Alexandrina TULICS: Prieteni

Prieteni

(Album: Colț stelar)

 

Stau înșirate la margini de drum,
umbrele pomilor, mantale căzute.
Sunt martorii-acelor ce-și povestesc
în mersul agale, viața, cele-ntâmplate
și existente, cele trecute.
Stau nemișcate în răbdări şi în surd,
preluând oftatul și greul acelui ce-i-n drum.
Absorb grimase și gânduri șoptite,
gesturi largi sau priviri obosite,
lanț de prieteni sunt umbrele-nșirate,
n-au microfoane, nici pagini cu mesaje asaltante…
N-au partid, voci ori culoare de steag.
Tot ce au… ‘ți dăruiesc pe al relaxării drumeag.
Îți dau ce-i mai bun! Ascultarea,-nsoțirea,
pe drumul de pace pe care mergi-ngândurat și
Parcă nu te-ai mai întoarce.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

6 iunie 2020

 

Paul LEIBOVICI: Konrad Bercovici – scenaristul filmului ,,Dictatorul”

,,Nimeni nu e mai îndreptățit decât mine să vorbească despre România. E țara în care m-am născut. Nu mi-a fost niciodată rușine de acest lucru. Am fost adesea mâhnit pentru felul în care este guvernată. Dar n-am încetat să-mi iubesc țara de origine, limba ei, oamenii ei, folclorul, tradițiile, munții, râurile, văile ei”. Konrad Bercovici

Ziaristul, scriitorul și scenaristul Konrad Bercovici – de origine română, s-a născut și a trăit la Galați  și Brăila în anii 1882 -1903. În familia sa vorbeau curent câteva limbi: idiș, franceza, germana și greaca. Familia sa a locuit și în Dobrogea, căci tatăl său făcea comerț de caii și întreținea chiar și o crescătorie – unică în acele timpuri – în România. Tatăl său a decedat la Galați pe când Konrad avea doar 11 ani. Pierderea părintelui, a determinat familia să se mute la Brăila pentru o scurtă vreme. Emigrarea familiei la Paris i-a dat posibilitate tânărului Konrad să studieze la conservatorul Faubourg – Saint Antoine. Pentru a se întreține, în perioada studenției, unde a învățat la clasa instrumentului ,,Organ” a muncit ca vopsitor la Turnul Eifel. Deasemenea Parisul și frecventarea cercurilor intelectuale, i-a oferit prilejul de a face cunoștiință, apropiindu-se de scriitori precum Anatole France, Jean Jaures Bergsan. Konrad Bercovici s-a angajat la Societatea Stadeker. Aici o va cunoaște pe viitoarea lui soție românca Neomi Librescu – artist plastic. Împreună au emigrat în America de Nord. Apoi, s-au mutat la Montreal-Canada. Atât la Manhatten cât și la New Yorg a fost profesor de pian și orgă. În paralel va publica reportaje într-un ziar de limba idiș. Tot aici va scrie primul său roman ,,CRIMES of Chariete” a cărui prefață a fost semnată de Gion Rid. Publicistica vremii semnalizează un prim succes a lui Konrad Bercovici. Desigur, nepărăsind ziaristica, se va dedica profesiei de scriitor. Succesele obținute vor avea ecou în primul rând în cercurile sfaradimilor. Prietenia cu Paul Robson la încurajat și un timp va publica despre viața emigranților.

A întreținut relații de prietenie cu scriitorii vremii precum Hemingway, Scott  F.Fitzgerald, Theodor Dreiser. Volumele au fost apreciate la New York. Cu vremea s-a făcut cunoscut, în calitate de scriitor în Europa. Povestirile lui treptat au fost apreciate la Holywood. Fapt care la determinat să scrie o seamă de scenarii. Aici îl va cunoaște și se va împrieteni cu marele creator Charllie Chaplin(1915). Prietenia dintre Chaplin și K.Bercovici a dăinuit vreme îndelungată, dovedindu-se ,,o prietenie, la cataramă”. Relația dintre cei doi s-a legat tot mai mult, în ciuda gloriei galopante pe care o cunoaște Chaplin, după producțiile ,,Luminile orașului” (1931) și ,,Timpuri Noi”(1936).

Deasemenea va colabora cu Meri Finkford,Daglas, Faier Benks, Tiodor Dreizer. Cei doi își făceau vizite familiare. Chaplin făcuse numeroase cadouri fetelor românului Bercovici. La lansarea filmului ,,Dictatorul” la 15 octombrie 1940 –film satiric, în care Hitler – o satiră puternică –caricaturizând pe dictatorul Hitler fiind în același timp o satiră  la adresa nazismului. K.Bercovici –unul din invitații de onoare se aștepta ca numele său să fie scris pe genericul peliculei. Românul considera că ideea scenariului îi aparținea. La început K.Bercovici n-a pretins a fi răsplătit, n-a cerut bani ci doar dreptul de a fii recunoscut pentru contribuția sa iar drept răsplată-a fi trecut pe genericul filmului. E interesant de menționat faptul: la conferința de presă de după premiera filmului, Chaplin a recunoscut că ideea scenariului a fost a românului Bercovici. Totuși, în mod practic, Charlie nu a corectat pelicula.

Cu alte cuvinte numele lui Konrad Bercovici nu a apărut.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Konrad Bercovici – scenaristul filmului ,,Dictatorul”” →

Dumitru MNERIE: O zi de Rusalii cu I. C. Rada

7 iunie 2020. O binecuvântată zi de Duminica Mare, pentru noi ortodocșii sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh peste sfinții apostoli. Este o anumită zi de îmbogățire spirituală, de aducere aminte de prieteni, de oameni dragi, de fapte bune. Mi-am propus azi să sărbătoresc cu gândul la alții, pe care îi simt mai ca mine … La vârsta de 25 de ani m-am mândrit cu învățăturile acumulate în facultate pentru a fi un bun inginer mecanic, dar practicând m-a cuprins spiritul ingineresc. Practicând ingineria m-am izbit de zidul spiritului economic. Intrați bine în tranziția postrevoluționară, prin studii universitare „la zi” am dărâmat ceva din zid modelându-mi judecata tehnico-economică, în condițiile unei piețe declarate libere, cu preț ridicat al progresului tehnologic. Și totuși, revenind la spiritul uman, inundat de facilitățile oferite de comunicarea online, în această lungă primăvară, din poziția „stând/muncind de-acasă”, (mai ales pe perioada pandemiei de COVID-19), citeam aproape zilnic din poemele pline de patimă, iubire și dor lansate de prietenul meu drag, poetul Marin Beșcucă. După citire mai comentam pe chat/mess/telefon, despre lumea care ne împresoară, dar mai ales despre prieteni. Așa m-am întors cu gândul cu un an în urmă, la un înscris: „Boier Mnerie! Te uită Domnule ce poate ieși când prietenia te scânteie dinlăuntru.” Semnat Marin Beșcucă, Dumbrava Roșie 188. De fapt atenționarea – dedicație de autor, era pe a II-a pagină a noii apariții editoriale (Editura Hoffman), a volumului de versuri: „IC Rada – Poem peste Oradea”. Am răsfoit imediat cartea, atras de dinamismul cu care poetul se juca cu metaforele, aducându-mă sufletește, pe mine cititorul, mai aproape de Dumnezeu și de Costică – prietenul lui Marin, Profesorul IC Rada. Am citit curios și plăcut impresionat cele 2 pachete de „Scrisori către Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”, trecând mai superficial, la început, de la „SOMNOSTIHII” la „METAFIZICA VISULUI”, mânat cu grabă, ba de „BOLEROUL ÎNDOIELII”(08), ba de „TRANSHUMANȚA DESTINULUI” (101). Ajuns în partea a II-a, am început cu „MĂ UIT CUM ÎNFLOREȘTE CUVÂNTUL” (001): „… Profesore IC Rada, petale, sepale, vocale,/corola mă umple de senin,/visele irump roua timpului meu/și văd cum albinele criticii/mă sorb de nectar, sleit de puteri, Prietene Costică, apuc să adorm,/ ploapele transcend în petale de plumb, …”. Apoi, tot grăbit, dar nu stresat, citeam „ÎNTR-UN CEAS EDULCORANT”(043), cum: „ … cadavrele iernii se-mput în stradă,/un primar refulat,/dar cu barbă!/tânjește după Emil …/ce minciună!/țanțoși ghiocei, cu nămol în sepală!/dau ortul popii…/gâlceavă!/parcările taxiurilor…primărie,/edulcorant, sicofant, abracadabrant …”. Purtat și de PS-urile poemelor, în care poetul dornic de taină, este în vorbă când cu „Profesore IC”, când cu „Prietene Costică”, ajung chiar la scrisoare: „DRAGĂ COSTICĂ” (067): „Sunt bine sănătos și datorită ție!” … care se încheie simplu: „Cu mare drag, Marin.”. Apoi, m-am oprit din citit. Mă gândeam: Ce frumoasă prietenie!… Pe poetul Marin Beșcucă, l-am întâmpinat, mai întâi online, începând cu decembrie 2018, după citirea unor poeme interesante apărute pe pagina web-site/facebook și în revista „Logos&Agape” (fondate și conduse de distinsa poetă, Doamnă Mariana GURZA). Apoi, m-a întâmpinat Poetul chiar la el acasă, în vara trecută, în Dorohoi, str. Dumbrava Roșie, 188. Acum ne simțim apropiați, ca buni prieteni, bine legați și printr-un fir fin, divin. Dar, a mai rămas să-mi clarific cine este de fapt „Prietenul Costică”? Cine este „Profesorul Doctor în Științe, IC Rada”? Întrebările m-au frământat de ceva vreme. Așa, având în față chipul luminos al eroului de pe coperta volumului de versuri, lansat anul trecut de poetul Marin Beșcucă, am scormonit în bazele de date oferite de rețelele de Internet, am mai adăugat unele întrebări sau am cerut unele confirmări de la colegi și prieteni mai vechi din Oradea, în final descoperind cât de aproape îmi era, acest personaj, de fapt o mare personalitate din lumea academică românească. De ce apropiat ? … Deoarece, ca vârstă, Dumnealui este mai înaintat decât mine cu mai bine de un an, iar ca și traseu în carieră am trecut și eu, (cât de cât …), dinspre industria progresistă, spre studiul economiei, problemele managementului firmelor și încheind cu mediul învățământului universitar.

            În această frumoasă zi de Rusalii, recunosc Pogorârea Sfântului Duh și ca un izvor de har dat unor oameni mai deosebiți. Cu acest har este înzestrat și Profesorul IC Rada.

            Excepționalul lui IC Rada mi l-am definit urmărind, atât emoția scrisorilor-poeme scrise din inimă de către prietenul Marin, cât și de impresionantul Curriculum Vitae al Profesorului universitar Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA.

            După o pregătire inginerească, cu studii aprofundate în domeniul tehnologiilor cu microunde, desăvârșite la Universitatea din Oradea, inginerul IC Rada, debutează la Fabrica de ulei din localitate, continuând apoi mai mulți ani la SC Petrom SA, unde a ocupat diverse funcții de conducere până în anul 2009. Între timp, din anul 1993, finalizează și studiile economice la Universitatea „Babes – Bolyai” din Cluj-Napoca. În această direcție devine în anul 1999 Doctor în economie.

            „Vorbind dinspre Poemul din eu,/iau după puteri,/la toți ne dă DUMNEZEU„ …„ eu, Profesore IC,/doar din Șoapta-I!/iar asta e condiția mea de a fi ”… „POEZIA ESTE SUPREMA LIBERTATE!/asta e clar deci, iar de e clar, Profesore IC,/eu doar din Șoapta-I,/iar asta e condiția mea de A FI …/sunt!” (81. CIUDATĂ VIAȚĂ ÎN ROZ).

            Odată cu împlinirea vârstei de 40 de ani, deja cu o bogată experiență practică și devotat studiului, specialistul IC Rada s-a alăturat colectivului de cadre didactice a Universității din Oradea, Facultatea de Inginerie Electrică și Tehnologia Informației, ocupând chiar funcția de director al Departamentul de Ingineria Sistemelor Automate și Management. Este recunoscut pentru cercetările științifice și studiile efectuate, rezultatele fiind prezentate cu prilejul unor conferințe de specialitate, în majoritate publicate în reviste, culegeri și cărți. S-a implicat în importante proiecte în special orientate spre management. Face parte din mai multe asociații profesionale. În 2016 a obținut Diploma de excelență pentru contribuția sa deosebită la construirea, afirmarea și prestigiul în țară și străinătate a Asociației „Societatea din Ingineri de petrol și gaze „(SIPG).

„… dă Doamne, cerul mai în jos,/să-mi simtă gândul,/scoate din poala nopții vântul/și-mi dă putere dorul să mi-l sting,/ pe ea mă lasă să mi-o strig,/să-mi știe inima cum frige …!” … „… dar pasul o ține pe-a lui:/Îndemnul Tău Doamne!/și parcă un strig mă tot urmărește, Profesore IC:/să nu te lași, să nu …!/iată dar ce acuarelă, Prietene Costică, / pe care o aștern covor amurgului care aduce atâta ascuns/încât chiar el se-ndevine un mister de nepătruns,” (096 – DĂ DOAMNE CERUL MAI JOS).

            Din dorința de a pătrunde mai bine esența cărții, am citit și răscitit epilogul volumului, în care poetul Marin Beșcucă, îl plimbă pe cititor prin lumea fantastică a inspirației sale divine, reluând și răstălmăcind un pic din titlurile poemelor. Așa am înțeles povestea frumoasei cărți: „… am dus în tip tot ce mi-am dorit,/ iar DUMNEZEU mi-a dat puterea să mă adun/” … iar  „ tu Costică,/ ai acceptat să dăm timpului PUMN sufletelor noastre:/ „IC Rada – Poem peste ORADEA”!/ ha-ha … și Poetul renunță la peripatetice … !” Acest volum de versuri înfățișează sublim Oradea – pentru o bucată de timp loc comun pentru cei doi împrieteniți, înzestrați – fiecare-n felul lui, cu câte-un har. Datorită autorului-poet Marin Beșcucă, cititorul rămâne mai bogat spiritual, adăugându-și o nouă viziune încărcată de metaforă, despre trecerea frământată a omului prin viață, dar și cu imaginea Profesorului-prieten IC Rada.

            În urma unei cariere și experiențe profesionale și de viață, Profesorul Doctor în economie, ing. Ioan Constantin RADA, și-a format un crez în șansa noilor mecanisme managerial-economice, considerând necesitatea abordării cercetării economiei sociale de către cei mai buni specialiștii în economie, inginerie și management, pregătiți să răspundă nevoilor presante ale umanității.

            Acum, la împlinirea frumoasei vârste de 66 de ani, îi doresc Domnului Profesor, mulți ani cu sănătate, voie bună și încredere în viitor!

 

 

Prof.dr.ing, ec. Dumitru MNERIE

Timișoara

 

Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)

H A I  S Ă  F U G I M
*

Dar se putea să nu mă-ntorc acasă
la rădăcina care m-a-mplinit?
Te-am regăsit la fel de bucuroasă
şi parcă mai frumoasă te-am găsit.
*
Şi-n timp ce-alergi spre mine, fericită,
ascult cum îţi râd gleznele subţiri
când văd fiinţa mea recucerită
de patima ce-ţi arde în priviri.
*
Aşa cum vii pari ca un snop de raze
culese din fantastice grădini,
cu trupul plin de perle şi topaze
ce strălucesc printre cununi de spini.
*
Iar părul tău, ce-n urma ta rămâne
prin ameţitul aer fluturând,
pare un câmp de aur plin de grâne
în care adormi-voi în curând.
*
Şi sânii tăi, doi pui de căprioară
care tresaltă lin şi-armonios,
par două cupe ce-mi oferă iară
vinul dulceag şi-atât de tămâios.
*
Şi ameţit te văd ca niciodată,
dorind să sorb din dulcele izvor
ce susură-n privirea ta curată
mereu răcoarea primului meu dor.
*
De gâtul tău colan de vis m-aş prinde,
în părul tău aş vrea să fiu vânt cald,
pentru-un inel în târg de sclavi m-aş vinde
ca să mă porţi pe deget ca smarald.
*
Eşti cea mai minunată bucurie
pe care-am cunoscut-o pe pământ,
ce-n viaţa mea ca un zefir adie
fără-a-ncerca să se preschimbe-n vânt.
*
Tu, trestia mea dulce şi înaltă
ce te mlădii peste al meu preaplin,
de ce inima mea mereu tresaltă
când farmecele-ţi către mine vin?
*
În mărul sub a căruia coroană
noi ne-am iubit cândva ca doi păgâni,
eu m-aş sui ca să-mi culeg drept hrană
buze şi ochi, gât, nas, săruturi, sâni…
*
Apoi aş sta sorbindu-te cu sete
spre-a-mi potoli al sufletului jar
şi aş mânca flămând, dar pe-ndelete,
superbu-ţi trup când dulce, când amar.
*
O, Doamne, ce sublimă desfătare
e-ntotdeauna în acest ospăţ,
când sărutare după sărutare
mi-arată cum iubirea s-o învăț.
*
Hai să fugim în via ce ne-aşteaptă
să ne ofere rodul ei bogat
şi dacă nici livada nu e coaptă
ne vom hrăni cu tot ce-am adunat.
*
Că am în mine struguri plini de rouă
sclipind în soare şi-aşteptând să-i rupi
şi mere dulci şi multă roadă nouă,
căpşuni şi fragi şi miere dulce-n stupi.

1 iunie 2020

 

 

Mai este cineva ca noi ?…
*

Oare de ce îmi ocolesc privirea
toţi cei pe care azi îi întâlnesc?
Nu văd în ochii mei doinind mâhnirea
când simt că mă condamnă că iubesc?
*
A fost mai altfel fericirea noastră
pentru că noi, şi când a viscolit
nu ne-am crescut garoafele în glastră,
ci în grădina-n care ne-am iubit.
*
Simt urmele ce le-ai lăsat în mine
cu unghii şi cu dinţi, cu mângâieri,
când simţurile noastre erau pline
de-ale dorinţei tandre adieri.
*
Trezeşte-te, că nu e timp de vise!
Hai sã zburãm din nou spre îndãrãt,
sã dãm în lãturi porţile închise
spre-a curãţa din noi orice omãt.
*
Stai în grãdina noastrã minunatã,
acolo unde visu-mi te-a nãscut
şi-ai cunoscut pentru întâia datã
tot adevãrul lumii-ntr-un sãrut.
*
În ea ai înţeles cât e de tare
iubirea dacã nu s-a-nnourat
şi n-a orbit de scurta fulgerare
a geloziei plinã de pãcat.
*
Iubirea nu se cumpãrã cu aur
şi nici n-o capeţi dacã dai comori.
N-o poţi avea decât fiindu-i faur,
trudind ca sã-i presari cerul cu sori.
*
Când ai venit la mine erai purã
şi mi-a fost teamã cã o sã te sfarm,
era doar şoaptã delicata-ţi gurã
pe când a mea fãcea cumplit vacarm.
*
Coroanã din speranţe împletitã
am pus pe a ta frunte şi ţi-am zis
cã dacã-ai sã rămâi a mea iubitã
voi face din iubirea noastrã vis.
*
Şi-am îngrãdit livada vieţii mele
cu zid înalt şi gros spre-a nu putea
sã intre cei cu gândurile rele
ca sã mânjeascã florile din ea.
*
Şi via lucrãtorilor am dat-o
ca sã ne-aducã-n toamnã rodul ei
pe care tu, iubito şi-adorato,
din gura mea ca pe-un nectar să-l bei.
*
Ce va mai fi pe urmã nu ne pasã
atâta timp cât suntem mulţumiţi
cã-n fiecare e-un mereu acasã
unde suntem tot timpul fericiţi.
*
Rãsunã glasul meu pânã departe,
purtat de-ale-mplinirilor arìpi,
vestind cã visul nostru n-are moarte
cât timp cu-a ta iubire-l înfiripi.
*
Mai este cineva ca noi sã poatã
ca sã suporte ne-ncetat sã stea
în acest rai ce n-are nici o patã,
în care nu existã frig şi nea ?!…

2 iunie 2020

 

 

A P O G E U
*

E-atât de greu să te descriu, iubito,
căci altfel eu cu sufletul te văd.
Icoana ta în mine-am zugrăvit-o
şi că-mi va fi reper etern prevăd.

*
Şirag de perle porţi în a ta gură
din care sorb doar miere şi nectar
când nu cunoaşte dragostea-mi măsură
şi mă întorc în tine iar şi iar.

*
Ce ’nalt e gâtul tău, ca de gazelă,
şi el dorind sărut după sărut,
când dragostea îşi face din el schelă
pe care urcă în necunoscut.
*
Dar sânii tăi ce-mi freamătă sub palme,
doi pui de porumbiţă ce nu ştiu
c-aproape-ntotdeauna-n clipe calme
pentru scăpare este prea târziu.
*
Chiar înainte să sosească seara
am să ajung pe piscurile lor
spre-a-mi încălzi neliniştea cu para
ce arde-n miezul lor mistuitor.
*
Ai fost şi eşti un roi de sentimente
care cu pasiune, zi de zi,
slăvesc pe-aceea care de prezent e
aleasă de destin spre-a mă iubi.
*
Nu vezi în pătimaşa mea privire,
care se-aprinde când te uiţi în ea,
cum infinitul plin e de-o iubire
în care tu eşti singura lui stea ?
*
Nu e pe lume alta mai frumoasă,
mai tandră-n mângâieri şi dezmierdări
aşa cum eşti tu, mândra mea crăiasă,
ce-mi porţi ale dorinţelor brăţări.
*
Izvor sublim de lapte şi de miere
din care viaţă şi speranţă sorb,
mireasmă prefăcută-n adiere
pe care cu ardoare o absorb,
*
Grădină minunată ce stă-nchisă
când alţii vor să intre după rod
şi-n care doar iubirea mea-i permisă
când îi cobori al patimei tău pod.

3 iunie 2020

Continue reading „Anatol COVALI: Fericirea noastrã a rodit (poeme)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE

„Geniul este  relief, noutate,

   invenţie, creare de epocă şi stil.”

                  (Petre Ţuţea)

 

   Comuna Sihlea a judeţului Vrancea, poartă cu mândrie pecetea unuia dintre cei mai aleşi Români care au fost hărăziţi Nemului nostru dacoromân, a cărui efigie va străluci atâta timp cât în Naţiunea nostră se vor mai naşte astfel de oameni Mari.

  În ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

   Printre undele izvorului sacru ce curge tainic ca o zestre profetică în Albia şi Vatra Neamului dacoromân, susură cu picuri de legendă: erudiţia, vigoarea ca spirit de observaţie, luciditatea unei elocinţe robuste, oceanografia ştiinţifică, autoritatea istoricului, vocaţia profesorului, sinteza omului de stat şi omenia marelui vrâncean.

  Oamenii aleşi, oamenii Mari sunt chemaţi, sunt cernuţi şi aleşi de Proniator pentru a fi hărăziţi să se desăvârşească întru jertfa, vocaţia şi misiunea lor privind slujirea şi slăvire lui Dumnezeu şi deopotrivă a Neamului, omenirii chiar, pentru a conferi Patriei noastre creştine un nou sens al devenirii istoriei noastre în plan naţional-universal.

   Oamenii aleşi, oamenii Mari, asemeni dacoromânului nostru Gheorghe Buzatu, ţâşnesc din ţărâna sfântă – plămadă martirică a Neamului nostru milenar, din străluminările Zorilor Creaţiei divine, în care se zideşte Vatra Strămoşească întru menirea şi moştenire ei veşnică, pe temelia unei drepte credinţe, pe eroismul legendar străbun, vegheate de stâlpul Adevărului divin, cu Altarul ei de jertfă curată, cu Olimpul înţelepciunii proverbiale, cu Kogaionul sălaş al profetismului carpatin şi cu Omenia princiară valahă care se revarsă covârşitor până dincolo de marginile lumii.

   Oamenii aleşi, oamenii Mari au un fel de a fi chemaţi, de a fi aleşi, adică un fel de predestinare, caracterizată prin integralitatea vieţii lor originale, dospiţi şi crescuţi din frământătura caldă a Aluatului neamului pentru a deveni Pâinea naţiei lor aburinde, din care mulţi să se împărtăşească spiritual şi mai mulţi să se cuminece religios, pulsând astfel în ei cinstirea şi iubirea pentru strămoşi, pentru toţi înaintaşii neamului.

   Marele istoric Gheorghe Buzatu, Herodotul nostru contemporan conştient fiind că Istoria este în egală măsură o ştiinţă şi o artă, a militat permanent să instaureze în sânul Naţiei sale creştine demnitatea ei naţională, în cadrul libertăţii naţionalităţii ei, pentru a-i contura, venera, sacraliza personalitatea ei în sens divin.

   Fiindcă libertate fără naţionalitate nu se poate, tocmai de aceea demnitatea naţională crează demnitatea personală, iar demnitatea personală pe cea naţională.

   Omul mare se pune în acord cu adânca voinţă a Neamului, trăindu-i sublima intensitate spirituală, devenind astfel un mare etnic, un naţionalist-creştin profund. „Omul mare vine, ca o parte nouă în simfonia vieţii neamului.” ((Vasile Băncilă, Opere, Vol. XII, Ed. Istros, 2016, p. 106)

   Denigratorii, defăimătorii, calomniatorii, profanatorii prin faptele lor mârşave, devin victime, ucigând numai în ei sentimentul naţional şi pe cel religios, desţărându-se.

   Marele Filosof creştin ortodox brăileanul Vasile Băncilă pleda pentru sancţionarea indivizilor care defăimează Patria, Neamul, Tradiţia, Poporul. „Ar trebui să se creeze delictul de lese-naţiune şi vinovaţii să fie urmăriţi.” (Vasile Băncilă, op. cit., p. 91)

   Profesorul Gheorghe Buzatu s-a înregimentat vocaţiei Istoriei naţionale, cu toată fiinţa sa, cu măsura în care Mareşalul nostru s-a asumat Neamului, Tradiţiei, Patriei creştine, responsabilităţii sacre ale poporului pe care l-a condus, l-a îndrumat, l-a făcut demn să se aşeze cu mândrie în rândul marilor popoare, pentru care s-a jertfit cu propriul său sânge. Crezul Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GHEORGHE BUZATU – HERODOT AL ISTORIEI CONTEMPORANE” →

Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia

În unul dintre eseurile sale, intitulat “Stindardul Lumii: ,G.K.Chesterton vorbea despre felul în care un loc sau o țară pot crește și pot avea viitor. El conchidea că viitorul unui loc (ori al unei țări) poate fi asigurat doar prin dragoste,” o dragoste având substrat transcendental și fără motivare pământească”. Doar în acest chip, spunea marele eseist, un loc poate deveni măreț și demn de viață și de moarte. Mai întâi oamenii trebuie să cinstească un loc și apoi vor putea să își dea viața pentru el, ca să îl apere sau să îl facă mai frumos. Un asemenea loc va fi iubit și cinstit chiar în înfrângeri și doar un asemenea loc va putea să devină strigăt de lupta și motivație de renaștere, după o înfrângere. Spunea Chesterton; ”Roma a fost îndrăgită de oameni nu pentru măreția ei, ci ea a căpătat măreție pentru că oamenii ei au iubit-o”. Iar Roma este un caz cu valoare permanentă și absolută. Ea este arhetipul “locurilor” pentru care oamenii au știut și să trăiască și să moară, să aibă rost, să se poată ridica din înfrângeri, ”să își lingă rănile”, să se ridice mai tari, mai mândri, mai frumoși. Asemenea locuri există în multe părți și un asemenea loc au toate popoarele care știu că ele nu sunt simple realități istorice, ci că sunt realități duhovnicești deopotrivă. Căci neamurile au fost aduse în istorie cu un rost de împlinit care nu stă la voia răului clipei. Un asemenea loc special și făgăduință de biruință este Kosovo-Metohia.

Este bine a ne aducem aminte și să nu uităm ce s-a întâmplat în Primăvară anului 1999 și mai exact în zilele ce au premers Învierii Domnului și până la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, zilele sfinte ale dreptmăritorilor creștini. Acele evenimente țin de meta-istorie.

Un neam de un curaj și demnitate fără egal, Neamul Sârbesc, a fost atacat cu o brutalitate și violență care au fost cea mai vădită crimă a negativității pure din ultima jumătate a veacului XX. Acest atac si această agresiune sfruntată,nu au avut decât un singur scop:să ucidă, să distrugă și să umilească și,încă mai vârtos, să umilească Biserica lui Hristos în zilele ei de bucurie și în unul din locurile ei sfinte.

În conflict s-au aflat un imperiu buimac și fără suflet,un imperiu care va evolua ulterior în “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” de azi (adică SUA, EU și slugile lor) și o țară și un neam care stăteau pentru locul lor în lume. Este știut că o vreme, după căderea comunismului, mulți am crezut că, măcar pentru o vreme, răul va fi stăvilit. Ne-am imaginat că figuri sinistre nu ne vor mai bântui. Dar în acele zile am văzut fețele hidoase ale dezmățatului William(Bill) Jefferson Clinton, a generalului hingher Wesley Clark, ale anti-femeii Madeleine Albright și alți eiusdem farinae. Dar asta poate nici nu mai are importantă. Un alt lucru are însă importantă.

Incredibila rezistență sârbească a dat tuturor oamenilor și țărilor, un răgaz să se dezmeticească din visare și iluzii. Oamenii au avut răgazul de a vedea cine sunt cei “buni și cine sunt cei “răi” , în noile circumstanțe ale istoriei. În chip brutal condiția noastră umană a fost pusă din nou în situația de a TREBUI să aleagă între bine și rău. Și să nu ne amăgim. Pentru această alegere vom avea de dat seama în față unei instanțe care este infinit mai tare și mai dreaptă decât a oamenilor. Suntem obligați să vedem că “imperiul globalist- sodomit-anglo-sionist” (repet, UȘA, EU și slugile lor) Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Kosovo-Metohia” →

Ileana VLĂDUȘEL: Cum cad iubirile!

Cum  cad iubirile!

 

Cum cad iubirile, cum cad, din înălțimea unde au stat!

Și ce trufașe mai tronau

Și uite acuma unde stau!

 

Sub talpa hoților de doruri, umile și fără onoruri

Și se îngroapă în nisip,

Lângă uitare și se sting.

 

Sub coapsa timpului strivite de nestatornice ursite,

Prin falduri de singurătate,

Pe alei cu amintiri pătate.

 

Cum cad iubirile, cum cad, din inimile unde au stat

Vestale ce uitându-și locul,

Au lăsat să se stingă focul!

 

Rămân fărâmițate biete, în urne vechi, în lanț și-n zeghe

Și nu le caută cuvântul,

Nici inimile și nici gândul.

 

Cum cad iubirile, cum cad, de pe piedestalul spart

Și-n pieptul unde-au fost regine

Rămân în urma lor ruine!

 

Cum plâng iubirile, cum plâng când din altarul lor se sting

Și cum își rup veșminte alese

Că nu mai sunt de azi mirese!

 

Cum viscolesc pustietăți printre ruine de cetăți

Și cum mai șuieră și vântul

Săpând iubirilor mormântul!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

5 iunie 2020

César Vallejo: Heralzii negri

Heralzii negri

 

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!
Cu ură prăvălite, cad peste noi lovituri de la însuși Dumnezeu,
iar tulburarea se adună în lacul fără fund al sufletului … Nu știu eu!

 

Puține sunt, dar sunt… Întunecate brazde sapă-n obrazul cel mai diafan,
în umărul cel mai puternic. În chip de bidivii sălbatici, de cruzi năvălitori,
de heralzi negri, ne taie calea, prezicând sfârșitul.

 

Prăbușit în abis, Hristosul sufletului cată zadarnic după a sa blândă
menire, curmată de-un destin necruțător. Pocnind aidoma cojilor crăpate,
de pâine arsă, uitată în cuptor, plesnesc pedepse sângeroase deasupra tuturor.

 

Iar omul… biet… sărman! Privirea și-o întoarce și speriat tresare, simțind
o nevăzută palmă pe umăr; tot ce-a trăit până acum se-adună în
căutătura lui smintită, alimentând un heleșteu plin-ochi de vini neispășite.

Suntem supuși în viață la biruinți atât de dureroase… Nu știu eu!

 

Cesar Vallejo, Peru (1892 – 1938)

Traducere: Germain Droogenbroodt  și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

din: Los heraldos negros

 

 

***
Los heraldos negros

 

Hay golpes en la vida, tan fuertes… ¡Yo no sé! Golpes como del odio
de Dios; como si ante ellos, la resaca de todo lo sufrido se
empozara en el alma… ¡Yo no sé!

 

Son pocos; pero son… Abren zanjas oscuras en el rostro más fiero y
en el lomo más fuerte. Serán tal vez los potros de bárbaros atilas; o
los heraldos negros que nos manda la Muerte.

 

Son las caídas hondas de los Cristos del alma, de alguna fe adorable
que el Destino blasfema. Esos golpes sangrientos son las crepitaciones
de algún pan que en la puerta del horno se nos quema.

 

¡Y el hombre … Pobre … pobre! Vuelve los ojos, como cuando por
sobre el hombro nos llama una palmada; vuelve los ojos locos, y
todo lo vivido se empoza, como un charco de culpa, en la mirada.

Hay golpes en la vida, tan fuertes … ¡Yo no sé!

César Vallejo, Perú (1892 – 1938)

de “Los heraldos negros”

Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite

Aflându-se a doua oară în Anglia, compozitorul Joseph Haydn, ce ajunsese în Londra în 4 februarie 1794, fiind primit cu onoruri, ca și prima oară, într-o după amiază a fost vizitat la hotelul unde era găzduit, de un tânăr ofițer de marină, blond și cu ochii albaștri.

            -Ce doriți domnule ofițer?

            -Mister Haydn, vă rog să mă scuzați de vizita mea inoportună, dar…am venit să vă propun o mica afacere. Pot să vă vorbesc?

            -Poftiți! Spuneți!

            -Mâine eu plec cu vasul meu în Orientul îndepărtat, în Indii. În echipaj am 80 de oameni. Traversarea e lungă și periculoasă, durează aproximativ trei luni, oamenii suferă de “spleen “, adică ajung într-o stare nemotivată de melancolie, se manifestă  prin plictiseală și dezgust față de orice. Devin răi…Mi-ar trebui un leac împotriva acestor stări psihice. M-am gândit că un cântec antrenant și frumos plin de voiciune, mi-ar fi de folos. Am venit, în acest sens, să vă propun o afacere.Vă rog să-mi compuneți un cântec până diseară… și uitați banii. Sunt sigur că numai dumneavoastră mister Haydn, sunteți cel care puteți să compuneți o capodoperă să poată potolii marinarii mei. Vă mulțumesc anticipat cu mare plecăciune…

            Marinarul, ajustându-și vestonul, a salutat și plecând grăbit, fără să mai aștepte replica compozitorului.

            Lui Haydn i-a plăcut și ca fizic și ca atitudine marinarul englez. Rămânând pe gânduri și fredonând în gând, în două ore marșul a fost gata.L-a așternut pe hârtie și la ora stabilită ofițerul s-a prezentat. Hayndn cum l-a văzut, s-a așezat la pian și a început să cânte. Ofițerul l-a ascultat de două ori și fiind mulțumit a luat partitura.

            -All right!*

            După care a strâns mâna compozitorului și cu un entuziasm puțin obișnuit a plecat. Însă, toată noaptea Haydn a avut remușcări, I s-a părut că marșul compus nu era pe măsura banilor primiți.”Ași fi putut să compun ceva mai bun… “ Pe la miezul nopții s-a apucat să compună un mars mai frumos, mai dinamic, mai prețios sub aspectul realizării artistice.

            După ce a terminat de pus pe note și transcris pe portativ, s-a întins pe pat și a adormit.

            Dis de dimineață când încă mai persista ceața pe Tamisa a pornit spre port, acolo unde erau ancorate corăbiile de cursă lungă. Cercetând fiecare vas aflat lângă chei, cu mare greutate a descoperit corabia marinarului cu pricina. Vasul tocmai ridica ancora.

            -De ce ați venit maestre Haydn? L-a întrebat surprins comandantul vasului cu ochii lui albaștri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite” →

Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

                                (Neuitatului meu  profesor de istorie,

                                                                 Ionescu  Nicolae)

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)” →