat de tristeți ce mă frâng,
Atât de neînțeles, fără de nici o vină ,
L-ai părăsit zicindu-i că și îngerii plâng ,

 

Astfel sunt eu acum, asemeni unui nufăr,
Curat în suflet cum nu am fost nicicând ,
Mi-ai risipit azi visul, lăsându-mă să sufăr,
Și să -nțeleg că -n viață chiar și îngerii plâng.

——————————-

Elena TUDOSA

Ianuarie 2020

 

Lasă un răspuns