Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!”

– Vasile Alecsandri

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române – „Mica Unire”, care a avut loc la jumătatea secolului XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească. Unirea a avut la bază apropierea culturală și economică între cele două țări, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Cu prilejul acestei sărbători ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea Unirii.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești, şi prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus că sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.

Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.

Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. Problema următoare era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat Conferinţele internaţionale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie și 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.

După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, adică spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, cel mai dârz și mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.

Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, în districtul Dobling, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia”. Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară” şi prin faptul că poetul este necruţător cu participanţii la complotul detronării.

Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”

Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.

Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

Continue reading „Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române” →

Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene

Ajută-ne, Doamne să trăim uniți și să murim fericiți, înfrățiți și cu dragoste de patrie și popor!

(Maria Filipoiu – Recurs la Unire/ pag. 49)

Din 24 ianuarie, 1959, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern – România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum – cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin – care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1956), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională”.

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza – șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat – primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” – 11 decembrie 1861:

„Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” – Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului – domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari – Marea Unire – la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de România – pe care a ctitorit-o și a iubit-o până în ultima clipă a vieții lui.

Sursa: Viața și opera lui Cuza Vodă – Constantin C. Giurescu, Editura Științifică, 1966

Wikipedia – Alexandru Ioan Cuza

Continue reading „Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene” →

Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia

Astăzi se împlinesc 162 de ani de la marele eveniment istoric – realizarea visului de secole de Unire a principatelor românești. La 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859, domnitor și al Munteniei avea loc Mica Unire, prima reîntregire a poporului român. Premisele Unirii principatelor au fost mai multe evenimente care au avut loc în ambele principate. Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l-a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate, care făcea parte din conglomeratul de revoluţii europene. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (imperiile țarist și Austro-ungar), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.

În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei” [137, p.118].

Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat la un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III^-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate [66, p. 606]:

Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene ;
Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².

Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

– Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani

(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot rămânea cenzitar.

Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia” →

Al. Florin ȚENE: Contemporanul nostru, Cuza…

Contemporanul nostru, Cuza…

Miroase a dimineaţa însorită Muza

Tăcerile treceau pe nesimţite-n mers,

Contemporan fiind cu Domnul Cuza

Trăiesc întruparea lui în vers.

Bucură-te lumină cu dantelă de stele

Pentru unitatea din zilele mele,

Bucură-te istorie scrisă sub Feleac

Când trece Cuza pietrele tac.

Cânta amiaza tristeţea-n flori

Uitase să înbobocească şi mălinul,

Cerul desena o cruce din cocori

Ridicând la rang de virtute chinul.

Bucură-te drum atins de-o rază de lună

Vibrând a unire pe-o singură strună.

Bucură-te Dunăre cu malurile pline

Când amintirea lui în suflete mai vine.

Amurgul jelea în nuanţe închise

Şi câmpul trimitea culorile la culcare

Pe când clipele albe cădeau ucise

Cele ne-ntoarse din nou în soare.

Bucură-te piatră de călcâiul lui atinsă

Aripă peste poteca spre Moldova întinsă,

Bucură-te statuie ecvestră neclinșită sub ploi

Cînd Cuza aduce unirea în noi.

Și azi noaptea mă înveleşte cu frig,

Mă tem de visul care iată vine,

În miezul întunericului mai strig:

Cuza îţi mulţumesc! Sunt contemporan cu tine!

Bucură-te amiază de sub aripă de cocori

De unde ne priveşte eroul în zori,

Bucură-te veşnicie pentru clipa ce se-mparte

Când trece Cuza prin noi mai departe.

–––––––––

Al.Florin Țene

Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor

Simbolul culturii naționale – Mihai Eminescu – rămâne un reper fundamental în istorie, unire, tradiție, limbă și neam, cultura națională și universală, valori ce reprezintă poporul roman ca fiind creator de valori spirituale, prin opere de dimensiune cosmică, ce străbat veșnicia.

Ca poet național și mare jurnalist din istoria neamului, remarcabil prin profunzimea gândirii, Eminescu a depășit granițele patriei în care s-a născut, încă din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, fiind în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, care se aflau sub stăpânire străină. Identificat cu însuși sufletul poporului roman, din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a se înălța în cultura universală, poetul de geniu a cuprins în potențialul său creativ, spiritul critic și patriotic la toate problemele majore ale epocii în care a trăit – o perioadă istorică de mari frământări – când națiunile europene își conturau statalitatea.

„Eminescu este o conștiinţă de cultură completă.” – Constantin Noica

Ca spirit entuziast al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă, cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul și sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor de sub dominația imperiilor expansioniste.

În viziunea tânărului Eminescu – ca și în cea a ctitorului României moderne – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină, pe care le dorea unite politic și administrativ, având în vedere legătura indestructibilă de limbă, istorie, tradiție, cultură, remarcate în jurnalele peregrinărilor ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” (Moldova), din Ardeal, Banat, Muntenia, folosind termenul de România în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care îl publicase ca debutant în „Familia”numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia – „De-aş avea” .

„Mult stimate domnule şi amice, mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă. În România domneşte demagogia: şi în politică, şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. – Mihai Eminescu – Scrisoare către Iosif Vulcan

Același termen este folosit în sintagma „poporul mare, românesc”, apoi în poemul ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de români „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” (textul original : „Ce-ți doresc eu ție, dulce România”) publicat la vârsta de doar 17 ani, dar care denotă maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal național. Astfel, Eminescu vede România rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir și alți cărturari patrioți, ca întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa” – nemuritoarea Doină.

El și-a asumat misiunea de scriitor patriotic, așa cum au făcut marile personalități europene ale vremii, dedicate națiunilor pe care le reprezentau: „…nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale măreţe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”. – Theodor Ștefanelli (coleg la Cernăuți)

Concludentă este și afirmația lui Ioan Slavici în „Eminescu-omul” (volumul “Amintiri”).

„N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc. Tânărul poet era un naționalist şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România.” – Ioan Slavici

Întotdeauna, adolescentul Eminescu era animat de un singur gând: unirea românilor și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în „Federatiunea” din Pesta, articolele incendiare: Să facem un congres! În Unire e tăria și „Echilibrul”care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din Europa („Federațiunea”, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870; nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 187).

„Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândiri ademenitoare.” – Ioan Slavici

Evenimentele vremii arată că Mihai Eminescu a avut aceste convingeri unioniste, încă din din copilărie, fiind familiarizat cu dragostea faţă de românism, insuflată de către dascălii săi de la Cernăuți: Aron Pumnul și Nicolae Pătrașcu. În anul Unirii Principatelor – 24 Ianuarie 1859 – deși avea doar 9 ani, copilul Mihai Eminescu, în viziunea lui de mărire a ţării începea să i se trezească patriotismul.

„ În ajunul Unirei, tatăl său plecă la Iaşi, iar el, auzind de la ţăranii strânşi în faţa casei Popii Vasile că se va înfăptui a doua zi actul Unirei, se întoarse repede acasă strigând de bucurie: «-Ura! Trăiască Unirea! » Şi, fără să mai aştepte, începu de cu noapte să împodobească gardul şi pridvorul casei cu ramuri de brad verde şi ferestrele cu hârtie colorată. A doua zi, cântece și veselie pe toţi ţăranii din sat, care cu micul Eminescu printre ei jucau de cutremurau dealurile şi răsunau pădurile” – Nicolae Petraşcu.

Domnia lui Cuza şi reformele sale l-au găsit pe Mihai Eminescu în etapa formării școlare, manifestând o preţuire aparte faţă de domnitor. Personal, l-a vizitat pe făuritorul Unirii Principatelor – Alexandru Ioan Cuza – la Döbling în 1870 (când studia la Viena), vizită care îl va marca definitiv: „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” – „Timpul”, 27 februarie 1882.

Pe 24 ianuarie 1882, Eminescu a înfiinţat societatea secretă „Carpaţii”, pentru unirea tuturor românilor, care a fost desființată brutal la 28 iunie 1883, pregătindu-i-se scoaterea din viaţa publică, sub acuzaţia că ar avea probleme psihice. De atunci a început calvarul vieții lui, cu spitalizări repetate în țară și străinătate. S-a stins din viață în ziua de 15 iunie 1889 (în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9), moartea lui fiind anunțată în Ziarul „Românul” în ziua următoare: „Eminescu nu mai este.” A fost înmormântat la Cimitirul „Belu” din București, devenit loc de pelerinaj pentru poeții din toate generațiile, dar și pentru cei care l-au iubit ca poet și jurnalist de marcă.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivit vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. – George Călinescu

Mihai Eminescu a devenit Simbolul Culturii Naționale, fără de care am fi mai săraci și neînsemnați.

„Fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci.” – Tudor Vianu

Eminescu este identitatea culturală a poporului român.

Cinstiți memoria poetului, citindu-i opera!

Continue reading „Maria FILIPOIU: Mihai Eminescu – promotor al Unirii Principatelor” →

Marinela PREOTEASA: DE ZIUA UNIRII

România, doamnă sfântă,

Tot românul azi te cântă:

Ne ești mamă, ne ești tată,

Țară binecuvânată.

Fii tăi, frumoase fiice,

Te slăvesc țară, ferice!

Ploaia, și zăpada-n ceruri,

Ne aduc prea triste vremuri.

Palme de român sărac

Poartă-n vene sânge dac,

Ele ne gătesc pământul,

Îmblânzesc cerul și vântul.

Țara mea frumoasă foc,

Tu ești plină de noroc,

Dumnezeu și zeii toți,

Ne vor scăpa de hoți.

Vom primi darul ceresc,

Ca într-un alai regesc,

Bogății deloc sperate

Vor poposi prin sate.

Hambarele din țara noastră,

Se vor umple și-n acest an,

Spre uimirea celor răi,

Ce se vor stăpâni tăi.

Tu unită-n veci să fii

Pentru noi toți și copii,

Să cântăm hora unirii,

Ca și cum e soarta firii.

„Hai să dăm mână cu mână,

Toți cu inima română!”

Peste holde și Carpați,

Că în veci noi fi-vom frați.

––––––––––-
Marinela PREOTEASA

Președinta Asociației „Liga Scriitorilor Filiala Olt”

24 ianuarie 2020

Slatina, Olt

Valeriu DULGHERU: 1859-2020 – 161 de ani ani de la Mica Unire!

Mult Stimați Prieteni!

Va felicit cu cea de-a 161 aniversare de la Mica Unire a Principatelor Române. În acest Secol al Națiunilor – secolul XIX românii au fost primii care s-au unit, înaintea italienilor (Garibaldi, 1861), germanilor (Bismark, 1871). În pofida împotrivirii marilor puteri (în primul rând al imperiilor rus, otoman și austro-ungar). A fost dorința întregului popor și voința marilor fruntași, în primul rând a moldovenilor M. Kogâlniceanu, V. Alecsandri, C. Negri, muntenilor N. Bălcescu…

Acest important eveniment în soarta tuturor românilor a fost precedat de multe acțiuni unioniste precum:

unificarea celor trei state românești de Mihai Viteazul;
controversatul proiect al Regatului Dacic al Ecaterinei a II-a (1772) (de menționat că oltenii în frunte cu transilvăneanul August Laurean şi cu munteanul Nicolae Bălcescu îi cer domnitorului muntean Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”);
declarația delegaților celor două principate de la Focșani (1772);
Regulamentul Organic (o primă constituţie identică pentru ambele principate), art. 425 specifica: „Originea, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii locuitorilor ambelor principate conţin elementele unirii intime, care a fost întârziată şi împiedicată prin împrejurări întâmplătoare şi de a doua mână, foloasele şi urmările bine-făcătoare ce ar izvorî din întrunirea acestor două popoare nu ar putea fi pusă la îndoială”, iar în art. 426 se menţiona „nevoia de comisiuni mixte din partea guvernului ambelor principate cu menirea de prefacere într-un singur trup a legilor moldo-valache”;
acțiunea tinerilor Munteniei din 1842, care oferiseră tronul domnitorului Moldovei Mihail Sturza, care însă nu l-a primit de teama rușilor;
unificarea vămilor (1848);
mișcarea pașoptiștilor, revoluția română din 1848,
și desigur Tratatul de la Paris (1856) în urma Războiului din Crimeea (1853-1856) pierdut de Rusia, prin care Rusia a retrocedat județele Ismail, Bolgrad și Cahul, în care se specifica: „Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris”.

Nu sunt de acord cu poziția excelenței sale, ambasadorul României la Chișinău, Dl Daniel Ioniță, expusă la unul din posturile de televiziune de la Chișinău, că sărbătoarea de astăzi este doar a celor din vechiul regat. Mica Unire a celor două principate de la 24 ianuarie 1859 este a tuturor românilor, chiar dacă Transilvania și o parte a Principatului Moldovei, ruptă de Imperiul rus și numită impropriu Basarabia, la acel moment erau ocupate de imperiile vecine și austro-ungar rus. Cu atât mai mult că trei județe din sudul Basarabiei- Izmail, Bolgrad și Cahul au participat direct la Mica Unire. În proclamația sa din 1859 către locuitorii Basarabiei, Alexandru Ioan Cuza zicea: „Venim printre voi ca Domn şi ca Părinte ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acuma. Noi dorim ca să primiţi sosirea noastră în mijlocul vostru ca un semn de pace şi de mângâiere”. Legea rurală a lui A. I. Cuza a fost mai benefică pentru ţăranii din partea dreaptă a Prutului (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail). Câtă dragoste faţă de domnitorul lor conţine Telegrama trimisă de locuitorii satelor din judeţul Fălciu (baştina domnitorului A. I. Cuza, dar și a domnitorului Dmitrie Cantemir!) amplasate pe ambele maluri ale Prutului, lui Cuza după publicarea legii rurale: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atît de mare cît nu o poate scrie niminea. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice, nebîntuite; îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge pe ale Măriei Voastre, să ne pui la cale pînă la sfîrşit. Rugămi-te dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine voitor şi slobozitorul neamului românesc”. În doar 7 ani (1859-1866), la vârsta de doar 39 de ani, trăind doar 53 de ani (ultimii 7 ani petrecuți în exil părăsit de prieteni!) domnitorul unificator Alexandru Ioan Cuza a făcut cel mai mult pentru Unificarea Neamului. Continue reading „Valeriu DULGHERU: 1859-2020 – 161 de ani ani de la Mica Unire!” →

Elena TUDOSA: Chemarea iubirii (poeme)

Unirea României dodoloațe

Răsune clopotele-n mănăstiri,
Din răsărit și până în apus,
S-adune-n hora marii Uniri,
Pe tot românul ce-n străini e dus.

Ziua de azi e ziua cea măreață,
Când Cuza a înfăptuit Unire,
Și astfel România dodoloață,
Și -adună copiii la sân unde-i iubire.

Cu mic cu mare în horă i-a chemat,
De mână să se prindă și să joace,
Uniți în cuget și-n simțiri e minunat,
Că să-ți trăiești viața în liniște și pace.

Rămasă scrisă în istorie această zi,
De 24 ianuarie ,ziua lui gerar,
Este dorința, lupta,voința de-a uni,
Mica Unire va întoarce o mare filă-n calendar.

Când în sfârșit va deveni Unirea mare,
Unind românii toți de pretutindenea,
Bucuria le va fi atât de-nălțătoare ,
În veci de veci nu-i va despărți nimenea.

Răsună clopotele și astăzi ne cheamă,
La horă să ne prindem cu toții împreună,
Visăm și ne dorim lângă patria mamă,
Și Basarabia înapoi să ne revină.

Astfel norodul va fi-mplinit și fericit,
Unit în gând,în cuget și-n simțiri,
De ne-ar veni alături și neamul de peste Prut,
Am vedea România noastră dodoloață,
Întreagă,frumoasă și măreață,
În veci de veci stăpână pe al său pământ.

Of, inimă

Să nu plângi inimă aș vrea,
Iubire nimănui să nu-i cerșești,
Ești prea gingașa, iar dacă ai vrea,
Te rog să nu mă chinuiești.

Să nu aștepți nimic și niciodată,
Nu e de tine ca să suferi din iubire,
Cin’te dorește, va veni îndată,
Va fi strajerul tău și-n nemurire.

Să nu speri inimă și să nu crezi,
În viață cine vrei a te iubi,
Aleargă mai mulți cai, și atunci când tu vezi,
Mi-e frică inimă că te-ai îmbolnăvi.

Să nu-ți faci vise multe inimioara mea,
Căci visele-s deșarte, se risipesc în zori,
Și-ai să sfirsesti mereu, mereu a regreta,
Și-ar fi păcat degeaba, din suferinți să mori.

Să nu plângi inimă, nu merită efortul,
Să iubești dar să nu-ți audă a ta chemare,
În viață tu doar știi, nu poți ca să ai totul,
Dar nici nu meriți tu s-oftezi de supărare.

Să nu lași inimă o lacrimă să curgă,
Pe-obrazul meu ce plâns a fost o vreme,
Îmbrăcate-n credință, în liniște și rugă,
Fii pură și frumoasă , nu căuta blesteme.

Iubirea e frumoasă dar greu o întâlnești ,
N-are rost în zadar să gândești dar la ea,
Ascultă-mă ce-ți spun și nu ai să greșești,
Dacă tu vei fi calmă, cu tin’te-ai împăca.

Gândul

A suflat aseară vântul,
Chiar așa prin părul meu,
Aducându-mi iară gândul
Și-acum mor de dorul tău.

Era liniștit aseară,
Nu bătea ca un turbat,
Dar mi-e inima amară,
Fiindcă ai trecut prin sat,

Așteptam să te oprești,
Numai un minut măcar,
Un sărut să-mi dăruiești ,
Însă a fost în zadar.

Te voi aștepta și azi,
Poate vei veni la noapte,
Cât mi-e dor tu poți să rabzi,
Timpul care ne desparte?!?

Poate ești mai dur din fire,
Însă eu iubirea mea,
Pentr-o clipă de iubire,
Mă topesc precum o stea.

Fă cumva te rog și vină ,
Nu mă chinui așa,
Nu lăsa gândul să rămână,
Că-mi va fi iar ziua rea.

Uite, iar e dimineață
Ce rău ești, iar n-ai venit,
Dorm cu gândul, halal viață
Ca să suferi din iubit.

Iubirea este un vis stins

Lin coboară înserarea peste sat,
În odaia unde arde-un foc trosnind,
Izabela într-un suspin și-amar oftat,
Zace de-un dor greu, nemărginit.

Continue reading „Elena TUDOSA: Chemarea iubirii (poeme)” →

Lia RUSE: Din tainele Micii Uniri

DIN TAINELE MICII UNIRI

Ceasul -istoriei- bate-n calendare

Pe neaua lui ianuarie înzăpezit.

Ne bucură timpul plin cu depărtare

De-atunci, când Milcovul a fost sorbit…

Urcând în cerul gri prinosul iubirii

Cu tandra-ntâmplare din gândul tuturor

A domnit armonia-n visul unirii

Pe gesturile clipei înfășate-n dor.

Și s-au destăinuit tainele știute

Căci graiul tuturor era cel strămoșesc.

Astăzi , traversăm căile cunoscute.

Hrisoavele sunt martore și povestesc…

…………………………………………………

Se bucura pământul principatelor

În clipa de vecie în care s-au unit,

Pe drum de sărbătoare-n zorul satelor

Căci visul lor de-atâta timp- s-a împlinit

Curgeau zăpezile pe-ntinderea țării

Și-hora lui Alecsandri în sângele frățesc

C-a trecut în faptă gândul deșteptării

……………………………………………………

Și-uite-, așa s-a închegat neamul românesc!

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

23 ianuarie 2020

Liliana DEREVICI: Rolul bisericii în realizarea Unirii

Marea Unire este procesul istoric din 1 Decembrie 1918 în urma căruia toate provinciile istorice locuite de români s-au unit în cuprinsul aceluiași stat național ROMÂNIA. Etape preliminare au fost Mica Unire din 24 ianuarie 1859, a Țării Moldovei cu Țara Românească și dobândirea independenței în urma războiului din 1877-1878, pe fondul renașterii naționale a românilor în parcursul secolului al XIX-lea.

Unirea Basarabiei, a Bucovinei și, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Regatul României, așa zisul Vechi Regat, a dus la constituirea României Mari. Ea a fost scopul intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei și a fost favorizată de mai mulți factori istorici.

VASILE GOLDIŞ, fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918 , a declarat că, e fericit să poată mărturisi că Biserica Ortodoxă Română era chemată “să stea și mai departe veghe neadormită credinciosului său popor și ușurată de sarcina apărării naționale să revină integral la chemarea ei impusă prin Mântuitorul, de a sădi și înrădăcina în suflete lumina cunoștinței de Dumnezeu, singurul izvor de adevărată fericire omenească.” Același strălucit om politic spunea că preotul român “din luptător național va trebui să devină apostol al credinței, pildă strălucitoare a jertfei de sine pentru fericirea altora.” Deci îndemnul său este pentru ierarhii și preoții ortodocși din Transilvania și Banat de a se dedica în viitor în totalitate misiunii lor primordiale, de pastoraţie și de propovăduire a cuvântului Evangheliei, abandonând avangarda luptei național-politice.

Într-un text memorialistic redactat cu ocazia semicentenarului unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, marele fiu al Banatului românesc, crescut în cartierul Fabric din Timișoara, AUREL COSMA junior (1901-1983), scria: „Poporul român s-a născut creștin. De la începutul existenței sale a găsit în Biserica lui Hristos nu numai un loc de rugăciune, dar și un lăcaș de unitate etnică. S-a format în jurul Bisericii o solidaritate națională, fiindcă Biserica era și ea națională. Biserica era a poporului și stătea în slujba poporului. Biserica a avut un rol istoric în pregătirea biruinței românești. Preoții propovăduiau Evanghelia libertății și unirii. De pe amvoane, glasul lor se armoniza într-o sublimă simfonie a victoriei, cu acordurile acelorași sentimente ce vibrau pe coardele sufletești ale poporului credincios. Apostolatul românesc al preoților a fost îndreptat în direcția lămuririi poporului asupra mijloacelor de înfăptuire a voinței sale. Ideea libertății și a unirii a pornit de la popor, iar Biserica, alături de conducătorii națiunii, a susținut și a sprijinit acțiunile mulțimii de a realiza aceste postulate. Alături de preoți, și dascălii confesionali erau în subordinea consistoriilor episcopale. Învățător confesional era și cantorul din strană. În activitatea lui, în afară de școală și de biserică, s-a evidențiat prin organizarea și conducerea corurilor care au dat concerte sau reprezentații populare, unde ardea nestinsa flacără a idealului național”. Scrisă în anii orânduirii comuniste atee, de pana unui fost deținut politic – între anii 1960-1964 – al acelui odios regim de import sovietic, mărturia lui Aurel Cosma jr. este extrem de prețioasă pentru înțelegerea și conștientizarea noastră, a celor din societatea postmodernă secularizată, în legătură cu rolul determinant jucat de Biserica Ortodoxă Română nu numai în devenirea istorică și culturală a poporului român, ci mai ales a contribuției ei decisive în procesul de coagulare a națiunii române în modernitate și de făurire a statului român întregit. Când susțin acest lucru mă gândesc, desigur, mai ales la Biserica Ortodoxă Română din Transilvania, Banat și Bucovina, care și-a afirmat și articulat instituțional dimensiunea ei națională românească cu multe decenii înaintea anului astral 1918 prin strângerea împreună a românilor, risipiți printre diversele neamuri și confesiuni ale conglomeratului Imperiu al Habsburgilor, într-un organism comun: Mitropolia Națională Românească înființată în 24 decembrie 1864 pentru ardeleni, bănățeni și ungureni, și respectiv în 1873 pentru bucovineni.

Dacă ne punem întrebarea de ce Biserica (clerul) s-a implicat pentru realizarea Unirii , răspunsul este pentru că biserica este o biserică națională, a poporului român legată de națiune.

De menționat că în Vechiul Regat 252 de preoți au fost mobilizați în Armata Română în timpul Primului Război Mondial, activitatea lor fiind evaluată extrem de pozitiv după 1919, ceea e a dus la înființarea Episcopiei Armatei în 1920 cu reședința la Alba Iulia, episcopie desființată de comuniști în 1948.

În Basarabia de menționat că membrul cleric al Sfatului Țării care a votat unirea a fost preotul Alexandru Baltaga, omorât de sovietici după 1941. Arhimandritul Gurie Grosu a binecuvântat Sfatul Ţării şi a luat decizia de unire, la fel Dionisie Erhan, canonizat în anul 1919.

În Bucovina mișcarea unionistă a fost sprijinită de Mitropolia Bucovinei și Dalmaţiei, Ședința Congresului General al Bucovinei din 28 noiembrie 1918 având loc în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți cu binecuvântarea mitropolitului Vladimir Repta.

In Transilvania 30% din cei 1228 de deputați ai Adunării Naționale au fost clerici, ortodocși si uniți, episcopii au fost cei ce au prezidat desfășurarea adunării, de aceea Miron Cristea si Iuliu Hossu (cei mai tineri) au si fost aleși în delegația celor 4 (Cristea, Hossu, Goldiș, Vaida Voievod) care au prezentat rezoluția de la Alba Iulia regelui la București.

Prezentarea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

În fruntea Adunări Naționale care a decis la Alba Iulia ultimul act al Marii Uniri a tuturor românilor, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat doi înalți ierarhi români, Miron Cristea și Iuliu Hossu, cel din urmă prezentând chiar, înaintea celor adunați acolo, Rezoluția de unire. Pentru a putea înțelege cum s-a petrecut acest lucru, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria mai veche a românilor.

Prin urmare, exprimăm o realitate evidentă când spunem că glasul Bisericii a răsunat și răsună mereu la noi în Cetate, adică pe pământul României. Cum s-a văzut, Biserica a fost în fruntea românilor în toate marile momente ale luptei de emancipare națională și ale construirii statului național român, de la Supplex Libellus Valachorum (secolul al XVIII-lea), trecând prin 1848-1849 și prin Memorandum (1892-1894) și ajungând până la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Gândind acum la unitatea românească de-a lungul timpului, nu ne-o putem explica fără aportul credinței și al Bisericii. De aceea, la peste o sută de ani trecuți de la Marea Unire, se cuvine să aducem un prinos Bisericii, adică lumii noastre, universului credinței noastre, martirilor luptători și mărturisitori. Biserica, începând cu verbul Domnului răspândit în limba latină, stă la temelia poporului român, a națiunii și a statului național numit România.

În Istoria Neamului nostru întâlnim momente pe care le putem numi drept „pietre de hotar”, în context politic intern și internațional, precum:

Prima Unire politică a tuturor românilor din 1600 sub Mihai Vodă Viteazul,
Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, și
Unirea cea Mare de la 1 Decembrie 19183.

Toate aceste etape s-au dovedit a fi rezultatul strădaniilor și jertfelor fiilor poporului nostru din toate provinciile românești.

Acțiunea patriarhului MIRON CRISTEA în favoarea Unirii celei Mari

Încă din tinerețe, prin cuvânt și scris, în periodicele vremii: Telegraful Român, Tribuna și Țara Noastră (din Sibiu); Familia (Oradea); Gazeta Transilvaniei (Brașov); Luceafărul (Budapesta); Românul (Arad); Foaia Diecezană (Caransebeș) ş.a., Miron Cristea a militat pentru drepturi naționale și libertăți sociale, pentru apărarea școlilor românești, a ființei naționale și pentru unitatea neamului nostru.

După cum s-a mai spus, după izbânzile armatelor române împotriva Imperiului Austro-Ungar, alături de Antanta, și unirea Basarabiei (în 27 martie 1918) și a Bucovinei (în 28 noiembrie 1918), era firesc să aibă loc și unirea Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1 Decembrie 1918.

Toate aceste evenimente memorabile din viața românilor au fost așteptate și intuite și de Miron Cristea, prin cuvânt și scris.
Îl întâlnim pe Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, alături de alți reprezentanți ortodocși și uniți, dându-și adeziunea față de Consiliul Național. Român, nou constituit, în vederea demersurilor pentru înfăptuirea unității naționale.
În același timp, Miron Cristea, alături de alți ortodocși și uniți (mireni și clerici), a luat parte activă la constituirea gărzii naționale, și la diferitele adunări populare, ce vizau unitatea românilor.
De pildă, în cadrul constituirii Consiliului Național Român din Caransebeș, din 25 octombrie 1918, a ținut o impresionantă cuvântare în care a rememorat suferințele românilor și nedreptățile ce li s-au făcut de către „stăpânirile străine” în cele zece veacuri de asuprire; de asemenea, a mulțumit, din inimă, armatelor Antantei, ce împreună cu bravii ostași români au adus izbăvirea neamului nostru. După ce a dat sfaturi la moderație și la iertare, încheie cu un impresionant îndemn:

„Porunca Consiliului Central sau a Marelui Sfat Național Român trebuie să fie sfântă tuturor, și atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, uniți în cuget și în simțiri și bine disciplinați, vom ajunge acea mare zi cu soare, acea mare sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de mulțumire către Cel de Sus, care ocârmuiește lumea și popoarele ei; apoi, cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare a unirii tuturor românilor din hotare în hotare”.

Și, iată că Hora Marii Uniri a sosit la 1 Decembrie 1918, iar alături de alți vorbitori mireni și clerici (ortodocși și uniți) a evocat, în sinteză, istoria zbuciumată a poporului român, care acum merită izbăvirea.
După ce a evocat unirea celor trei provincii românești: Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Țara Mamă, Miron Cristea a militat pentru o reală unitate națională și politică, afirmând, între altele:

„Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească, pentru că idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și de râsul lumii, dacă în situația de astăzi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de manifestări ale geniului nostru național, care prin însușirile lor specifice românești să contribuie la progresul omenirii”

În zilele care au urmat, în numeroase localități transilvănene s-au săvârșit slujbe de mulțumire în bisericile românești, dar, în locuri special amenajate, au avut loc și manifestări cultural-patriotice.

În 11 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a adresat o proclamație românilor transilvăneni în care li s-a adus la cunoștință că:

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie 1918), decretează unirea românilor și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii în România”.

Câteva zile mai târziu, în 14 decembrie 1918, „delegația «Marelui Sfat Național» din Transilvania, din care făceau parte Episcopii români Miron Cristea, Iuliu Hossu, precum și politicienii Vasile Goldiș și Alexandru Vaida Voievod”, a ajuns la București pentru a prezenta regelui Ferdinand I Actul Unirii Transilvaniei cu România.

La sosirea în Gara de Nord a celor „4 soli ardeleni”, unde au fost întâmpinați de înalte oficialități de stat și locale, clerici, Episcopul Miron Cristea a rostit un cuvânt emoționant, din care redăm următoarele:

„Noi – românii de dincolo de Carpați – am venit adeseori pe aici, am călcat de multe ori pe pământul sfânt al Patriei mame. Am venit toți îndemnați de o necesitate superioară de a ne recrea sufletește și a ne oțeli inima spre a rezista mai ușor asupririlor ce ne așteptau acasă, în patria ce până ieri, alaltăieri ne-a fost nouă patrie a noastră.

Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi nu îndrăznea să viseze că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – Patriei mame, adică scumpei România”.

Când Actul de Unire a Transilvaniei cu România a fost înmânat de către Vasile Goldiș regelui Ferdinand I (la care au fost de față Miron Cristea și Iuliu Hossu), el a rostit, între altele:

„Unirea tuturor românilor într-un singur stat a trebuit să vie. Ea s-a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de orice putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul muritor. Fericiți suntem noi, Românii, că, prin noi, istoria săvârșește actul măreț al Unirii tuturor românilor într-un singur stat și prea fericiți suntem că norocul tocmai acum a destinat statului român, domnia unui rege mare, care a înțeles chemarea sfântă și a istoriei și s-a făcut luceafăr conducător al sufletului românesc. Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci noi îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Țara Ungurească”.

La cuvântul lui Vasile Goldiș, a răspuns regele Ferdinand I:

„În numele românilor din Vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe vecie unite la Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru.

Cu dragoste nețărmurită mi-am închinat viața scumpului meu popor, plin de credință în menirea lui istorică.

Prin lupte și jertfe, Dumnezeu ne-a dat să înfăptuim azi aspirațiile noastre cele mai sfinte. Mulțumindu-i din adâncul sufletelor, ne îndreptăm gândurile către cei ce cu sângele lor au clădit noul temei al dezvoltării noastre naționale.

Prin devotament neclintit pentru opera lor, le vom arăta recunoștința noastră, prin el vom asigura roadele binefăcătoare ale crudelor încercări.

Pe acest temei al unei puternice democrații și al vieții frățești între popoare, vom răspunde totodată simțămintelor aliaților noștri, alături de care am luptat pentru marea cauză a dreptății și a libertății în lume.

Să trăiască România pe veci unită!”

În 24 decembrie 1918, în ajunul Crăciunului, printr-un Decret Regal, regele Ferdinand

a hotărât că:

„Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Rolul bisericii în realizarea Unirii” →