Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)

ÎNVĂŢĂTOAREA

 

A semănat destine mereu pe-a vieţii cale

Şi pus-a înainte trăirea dumisale

Copiii să înveţe din cărţi să buchisească,

Să scadă, să adune, să-mpartă şi să-mi crească

Averea cea de aur primită spre păstrare,

Din ea să se hrănescă pe-avieţii lor cărare.

 

A dat fără să ceară la nimeni vreo răsplată,

S-a bucurat când roada a fost mărită faptă

Simţind că o petală din lauri-nălţării,

Sunt pentru ea buchete, primite pe-a-nserări

Cărare, ce ca mâine se termină de-acuma,

Că prea îi simte-n spate răcorile şi bruma.

 

Şi-a împlinit menirea cuprinsă-n cel destin,

A fost şi multă miere dar şi amar pelin,

Şi bucurii să-i treacă necazurile toate,

Şi întristări, speranţe, regrete, mestecate,

De toate, ca să ştie cel gust la fiecare,

Din el la toţi să-mpartă  hrănindu-i în visare.

 

Acum, îmi stă de-oparte , în colţul ei de lume,

Mai are-o tresărire când cineva îi spune

Aşa mai cu sfială, mai dulce, mai cuminte

Un ‚’’ Sărut mâna doamnă’’, de-aducere aminte

Ca semn că nu uitat-a pe-a lui învăţătoare

În anii scurşi ca clipe , pe-a timpului cărare.

 

Pe lume nu-s cuvinte să-i mulţumiţi vreodată

De ce va pus în inimi atunci, ca viaţa toată

Voi să-i purtaţi comoara din suflet dăruită,

Curată nestemată , în aur poleită.

Iar de-o vedeţi vreodată trecând prin cea mulţime

Smeriţi să-i faceţi vorbă , cu un cuvânt de bine.

 

 

SĂRUTA-VOI   MÂNA   CARE

(Doamnei mele învăţătoare Oproescu Viorica)

 

Într-un târziu, spre doamna-nvăţătoare

Mă-ntorc cu drag din marginea uitării,

Şi-n cupa vieţii sale-i pun o floare

Să-i îndulcească anii înserării.

 

Iar în cuvinte mute, miruite

De gând curat ascuns în lăcrimare,

Mă voi ruga la Tine, Preamărite,

Să-i ocroteşti cea cale în iertare.

 

Şi zilele să-i faci o bucurie

Că s-a-mpărţit în noi, în fiecare,

Să învăţăm a socoti şi-a scrie,

Să descifrăm a slovelor cărare.

 

Ce ea ne-a dat , nu are preţuire,

Şi nici măsură-n aur şi carate,

E scânteierea cea de vieţuire

Ce fără ea trăirea nu se poate.

 

***

De-o vezi cumva pierdută în mulţime

Opreşte-o, şi sărută-i mâna care,

Pe tine, ne-nceputu-n isteţime

Mi te-a pornit pe-a vieţii grea cărare.

 

 

DOMNULUI   PROFESOR

                                (Neuitatului meu  profesor de istorie,

                                                                 Ionescu  Nicolae)

 

Dascăl vechi cu rădăcina în moşia veşnicită,

Truditor la talpa ţării, cu durere-i zilnicită,

A văzut moartea-n tranşee, muşcătura ei de plumb,

Umilinţa unui lagăr şi-adevărul cela strâmb.

 

De aici venit-au toate când cu vorba lăcrimată

Ne spunea că ţara-i omul şi ţărâna sărutată

De acela ce-şi dă viaţa pentru sfânta libertate

Nu în vorbe ci în fapte, ca să-nvingă cea dreptate.

 

Astăzi, bob de veşnicie în umbrosul cimitir

Este-al nostru dascăl vrednic, lung pomenic dintr-un şir

Ce-au trecut cu bărbăţie tot bătătorind cărarea

La urmaşi s-o laşe dară cunoscută, urcătoare.

 

***

Preaiubite domn profesor, toţi v-aducem mulţunire

C-al nost suflet feciorelnic l-aţi purtat prin vremi bătrâne,

Ca să ştim că doar iubirea de moşie întăreşte

Braţul celui slab ce neamul, cu-a lui viaţă îl păzeşte.

 

Domn profesor, cât mai suntem vă purtăm în al nost’ gând

Cum mereu trăit-aţi viaţa, caldă flacără arzând,

Iar de-a fost cumva vreodată să vă facem supărare,

Azi iertaţi să fim cu toţii, vă cinstim c-o închinare.

 

 

SFINȚI  DE  MIERE

 

Vouă dascăli, sfinți de miere, n-am cuvinte preasmerite

Să vă-nalț cu sfiiciune lăcrimate mulțumiri,

Pentru cât din al vost’ suflet, ne-ați tot dat, învățăminte

Să ne facem rost în lume și cărări de fericiri.

 

Voi, pe lungul drum al vieții sunteți candele aprinse

Ce deschis-ați ochii noștri când am fost neștiutori,

Să-nțeleagă mersul lumii și în minți ce-s necuprinse

Să ne puneți pentru viață tăinuitele comori.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 5 Iunie ,,Ziua Învățătorului” (versuri)”